cautare

marți, 17 aprilie 2007

nu astepta trenul...


L-am lasat in urma, cu floarea pe care mi-o daruise, si am plecat. Am urcat pe prima treapta a scarilor de la vagonul numarul trei, si l-am privit, o ultima data. Era trist. Inalt si trist. Ar fi vrut sa mai raman, ar fi vrut sa nu mai plec niciodata de langa el. Si eu as fi vrut sa nu ma despart de el, dar sa fi ramas, nu as fi putut. Peste el, privirea mea a vazut gara mica, de comuna, nerenovata niciodata de cand a fost construita, o femeie de serviciu, grasa si nespalata, undeva mai in spate, un copac frematand de durerea lui... si din nou el.

''Carina, mai stai o zi, doar o zi, te rog!''

Am zambit si i-am trimis un sarut pe palma, impins de suflarea mea. Imi parea tare bine sa il vad ca sufera. Daca nu ar fi suferit el, as fi suferit eu... sau daca nu ar fi aratat el ca sufera, as fi suferit eu mai mult. Am petrecut doua saptamani de poveste la prietena mea, Elena. Pe Marc l-am cunoscut la inceputul celei de-a doua saptamani. A venit la Elena sa ii repare ceasul. E ceasornicar. In ciuda tuturor crezurilor, nu e un tipicar si un conformist, e un tip liric... aproape de melancolic. Dupa ce a luat ceasul si a plecat, am intrebat-o pe Elena cine e. Era Marc, un tip bogat si singur... nu singur pentru ca era bogat, singur pentru ca sotia lui murise acum cinci ani, si pentru ca in satul acela nu mai era nici o alta femeie care sa-l intereseze. Dar iubea satul, si sacrifica iubirea pt femei sa ramana cu linistea inserarilor.

A doua zi a venit sa aduca ceasul, si eu imi clateam parul in curte. Mi-au cazut suvitele ude si blondine pe umerii goi, si apa aproape rece mi-a creat o stare de frig imbinata cu un fel de excitabilitate, lentoare si dare de melci. M-a privit ciudat, si m-a intrebat cine sunt.

Eram idila lui de primavara. Simtisem inainte sa vorbesc cu el. I-am spus ca sunt prietena Elenei, ca am venit in vizita, si ca pana saptamana viitoare, cand urmeaza sa plec, o sa imi petrec timpul cu ei. Adica si cu el, daca ar dori... Delicat, i-am spus ca as vrea sa imi tina companie, cat stau aici... A inteles! Mi-a spus ca ar putea sa imi arate imprejurimile, sa o anunt pe Elena ca trece mai tarziu sa ne ia. Pai pe amandoua? De ce? Nu as fi vrut. Am inventat repede scuza ca Elena munceste, si daca nu il deranjeaza, am putea merge numai noi doi. Asta, bineinteles, ca sa ii spun mai tarziu Elenei, ca invitatia a fost numai pentru mine.

Mi-a placut... mult. Era despet, frumos, si al naibi de amuzant. Si bogat! Asta o stiam inainte sa descopar zambetul sanatos, glumele bune si stangacia lui cu femeile.

Am facut dragoste in padure! Da, nici Elena nu a crezut, cica el nu ar putea fi in stare de asa ceva? Adica de ce nu?

Stateam intinsi pe iarba, si parul meu, uscat si buclat ii gadila obrazul. Prima faza poetica in contextul dat. Am incercat sa imi stang parul la spate, si mi-a zis ca am cel mai frumos gat pe care l-a vazut, iar cand a observat ca l-am primit ca pe un compliment cu aplecari sexale si-a cerut scuze. Cum sa scapi un asa barbat!

I-am spus ca nu am mai stat niciodata intinsa asa, cu un barbat langa mine, fara sa fac dragoste cu el. Mi-a raspuns ca toate au un inceput, si am ras amandoi mult pe chestia asta. Nu domnule, inceputurile si sfarsitulile sunt doar povesti ale unor siruri grandioase. Nu te interpune destinului. Era atat de detasat, nu s-ar fi gandit niciodata sa ma sarute, dar sa facem dragoste acolo, cum ma gandeam eu... Si in mine frematau niste simtiri atat de puternice, incat parca sesizam o durere dezvoltandu-se in pantecele si in tamplele mele.

L-am privit, si am inceput sa rad in hohote.

''Vino sa te sterg, esti murdar pe obraz... of... nu se ia.''

M-am apropiat de obrazul lui, mi-am umezit buzele, si l-am sarutat. A stat neclintit. Ma lasa sa fac ce vreau! Am deschis gura si i-am udat fara cu limba mea infierbantata de dorinta. Apoi m-am indepartat si l-am sters cu mana.

''Uite ca s-a luat.''

A cedat. Mi-a luat chipul in maini si a inceput sa ma sarute frenetic. Nu m-am opus, nici nu l-am sarutat inapoi insa. Am asteptat sa ii vad reactia. Era ca un experiment pentru mine.

''Te vreau, vreau sa te am aici.''

Radeau piticii in mine, si ma cuprindeau valuri de umezeala.

''Si ce mai astepti? Trenul?''

Si a venit, dupa inca o saptamana in care ne-am iubit ca nebunii, pe unde apucam, si trenul. Trenul care avea sa ma duca pe mine in Bucuresti.

''Carina, te rog, mai ramai o zi!''

''Cu fiecare secunda in care constientizam ca trebuie sa ne despartim, dar nu vrem, ne omoram amintirea celei mai frumoase saptamani din lume. Eu nu vreau sa pierd aceasta frumusete nemaiintanlita. Sa nu ma uiti...''

As fi plans, dar firea mea histrionica ma facut sa urc in compartiment, sa stiu geamul intre noi, ca sa am certitudinea ireversibilului. Si am plans... Era momentul!

Apoi am plecat. Mi-a scris. Nu i-am raspuns. M-a sunat. Nu am vorbit. Mi-e dor de el. Dar acea saptamana nu are cum sa mai vina. Ce rost au tergiversarile?

Niciun comentariu: