cautare

miercuri, 11 aprilie 2007

Ma numesc Maria!


Buna ziua. Numele meu este Maria. Va scriu pentru ca nu mai pot sa tac. Am sa spun ce am de spus si apoi nu voi mai spune nimic. Niciodata. Acum insa trebuie sa vorbesc pentru ca ma macina gandurile pana or sa imi ramana numai talpile. Am optsprezece ani si o dorinta nebuna sa traiesc. Problema este ca nu pot. Nu ma lasa ea. Pe ea o cheama Ana, era colega cu mine... colega. Am cunoscut-o la cursurile de arte plastice... adica aici. Statea mereu in aceeasi banca si nu vorbea niciodata neintrebata. Si daca o intrebai ceva iti raspundea incet, ca un susur de rau in miezul Africii, uneori nici nu-si ridica ochii sa te priveasca, iar cuvintele alese de ea erau medicament pentru toate ranile lumii. Prima discutie pe care am avut-o cu ea a fost despre lotus... despre frunzele mari de lotus. Mi-a spus ca exista cateva frumuseti in lume, printre care si frunza de lotus. Am spus ca e o cretina, toata lumea lauda floarea de lotus... ea frunza. Apoi am mers acasa si nu imi mai iesea tampenia aia de frunza de lotus din cap. Am realizat ca nu frunza de lotus imi placuse, ci prividea ei, si-a ridicat pleoapele si m-a privit, aproape apatica, iar ochii ei aproape ca se strecurau printre genele lungi, negre si rare. Nu se machiaza niciodata. Ciudat, toata lumea zicea ca se da cu o tona de rimel.

Am decis sa ma mut in banca cu ea pentru ca ma atragea ca un magnet, nu fizic, nu stiu ce, nu stiu de ce. Daca ma gandesc bine, ca femeie, nici nu era pe gustul meu, avea parul lung, aproape neingrijit, cu cateva cosite impletite, si varfurile spicuite. Intr-un curs mi-am imaginat cum ar arata uda, iesind din dus, cu ape curgand dintre cositele ei spalacite, cu ochii aia mari, aproape inlacrimati din cauza apei. Cred ca are o piele tare fina, cel putin asta lasa sa arate bluzele ei asezate asimetric si acromatice...

Am invitat-o la mine, intr-o zi, sa mancam finetti cu paine prajita si sa vorbim despre lume. A aceptat ca si cum mai venise la mine de o mie de ori inainte. A privit casa si a zis ''dragut''. Apoi s-a asezat pe pat, cu spatele sprijinit de perete si mi-a zis ca am ochi frumosi. Eu??? Eu care o admir de mai bine de o luna, sa primesc un astfel de compliment? M-am inrosit instantaneu si i-am zis ca ma simt ciudat pentru ca nu o vad genul de om care sa faca complimente... ''Nu exista gen de om, Maria, existam fiecare printr-o minune, nu ne putem cataloga ca facand parte de aici sau de acolo''. Asa trebuia sa fie. Am inceput sa indoim sarme si sa vorbim... Ma fascina fiecare miscare a iei, manutele albe, cu degete lungi, cum isi dadea parul pe spate printr-o miscare scurta, cum ridica pleoapele cand astepta un raspuns de la mine.

''Vrei sa facem dragoste?''

Am tacut. A tacut timpul. As fi zis da, numai ca simteam ca nu sunt atat de buna incat sa o pot atinge. Mi-a zis:'' Bine, am crezut ca si tu ma vrei, iarta-ma, poate ca am fost prea directa''.

Si a plecat.

Peste cateva zile aveam cursul de arte plastice si ea nu a venit. Nu a mai venit niciodata dupa aceea. Profesorul m-a intrebat de ce nu mai vine Ana? I-am raspuns ca nu stiu, ca nu o stiu atat de bine, dar stiam de ce nu mai venea... sau speram sa fi fost atat de importanta incat sa nu vina din cauza mea. Ce compliment ar fi fost asta.

Au trecut trei ani de atunci. Trei ani. Si eu inca ii mai vad, uneori , in vise , genele cum ii dezvelesc ochii... Mi-e asa de dor de ea...

Scriu acum pentru ca de atunci nici un barbat nu a putut sa ma mai aiba, si nici o femeie. Nu cred ca sunt lesbiana, cred ca sunt pentru Ana. Cred ca imi pare rau ca nu am facut dragoste cu ea...

Unde o fi acum? Oare cine ii admira ochii si mainile, si parul spicuit? As vrea sa pot trai din nou, nu vreau sa crezi ca dramatizez dar nu vad altfel cum sa pun in cuvinte ceea ce simt.

O sa multiplic scrisoarea asta si o s-o pun pe toti peretii, pe toti stalpii, peste tot, trebuie sa se opreasca si ea odata sa o citeasca, trebuie macar sa inteleaga, sa ma ierte, sa pot continua.

Ca si tine, cel ce citesti acum, si vezi ca se termina, si eu am un sentiment de neimplinire, si nu incerc sa induc stari, vreau numai sa stie ea... sa ma ierte.
Portret de Arnold Vancea.

Niciun comentariu: