cautare

duminică, 28 decembrie 2008

La Birou

Asta nu e o poveste. Am urcat, azi, tot decorul in masina si am pornit spre Colentina, colt cu Dn. Ghica, pentru ca urma, la ora 19.00, sa jucam "Josephine, inca o Tarfa Trista" la "Birou". Despre clubul acesta aflasem ca se deschisese de o saptamana, iar faptul ca noi urma sa jucam acolo era... gen... un compliment adus trupei. Am sunat de cateva ori patronul clubului, ca sa ne dea indicatiile necesare pentru a ajunge acolo, iar a treia oara, am reusit. Drepata, prima la dreapta, urmatoarea la dreapta si, apoi, la dreapta. Pana la urma Catalina a vazut un carton pe care scria "la Birou". Numai ca era pozitionat peste un garaj. As fi spus hala, dar ar fi fost prea pompos. Coboram, privim stanga, dreapta, si ne aflam in fata usii garajului. Am tras de usa. La birou. Acolo era. O sufragerie intr-o cutie de tabla, cu scaune cu un picior mai scurt, mese manufacturate...din lazi de bere. Sa mi se scuze imperfectiunea gramaticala... O tipa foarte dragutza vine la noi si ne intreaba ce bem. Primul instinct mi-a fost sa urlu la ea: nimic din hambarul asta..., dar nu am facut-o. In cele din urma a venit si patronul clubului. Beat... crita, afisand urmatoarea imagine: barba lunga si grizonata, tinuta dezordonata si un papuc intr-un picior si... o cizma in celalat. A spus ca s-a echipat pentru oras. O voce calda si o privire incetosata.
N-am jucat.
Nu pentru ca suntem snobi, pentru ca nu suntem lipsiti de prejudecasti. Iar ca seara sa fie completa, am mers la barul unui hotel si am dat 30 lei pe fresh de portocale. Nu trebuie sa sustinem ca actorii sunt saraci si ca sunt nevoiti sa joace in conditii mizere. Se poate sa fim doar... saraci

marți, 23 decembrie 2008

In preajma...

Sarbatorilor , fireste. Nici nu stiu cum trebuie sa ma urc in tren, repede, repede, ca sa ajung diseara la Galati. In ultima saptamana am batut Suceava, unde am jucat Josephinu', Predealul, cu ganduri bune:), si acum, in sfarsit, la mama mea. Presimt ca o sa am un Craciun linistit si o betie de zile mari, la Bellagio, in noaptea de Revelion. Ma perind, dupa cum se pare.
Pana una, alta, toate gandurile bune pentru fiecare din cei care trec pe aici, citesc, actioneaza, reactioneaza. Inseamna ca oamenilor le pasa, asa ca (lamentabila exprimare) doresc liniste si zambet pentru toata lumea.
Im out, fo' now.

miercuri, 17 decembrie 2008

Pentru ei, astazi a fost Craciunul...



La 7 jumate (in zori, cum am spune) Carola imi batea la usa. Am baut impreuna cafea, am pufait cateva tigari si ne-am imbarbatat una pe cealalta, ca sa mergem din Dr. Taberei pana in Berceni, la petrecerea de Craciun pe care Ringier-ul a pregatit-o batraneilor mei. Am imprumutat un costum de Mos Craciun (toate reverentele in fata doameni cu multe h-uri si k-uri), m-am introdus (toata o doamna, cum sunt) in el, si m-am pregatit sa impart cadourile. Pijamalute, papucei, mancare buna si calda, deserturi, suc, fructe, brad impodobit si un DVD player, pe care sa asculte colindele furate de pe Odc de complicele Ali. Au ras, au plans, eu am primit atatea pupaturi incat nevoia mea de atentie este satisfacuta pentru tot anul urmator... Am fost desemnata cea mai frumoasa Craciunita si, astazi, am simtit ca si ei ma indragesc pe mine. E frumos sentimentul asta. Batraneii mei au avut nevoie de dovezi, nu si-au lasat garda jos pana cand nu au simti ca suntem hotarati sa ii vizitam cat de des putem.



Astazi, pentru ei, a fost Craciunul. Au venit toti in sala de mese, am asculta colindele traditionale, au mancat si ne-au mai pupat inca o data la plecare.
Adela si Alexandrina sunt doua femei care merita, fiecare, cate o imbratisare pentru cat de protectoare si bine intentionate sunt.
O strambaciune pentru asistentele alea, dar numai cand se intorc cu spatele. Desi...daca ar fi sa ma pun in locul lor, nu stiu care ar fi atitudinea mea... nu stiu, dar ma stramb la ele, din principiu, ca tre sa fie si un personaj negativ.
Ion Vasile m-a intrebat de vreo 5 ori cum ma cheama, nu a retinut, dar asta nu l-a impiedicat sa ma iubeasca mult. Declarat. Madame Rosu m-a stampilat cu rujul de culoarea numelui ei si a pastrat din portia de mancare pentru nu stiu ce farmacista care mancase nimic astazi... Mr Lambe, care este in scaun cu rotile, s-a mutat de la salonul doi la salonul patru, unde mai este un domn pe care, mi-a spus el, trebuie sa il ajutam. Sper din suflet sa si putem.
Din pacate, abia la anul o sa ne mai vedem, dar sa privim partea plina a paharului. Ce bine ca o sa ne vedem, nu?









luni, 15 decembrie 2008

The plan...

Banuiesc ca toti blogerasii au, macar in gand, un post in care se uita inapoi la anul care se scurge si ridica din umeri. Unii introspectiv, altii dupa cum pot. Nu intereseaza pe nimeni, in afara de mine, bunele si relele anului meu, asa ca este stupid sa le insir. Deci, opreste-te aici! Urmeaza lista :))
Nu chiar. Dar... ma bucur pentru noul meu job (desi are deja jumate de an, nu mai este chiar nou), pentru ca m-am imprietenit cu cea mai tare gasca de batranei de la azilul Sf Luca, ca am prieteni buni, ca cineva acolo sus nu m-a lasat niciodata prea jos, ca am facut 2 ani de Malibu, ca facem curand si doi de teatru (si inca haladuim prin tara ca fugarii, in cautarea specatorilor destupati intre urechi), ca mama mea e sanatoasa, ca pot sa fiu trista fara motiv si ca nu am nici un motiv sa fiu. Scriam saptamana trecuta un articol despre lista pe care fiecare dintre noi ar trebui sa ne-o facem, pentru anul care urmeaza. Zic trebuie pentru ca este bine, uneori, sa iti impingi limitele putin mai departe de locul in care poti atinge cu buricele degetor. Macar for the fun of it. So, in februarie vreau sa merg in Moscova, sa mai scot macar o piesa, sa iasa cartea (desi asta nu depinde de mine), sa fiu mai buna (nu e cliseu, pentru ca vreau asta si din punct de vedere fizic, asa ca e doar specific feminin) si sa fac macar trei lucuri de care imi e ingrozitor de frica: sa cer iertare, sa mangai un caine de pe strada si inca unul, pe care nu il scriu. Poate ma razgandesc :)
Oamenii pot face teribil de mult, pentru stupid de putin. Trebuie doar sa ii determini sa doreasca asta.
Oamenii se multumesc cu atat de putin, desi dau atat de mult. Trebuie doar sa ii convingi ca merita.
Oamenii sunt mult, desi o cred prea putini.
Oricum, eu am un plan si o sa ma tin de el...

joi, 11 decembrie 2008

Ce tare a fost la Kusturica!!!



Aseara a fost mult asteptatul concert Emir Kusturica si No Smochking Orchestra. Minunat. Evenimentul a inceput, surprinzator, la ora 8 fix, organizatorii dand dovada de o punctualitate iesita din comun. In deschidere au "performat" cei de la Zdob si Zdub. Moldovenii au inceput in forta si asa au ramas timp de o ora, cu un show de exceptie, live (daca mai are sens sa spun), care te facea sa te ridici de pe scaun si sa canti in "dulsili grai" piesele care i-au facut celebri. Trebuie sa recunosc ca a fost intaia data cand i-am vazut in concert. Am fost putin sceptica la inceput, in primul rand pentru ca sala era jumatate goala, iar in al doilea rand pentru ca nu as fi crezut niciodata ca or sa reuseasca sa clinteasca coloanele vertebrale rigide de la Sala Palatului. Dar, la a doua piesa, m-am surprins tipand si aplaudand:). In fata scenei oamenii s-au ridicat si au inceput sa danseze impreuna cu ei. Plus ca stilul e fabulos. Un amestec de Red Hot Chilli Peppers cu muzica populara. Ai senzatia ca esti la o nunta traditionala intre doi rockeri zgubilitici. Au cantat o ora, dar mi-a placut fiecare moment.



Apoi au intrat "baietii". Au urcat bateristii de la No Smoking si, dand dovada de o modestie nu foarte comuna, Emir Kusturita, care nu tine sa se faca remarcat de fanii sai, ci doar sa cante la chitara. Vocalul de la Kusturica band (sa zicem asa) a venit imbracat intr-un colant albastru, mulat pe tot corpul... dar cu aripi. Surprinzatorul costum albastru, de liliac, a facut furori, pentru ca lasa sa se vada mai mult decat ar fi platit spectatorii. Fara sa ii pese de pareri care ar contrazice-o pe a lui, vocalul a ridicat sala in picioare si, in ritmurile ametitoare ale instrumentelor, a vrajit pana si copii. Un showman care frizeaza nebunia. A tipat, a sarit, s-a dezbracat, s-a urcat pe scaune, a urcat scaunele pe el, a urcat oameni pe scena, s-a inclinat, s-a aplecat, a facut reverente, tumbe, roate, sfori... si asta doar in prima parte. Oameni extrem de talentati, cu o varsta destul de inaintata dar cu o vitalitate inca debordanta, artisti care se simt, se cunosc, se iubesc pe scena. Spectacolul nu a lipsit din melodii, majoritatea pieselor facand parte din filmele lui Kusturica. Versuri trasnite, vii, cu umor, ritmuri care nu te lasau sa iti tii fundul linistit pe scun, public cald (pana spre sfarsit s-a umplut si sala). Trebuie sa spun si partea cu: "ce organizare minunata, mai, mai!"
Incerc sa ma gandesc la oaia neagra, ca trebuie sa fie una. As fi vrut sa geama sala de oameni... Da. In rest, splendid!

by CD

luni, 8 decembrie 2008

Responsabilitatea, primul pas catre iresponsabilitate

Titlul suna ciudat dar este un adevar general. Odata ce simti povara obligativitatii, dispare orice fel de placere in a mai face, oricare ar fi fost subiectul de discutat...
Exemplele sunt nenumarate. Imi doream sa scriu, asa ca acum sunt "obligata" sa o fac. As putea sa inlocuiesc obligata cu platita.
Oricum, ideea este ca nu am mai scris la piesele mele de teatru, de ceva timp. Desi ma tot trag de cate un umar. Nu o fac.
Vroiam sa fac cateva initiative, de capul meu, sa merg, sa cutreier, sa cutez...un kkt, pana la urma a trebuit sa se incadreze si asta intr-o forma birocratica si cineva sa imi ceara socoteala. Vroiam sa fiu libera, m-am trezit incatusata in libertatea mea, vroiam sa zambesc, m-am trezit invatandu-i pe altii sa o faca...

A plecat spre stanga. Pe drumul prafuit. Iti tinea cartea la piept si nu s-a intors dupa mine.
Asa m-am vazut si pe mine facand, cu mai bine de 15 ani in urma. Eram numai un copil, dar gandurile le aveam de om mare. M-am imaginat cum imi imping o mana in pantec si o tranform in ceva ce nu ar fi putut fi niciodata. O parte din mine. Nu vroiam sa imi omor copilul. Vroiam numai sa nu il vad iesind din mine. Nu atunci. Doamna Sofi a fost ingerul Anei. Eram insarcinata in luna a doua si doamna Sofi a venit la mine, la o cafea. Era asistenta pe vremea aceea. Mi-a povestit cum a simtit ea, cand a nascut-o pe Anica, si parca... parca m-a atins. M-am gandit toata noaptea aia, daca sau daca nu.
Sa tin copilul.
Sa las copilul.
Imi treceau toate ideile prin cap. Sa o las la usa unei femei bune, sa o dau la un orfelinat... ce vorbesc, pe vremea aceea nici nu stiam ca este o ea. Dupa ce am primit o mama de bataie de boul care se intitula tatal copilului, am stiut ce trebuie sa fac. Trebuia sa nu fiu singura, pentru ca oricum viata inseamna sa fii singura. Intelegeti? Despre asta este vorba. Tot din egoism am reusit sa ma conving. Sa o tin pe Ana. Ei si ce? Macar am inceput sa o iubesc. Avea parul mare cand a iesit. Mica, negricioasa si cu parul mai mare decat un copil normal. Era putin bolnava. Cred si eu. Uneori, noaptea, inainte sa o nasc, ma speriam atat de tare incat ma enervam pe mine, ca am ales sa o tin, si ma dadeam cu burta de perete.
Apoi, cand avea aproape un an, a inceput sa imi vorbeasca. "Tzutza", asa imi zicea. Imi zicea tzutza pentru ca eu mereu ii ziceam "vino sa iti dau tzatza". Mama nu mi-a spus niciodata, pentru ca nu a avut de unde sa invete. Mici nu vroiam sa imi zica mama. Pe la cinci ani, ma striga de afara, sa ies la geam. "Tzutza, imi arunci mingea de volei?"
Apoi, la 8 ani, cand sa treaca in clasa a doua, a facut o boala mai rea. Doctorii nu stiau ce are. Ei ii era rau. Si nu mai crestea. N-a mai crescut de atunci, iar eu am crezut ca este un blestem. Prea de tot nu am vrut-o eu pe Ana a mea. Acum are 15 ani, are statura unui copil de 8 anisori, dar mintea... Ii merge mintea ca o mana de tarani determinati sa nu moara de foame.
Niciodata nu am aratat unei alte fiinte ca pot iubi. Nici Anei. Ana mea nu a stiut ca am iubit-o mult. A stiut mereu ca este un copil handicapat, neiubit, nedorit, de care speram sa ma descotorosesc de fiecare data cand un barbat imi trecea pragul. Azi a plecat. Cu o singura carte pe care o are de la doamna asistenta Sofi. O carte despre un copil care a calatorit pe bicicleta, prin toata lumea. Ieri mi-a spus ca pleaca. A ridicat din umeri si a zis "Tzutza, eu nu mai stau cu tine. Iarta-ma ca am stat pana acum, dar eram prea mica sa-mi pot avea singura grija de mine. Acum sunt mare, am 15 ani, asa ca te eliberez. Iti multumesc ca mi-ai dat atat de multe invataminte si ca nu m-ai lasat sa cresc langa o tzutza vitrega. Nu ma intereseaza ca nu ma iubesti. Eu te iubesc, asa ursuza cum esti. Acum te eliberez. Ai grija de matale, mama."
Poate ca, daca nu m-as fi simtit responsabila... ma gandesc... Poate fata mea n-ar fi plecat. Nu am oprit-o. Sunt lucruri in viata unde nu trebuie sa intervii. Iubirea... Prietenia... Ura... Astea se nasc si mor de la sine si orice interventie nu poate fi decat artificiala. Fie si un artificial fericit. Decat cu un picior de plastic, mai bine cu unul in minus. Al meu.
Doamna Sofi ma viziteaza si acum. Fac cafea buna. Imi spune ca trebuia sa o opresc. Ca ar fi stat, daca as fi oprit-o. Eu cred ca e mai bine asa. Orice ar fi, Ana este fata mea, iar intre timp a devenit parte din mine, cum nu m-as fi gandit niciodata. Mintea mea bolnava si-a imaginat astazi cum ar fi fost sa o imping inapoi de fiecare data cand ea ar fi incercat sa imi iasa din pantec. Sa nu fi plecat... niciodata.

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Ochii mei sunt...

Ochii mei sunt negri.
De fiecare data cand sunt omul rau. Cu fiecare explozie a frustrarilor mele, cand ma apuc de par si las vina sa cada pe tine, ochii mei de innegresc. Smoala fierbinte arde bucati din creier. Poate tocmai bucatile alea. As vrea eu! Ochii mei negri sunt ferestre catre vara aceea... de film.
Ochii mei sunt caprui.
Asa sunt ei. Eu sunt un om bun. Oamenii buni, si atat, au ochii caprui. Si ganduri terestre. De fiecare data cand ochii mei caprui privesc in jur, vad ceea ce ar putea fi, daca fiecare dintre cei priviti ar sti ca poate face diferenta.
Ochii mei sunt verzi.
Cand adrenalina imi bubuie urechile si privesc un om cu ochii caprui, in ochi, si il mint, exact cum ma mint pe mine ochii verzi, ochii mei se inverzesc. Si de cele mai multe ori cand spun "Cel Mai", se mai intampla asta... Parca as avea o padure de brazi nemuritori in priviri... sau un singur stejar atat de batran, atat de intelept, atat de parsiv.
Ochii mei sunt albastri.
Ciocan de dincolo de oglinda si ma vad, vazandu-te. Intelegi? Ca cerul. Ca marea. Ca pietrele rare. Ca sangele tau, care-mi curge prin vene.
Ochii mei, ochii tai sunt aripile mele... Asa era?

vineri, 5 decembrie 2008

Una calda, una rece...

In primul rand sunt socata de stirea cu Anca Parghel. Stirea... ca "moartea" e mult prea urat pentru aceasta femeie. Imi pare sincer rau...

A doua chestiune. Astazi a fost intalnirea anuala Ringier, unde am fost aplaudata pentru initiativa cu batranii. Ma tot gandeam daca sau daca nu sa scriu despre asta. Nu vreau sa sune a lauda, dar cei din bordul de conducere s-au gandit la varianta de a-mi acorda un buget pentru azilul din Berceni. Sunt maxim de fericita ca o sa primesc banuti pentru batranii de la Sf Luca, asa ca, macar pentru ei, nu luati asta ca pe o lauda, ci ca pe un bine care li se intampla lor.

miercuri, 3 decembrie 2008

Ray Charles



CONCORD MUSIC GROUP SI FUNDATIA RAY CHARLES AU INCHEIAT UN ACORD PENTRU LANSAREA UNUI CATALOG COMPLET CU MUZICA ARTISTULUI
Unele dintre cele mai importante hituri si albume ale lui Ray Charles vor fi acum disponibile in format digital pentru prima data.
Primul material din aceasta colectie speciala va fi albumul The Spirit of Christmas, in format digital. Va urma Ray Charles Collection alaturi de alte cateva titluri reprezentative pentru cantaret.
Concord Music Group a anuntat ca a semnat un acord de exclusivitate cu Fundatia Ray Charles pentru realizarea unui catalog complet cu inregistrarile artistului, ulterioare anului 1960. Acest catalog va include materialele clasice ale lui Ray Charles inregistrate la casele de discuri ABC si Tangerine. O mare parte dintre mastere vor fi disponibile in format digital pentru intaia oara. Printre acestea se vor numara si hit-uri ca „Georgia On My Mind”, „Hit The Road Jack” si „Crying Time”.
Noile lansari vor incepe cu The Spirit of Christmas ce va fi disponibil exclusiv in format digital, urmat in martie 2009 de Colectia Completa Ray Charles. Pe parcursul anului 2009, Concord va scoate pe piata inca alte sase albume ale artistului, precum si exclusivitati pe suport digital.
The Spirit of Christmas, material lansat pentru prima data in 1985 la casa de discuri Columbia Records include cateva piese de sezon memorabile, printre care „What Child Is This”, „The Little Drummer Boy” sau „Santa Claus Is Coming To Town”. Reeditarea va include si o piesa bonus, „Baby It’s Cold Outside”, un duet cu Betty Carter inregistrat in 1961. Produsul digital este disponibil din 25 noiembrie 2008 iar cel fizic va fi prezentat publicului larg in preajma Craciunului 2009.
In martie Concord va oferi fanilor un volum retrospectiv complet ce include 21 de hit-uri ale lui Ray Charles, printre care si “Georgia on My Mind”, “Hit the Road Jack”, „Busted”, „I Can’t Stop Loving You”, „Sticks and Stones”, „Drown In My Own Tears”, „Unchain My Heart”, “I’ve Got a Woman,” “You Are My Sunshine” sau “Take These Chains From My Heart”.
Inca alte cateva titluri din discografia artistului vor fi prezentate publicului incepand cu 2009. O selectie inedita de piese ale lui Ray Charles va fi inclusa pe volumul Starbucks Opus Anthology, comercializat in cafenelele lantului din intreaga lume.
Aceasta relansare ambitioasa continua parteneriatul dintre Concord Music Group si Ray Charles. Albumul Genius Love Company produs in 2004 a castigat opt premii Grammy, printre care si cel pentru Cel Mai Bun Album. Concord a mai scos pe piata in 2006 si Ray Sings, Basie Swings, o inregistrare exclusiva alaturi de Count Basie Orchestra.
John Burk, vicepresedinte Concord Music Group a declarat: „Ray Charles ramane una dintre cele mai importante voci ale Americii. Suntem extrem de norocosi ca avem inca odata ocazia sa prezentam publicului muzica lui Ray Charles cu respectul cuvenit, in acelasi timp continuand parteneriatul incheiat cu Val Ervin si toti ceilalti de la Fundatia Ray Charles”.
„Este normal ca cei de la Concord sa fie aceia care continua sa aduca muzica lui Ray aproape de fani si in acelasi timp sa il introduca pe Ray unui nou public”, a declarat Valerie Ervin, presedinte Fundatia Ray Charles. „Concord a reprezentat definitia unei case de discuri pentru Ray. El a fost mereu impresionat de devotamentul, dragostea pentru muzica si profesionalismul celor care lucreaza acolo”.

Il iubesc pe Ray Charles dupa ce a vazut filmul (Ray), recunosc. Dar, de atunci o fac cu consecventa...

Ce bine ca n-a dansat cu lupii...

M-a sunat Sorin aseara, sa ma intrebe daca nu am chef sa ma duc pe la el. Ii era rau si avea nevoie de mine. Mi s-a facut mila si am urcat intr-un taxi. Am luat ceaiuri si mancare si am pornit. Era destul de incetosat aseara, nu? Taximetristul avea chef de vorba. Asculta Europa Fm, fredona, iar din cand in cand, ma intreba de sanatate. L-am rugat sa mearga mai atent, nu de alta dar chiar nu se vedea nimic la un metru in fatza masinii. Mi-a spus ca este sofer de 20 de ani si ca nu a facut niciodata un accident. Asa o fi, dar pe mine viata m-a invatat: niciodata nu spune niciodata. Era destul de cald in taxi, asa ca mi-am desfacut haina, in prima faza, iar apoi mi-am dat-o jos de tot. Pf, ce caldura! As fi vrut sa fumez o tigara, dar masina parea destul de curata, mirosea frumos, asa ca am intrebat daca se poate. Fireste ca se fumeaza, o fata asa frumoasa poate sa faca orice, mi-a spus. Orice? Pot chiar sa cobor fara sa platesc. Nu, asta nu se putea face, interzice buna cuviinta.
Ne-am oprit la un semafor, aproape de Unirea, si am asteptat sa se faca verde. Usa din dreapta mea s-a deschis si a intrat un tip. Transirat... probabil ca alergase pana atunci. Mergi, mergi, urla el la soferul MEU. Am incercat sa ii explic ca eu merg cu taxiul acela, nu el, cand si-a dat sama ca eram acolo. A vrut sa coboare, s-a mai uitat o data la mine si m-a intrebat unde merg. Spre Iancului, i-am spus. Ma iei si pe mine? Am scos un da, printre buze. Nu imi era frica, dar era destul de ciudat... S-a facut verde si am pornit. La cateva secunde, o gasca de vreo 6 baieti, cu fetele rosii de la alergat si cu bate in maini, au ajuns alergand la semafor. Fugarul s-a lasat pe spate, si-a sprijiniti capul de bancheta si a soptit: "nu credeam sa scap". Nu am vorbit deloc pana aproape de destinatie. Se uita pe geanul din partea lui si fredona ceea ce se auzea destul de tare la Europa Fm. Eu il mai priveam cu coada ochiului. Uitasem ca trebuie sa ajung la Sorin, ca ii era rau... As mai fi ramas cu baiatul asta tacut, care era sa fie snopit din bataie in urma cu zece minute, dar care admira orasul pe geamul unui taxiu... in care a picat asa... aiurea.
Eu pana aici merg, ii spun. Da, si eu cobor. Unde suntem aici?, intreaba el. La Iancului. Auzi, ma intreaba, pot sa merg si eu la tine? ...Nu parea sa fie unul fara casa, sau sa imi faca vreun rau. Dracusorul meu, bine crescut cu vicii si dureri, vroia sa mai petreaca ceva timp cu acest fugar necunoscut, numai ca stateam la "poalele" blocului lui Sorin. Ii raspund, da, numai ca eu nu stau aici. Vino cu mine. Am urcat intr-un taxi si am facut drumul inapoi, pana in Drumul Taberei, unde locuiesc eu. Din nou, nu a vorbit deloc. Vrei sa... petreci noaptea la mine, sau ...
Nu, nu, imi zice, vreau, nu stiu ce vreau, vreau sa fumam o tigara si sa iti multumesc cumva. Acum as fi dansat cu lupii, daca nu erai tu. A dansa cu lupii nu este neaparat un lucru rau, ii zic. Morti, imi raspunde, lupii morti. Atunci l-am vazut prima oara zambind. Alesesem corect. Fata i s-a luminat, avea dintii frumosi, gropite si ochii mari. M-am asezat mai conortabil in taxi. Era ok...
In casa mea era cald si mizerie. Si miroasea a fum. S-a dezbracat si s-a bagat in fotoliul mare de catifea. Aici este locul meu, de acum, mi-a spus. Trebuie sa recunosc ca tipul, desi marfa, era un pic ciudat. Un pic. Am zambit la gandul ca nici macar nu stiam cum il cheama. Sorin, spune el. Sorin? Da, ce ti se pare asa ciudat, Sorin este un nume... Eu sunt Diana. Aici el a izbucnit in hotote de ras. Era delicios. Atat de frumusel cand zambea. Diana? Pai nu ti se potriveste deloc numele asta. Nu putea sa te cheme Eva, sau Maria? imi spune printe hohote de ras. Am fata de Maria? Ai fata de neuitat. K.O. Ma scurgeam ca apa din parul ud, proaspat spalat. A terminat tigara, a mai fumat inca una si apoi s-a ridicat. Bun, eu tre' sa ma car acum. Multumesc inca o data. Raman dator. Hai sa te pup... Pai, eu credeam ca... ramane peste noapte, ca incepem o idila, ca ma scapa de adevaratul Sorin, ca... Si-a tuguiat buzele si m-a stampilat incep pe obraji. Am inganat un pa fara vlaga si l-am condus spre iesire. S-a imbracat si a deschis usa. Pa...

marți, 2 decembrie 2008

Madagascar 2



O si simt pe Catu suflandu-mi in ceafa... Noua ne-a placut mult, desi ei i s-a parut... naspa. Ok, nu este la fel de tare ca primul, dar asta se intampla doar pentru ca avem noi asteptari prea mari. Aceeasi idee, aceleasi personaje, eu una m-am distrat demential, ba mai mult, am facut excesul sumei de vreo 10 floricele si o gura de cola. Na! Bestiale toate personajele, dar Moto Moto, mrrrr, totally love him!!! "I'm so hot, they have to say my name twice" =))
Si l-as mai vedea de cateva ori, sunt sigura ca mi-a mai scapat cate ceva.
Cine nu l-a vazut... u know:)

luni, 1 decembrie 2008

All good, se pare...

Am ajuns sa scriu atat de mult in alte parti incat am neglijat cel mai important loc in care ma simt atat de acasa. O sa recuperez in aceasta saptamana, sper. Pana una alta, concluziile ultimei saptamani:
* Am nevoie de Jose Saramago - Death with interruptions. Daca o are cineva sau a vazut-o pe la vreo librarie, mi-ar face un mare bine. Pentru restul... e o carte:)
* "Dezbraca-te, vreau sa-ti vorbesc" - este replica cea mai pe intelesul barbatilor, singura care nu o sa dea gres. Asta daca vrei orice altceva in afara de a purta realmente o discutie cu el.
* "Ploua cu piatra si cainii vazduhului latra" - o replica pe care am furat-o din Lolita lui Nabocov, o carte pe care o citesc atat de incet, incat oricine ar putea sa imi cante "melc, melc, codobelc". Dar nu vreau sa se termine...

Mama mea m-a iubit o intreaga saptamana numai pe mine - uitasem cum este... Este bine sa ai mama ta:)
Batranii sunt tot acolo, cuminti si luminosi, de fiecare data cand intram pe usa.
All good, se pare...

miercuri, 26 noiembrie 2008

Iarna e frig in toalete



in cele de la scoala e fum, sunt chistoace pe jos si miroase a clor.
in cele din cluburi e cald, se asculta muzica si ai oglinda luminata.
in cele de la serviciu sunt prosoape curate si tomberoane noi, in fiecare an.
in cea de acasa sunt parfumuri, creme, integrame si reviste pentru femei.
la prieteni te bucuri de capac cu scoici.
la prieteni te bucuri de un capac rupt pe partea drepata.
la prieteni te bucuri de capac roz din burete. Foarte confortabil.

Ca si in cazul oamenilor. Iarna e frig numai in unele toalete. Sa nu mai vorbim de cele publice, unde miroase de n'ar mai mirosi nimeni nimic niciodata.
Unii oameni au capace albe din plastic si viseaza la cele cu Mona Lisa de la Mall. Altii au capace cu imprimeuri baroce si nici macar nu isi dau seama cat de norocosi sunt. Unii oameni au toalete dragute, altii isi doresc unele, altii sunt unele.

luni, 24 noiembrie 2008

un NIMIC senzational

Un articol frumos al unei minti frumoase, ca sa zic ashea:)

O voce senzationala nu iti asigura, intotdeauna, succesul. Motiv pentru care trebuie sa multumim cerului ca a existat Philip Koetler, supranumit si parintele marketing-ului. Omul acesta a scris adevarate tratate despre orice a dorit sa vanda/promoveze. A creat stiri din nimic, care sa atraga atentia publicului consumator de muzica si, implicit sa isi promoveze clientii.
Aruncand un ochi in curtea vecinului, poate, poate ii moare odata capra, revista Billboard afirma ca Beyonce are o personalitate dubla. Nu zau? O anume Sasha Fierce, care se dovedeste a fi neinfricata pana la inuman, frumoasa pana la absurd si desteapta pana la chintesenta circumvolutiunilor. Socant? Nu prea… Mult inainte de a face Beyonce surprinzatoarea dezvaluire, Mariah Carey purta o peruca bruneta si se autointitula Bianca. Don’soara “Fluturas” juca dublu rol in videoclipurile proprii si isi speria fanii pe la evenimente, lasand-o pe invizibila Bianca sa raspuna la intrebari. Aceeasi Mariah Carey, nereusind sa egaleze succesul albumului "Emancipation of Mimi" cu mai recentul sau "E=MC patrat" a declarat sus si tare, pentru toata lumea care a avut timp sa o asculte, ca nu a facut sex cu actualul ei sot decat dupa casatorie. "De asta s-au si casatorit la cateva ore dupa ce s-a cunoscut?", glumea Jay Leno. Socanta stirea? Nu! Nu intr-atat incat sa te faca sa iesi din casa, noaptea tarziu, sa-i cauti albumul si sa-l asculti cu infierbantare.
Stapanul absolut al stirilor senzationale este insa, eternul, Michael Jackson. Dupa ce si-a atarnat copilul la balconul unui hotel, a fost acuzat de pedofilie si a fost nevoit sa vanda celebrul Neverland. Mai nou, el declara ca se va converti la islamism. Si asta, la sugestia producatorului Phillip Bubal si a compozitorului David Wharnsby, care i-au strecurat ideea ca, astfel, el va deveni un om mai bun. Ascultator, regale pop-ului, Michael si-a schimbat numele in Mikaeel, precursand ceremonia de initiere in ale mahomedanismului. Noi nu vedem diferenta. O fi in pronuntie. Unde sunt, Mikaeel, zilele cand femeile lesinau la "moonwalk-ul" tau?
Dar, nimeni nu este vinovat, daca te gandesti ca Madonna a devenit celebra pentru ca a mimat sexul pe scena. Suntem in plina criza economica si fiecare trebuie sa se descurce cum poate. Daca nu cu un live, macar cu o dubla personalitate, care sa necesite nu participari la evenimente, ci ingrijire de specialitate.
La urma urmei, muzica este o forma de arta. Si, daca trebuie sa ne luam dupa proverb, "cand o epoca e saraca în opere de valoare, vinovat e publicul, nu artistii", atunci sa ne fie rusine.

C.

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

25

Dap, ieri mi-am sarbatorit aniversarea frumoasei varste de 25 de ani... Au fost multi prieteni, au lipsit cativa, iar pozele sunt facute pana la un punct, dupa care fotograful nu a mai stiut pe ce butoane sa apese. Ea, fotograful.
25. Ma simt tanara si batrana in acelasi timp. Inca imi vine sa bag degetele in urechile oamenilor, sa vorbesc cu gura plina si sa ma dau cu curu' de pamant. Pe de alta parte, ma simt responsabilizata de job-uri, de oamenii mai mici de varsta, care ma privesc ca pe o doamna, de faptul ca intotdeuna imi pun pe umeri mult mai mult decat pot duce. Ma gandeam ca o sa fie mai ciudat, mereu am crezut ca o sa am un prag de trecut, la 25. Dar sunt la fel de indragostita de ceea ce fac, la fel de tampa si de moldoveanca, la fel de determinata si iresponsabila. Viata mea imi pare, oricum, straina de mine. Din momentul in care te nasti, pana in cel in care mori, schimbi doar unghiul din care o privesti. Ea este aceeasi... nu a ta.
So, ne-am distrat tare tare, imi pare rau de cei care nu au putut ajunge, iar pozele astea sunt putin taiate, nu de alta dar sa nu se vada trebile alea care nu tre' sa se vada.
De maine, de pe 23 noiembrie, oficial ma consider o femeie in toata firea. Desi spuneam asta si cand am implinit 17. Dar acum, I mean it!















































Multumesc pentru florile multe si frumoase, casa mea arata azi ca o gradina botanica de Drumu' Taberei, pentru cadourile atat de pe placul meu... Trebuie sa fac o mentiune, la aceasta fabuloasa varsta am primit cele mai frumoase, inspirate, pe gustul meu cadouri. Incepand cu rochia aceea splendida, din poze:). Dap, un sfert de veac. Ma intreb ce o sa-mi aduca celalat sfert...
Bine ca nu am iesit prea sifonata din cei 25, acu' ramane de vazut...

vineri, 21 noiembrie 2008

...Ganduri bune pentru Erika - Parazitii, Vita de Vie, Habar si teatru cu “Passe-Partout Dan Puric”

Am luat articolul de pe blogul Andreei Talmazan, nu de alta dar ea stie mai bine ca mine cum sa puna in cuvinte povestea Erikai. Frumos a fost ca, intamplator, mai multi oameni m-au rugat concomitent sa pun pe site-uri si pe bloguri povestea acestui copilas frumos... Se pare ca oamenilor le pasa...si asta este un prim pas...
www.andreeatalmazan.ro



Pentru ca Erika sa continue sa zambeasca

Erika Josian este o minune de copil. Par cret, ochi caprui, cativa dintisori in fata si o veselie molipsitoare. Este, ca orice minune de copil, cea mai mare bucurie a parintilor ei. Amandoi foarte tineri (26 de ani), au facut-o pe Erika din iubire si tot cu iubire o cresc si o inconjoara in fiecare clipa.
Erika implineste 2 ani pe 3 decembrie 2008. Iar petrecerea de ziua ei este una…foarte speciala: un concert cu strangere de fonduri, pentru care si-au dat mana Vita de Vie, Parazitii si Habar, trupa de teatru “Passe-Partout Dan Puric” si Cabral, in calitate de prezentator.
Pentru ca Erika Josian a fost diagnosticata pe 1 noiembrie 2008 cu leucemie acuta limfoblastica L1. Un nume e boala din care e usor de inteles ca Erika nu poate supravietui fara ajutor. Iar ajutorul inseamna un tratament de 3 ani la o clinica din Germania, pentru care este nevoie de 180 000 de euro.
Erika asculta inca muzica de pe Cutiuta Muzicala si canta chiar ea, stalcind cuvintele, de mama focului. Nu stie nici de Vita deVie, nici de Parazitii, nici de Habar si nici ce e ala teatru nu a invatat inca. Nu stie nici ca pe 2 decembrie, inainte de ziua ei, oameni cu suflet mare se strang in Club Fabrica (strada 11 iunie, nr 50) de dragul ei. Nu stie nici ca Vita de Vie si-a anulat un concert platit ca sa cante gratis pentru Erika si nici ca toti artistii au spus DA fara nici o ezitare.
Erika stie doar ca de la o vreme nu se mai simte la fel de bine ca inainte, ca mami si tati par ingrijorati si ca tati vorbeste mult la telefon si se agita. In timp ce ea se joaca mai departe si rade si isi arata dintisorii din fata oricui vine sa o vada…
Pe 2 decembrie sunteti invitati la concertul de ziua Erikai. In Club Fabrica, de la ora ….. Pretul biletului de intrare este 25 de RON, iar suma stransa din aceste bilete se doneaza in totalitate pentru ca Erika sa poata zambi la fel de frumos inca multi, multi ani de acum inainte.

Pentru donatii s-au mai deschis si urmatoarele conturi, la BRD sucursala ACADEMIEI, pe numele Josian Wipper.

RON: RO50BRDE410SV20042894100

EUR: RO10BRDE410SV20043694100

USD: RO06BRED410SV20043774100

joi, 20 noiembrie 2008

Elefantii

"Imi pare rau pentru situatia creata. Nu ar fi trebuit sa merg pana acolo. Daca am gresit, te rog sa... te rog sa nu ma uiti. Ramai cu bine. M"

Asa arata biletul pe care l-a gasit pe perna, in ziua aceea. Era de la Calin. De ce s-a semnat M? Ii cunostea scrisul iar faptul ca hainele lui nu mai erau aruncate pe pat, spunea multe. Nu era neaparat un lucru rau. Mai pleaca oamenii. Bine ca nu locuia ea la el, ca sa fie nevoita sa se taraganeze cu bagaje si tot restul. S-a ridicat din pat, s-a intins si a mers spre bucatarie. A trecut prin fata oglinzii, de care sunt prinsi elefanti in miniatura. Arata rau. Cu fata sifonata, ochii umflati, o durea spatele si incepuse sa ii iasa o masea de minte. A pus biletul de la Calin sub un elefant si s-a dus sa isi faca cafeaua. A pus o ceasca jumate in ibricul innegrit (daca era si el, ar fi pus trei cesti), a dat drumul la aragaz si s-a mai privit o data la oglinda. "te rog sa nu ma uiti"... Ce poate sa insemne acel M de la capatul biletului. A pus doua lingurite de cafea peste apa clocotita si a incercat sa sune. S-a oprit repede. Nu, de ce sa il sune. Are ea nevoie de complicatii? Cu cafeaua in mana s-a tarat pana in camera, si-a scos o rochie lunga si o esarfa si le-a tras dupa ea, la oglinda. Pf, ar mai fi dormit o viata, sau macar nu s-ar fi trezit cu biletul pe perna. Pana sa gaseasca o bricheta functionala, s-a mai uitat la elefantii de pe oglinda. Pareau un grup de oameni care asteapta autobuzul la universitate. Mici, infrigurati, saraci si singuri. A inceput sa vobeasca cu ei. Sa le spuna lucruri frumoase ca sa nu ii mai vada asa. Din oglinda a auzit un "linisteste-te, suntem in regula" . Ce, a innebunit ea sau au inceput elefantii sa vorbeasca? M, scris la capatul biletului, elefantii care vorbeau, fata ei umflata si sifonata, lumina prea alba a diminetii reci de decembrie... I-au trecut doua ganduri filosofice printre urechi, dar au fost scurtciuitate de inca o replica a elefantilor. "Asa faci mereu, cand sa fim siguri ca ti-ai amintit de noi, de intorci in grota ta cu ganduri." Ce? Razna, definitiv. S-a gandit sa le raspunda, sa se scuze, numai ca i se parea penibil sa vorbeasca cu niste figurine din plastic. A gasit bricheta si si-a aprins o tigara. Slims, pentru ca in pachetul ei nu mai era decat un mesaj despre fumatorii care mor mai tineri. Si-a infasurat esarfa in jurul gatului, si-a tras geaca scurta de piele si si-a netezit parul. Chiar daca ar fi angajat o armata de make-up d-aia, tot urata ar fi fost. A mai aruncat un ochi in oglina si a vazut ca ii cazusera colturile gurii. Chipul ei era trist cu toate ca pititcul din suflet era destul de drogat cu nicotina, miere si un pliculet de zahar brun. Si-a amintit ca in ajun Calin ii spusese ca singura chestie digerata de sufletul lui era corpul ei. A zambit ca sa isi ridice colturile gurii, a spus "Pa" elefantilor, desi stia ca o luase razna. A scris pe oglina, cu o carioca visinie, ceea ce citise nu de mult intr-o carte. Sau vazuse intr-un film... poate. "Nu exista rezolvare geografica pentru o problema emotionala."

Cand s-a intors de la serviciu, avea parul ravasit, esarfa nearanjata si cearcane adanci. Le-a spus "Buna seara" elefantilor si s-a dus la baie, cu trei reviste in mana. Nu mai era biletul. A iesit din baie, cu chilotii albastri in vine si s-a uitat in hol. Nu mai era biletul. Si-a reconstituit povestea de dimieata si a vazut, foarte clar, cum il pusese sub elefantul din mijloc. M. Nu era.
I-a sunat telefonul. Era Calin. Se scuza ca a plecat inainte ca ea sa se fi trezit si inca o salva de scuze pentru ca nu a avut timp sa dea nici un semn toata ziua. "Ti-e foame? Mergem sa mancam? Stii la ce ma gandeam... Maine am putea sa mergem la Gradina Zoologica, am auzit ca au adus o pereche de elefanti de toata frumusetea."
Ea nu spunea nimic.

duminică, 16 noiembrie 2008

Povestiri din "casa vietzii"


Asa arata podeaua din bucataria Iuliei dupa ce am pus in farfurioare munca ei de o noapte intreaga.

Thank Doamne Doamne ca am mai fost inca o saptamana la batranei. Je, Catu, Mate, Iulia, Alex, Corina, Florin (ultimii doi sunt cei care mi-au lasat comment pe blog, iar Corina a facut pe langa cumparaturi, doua platouri de prajituri minuuunate) si cativa oameni absolut extraordinari, ne-am perindat pe holurile azilului cu mancare, tricouri, sepcutze (multumim celor care ne-au ofeit ajutor fara a fi acolo), reviste, multe, multe, multe carti. Am voie sa ma laud pentru ca am o inima cat o paine mare si calda de la Cora, iar cine considera ca asta este ostentativ, sa-si dea o palma, na!
Am mai descoperit cateva povesti si le scriu aici tocmai pentru ca, poate, se mai gasesc oameni care sa ne ajute. Domnul de la salonul 2, de la parter, este in scaun cu rotile, dar asta nu l-a retinut din a se ridica in picioare, cu ajutorul mainilor, ca sa isi ia la revedere cum se cuvine, de la "o domnisoare", doamna ingrijitoare, care a sarit pe mine si m-a pupat cand m-a vazut, am cunoscut si batranii de la parter, care sunt foarte bolnavi si pe care nu ii viziteaza nimeni, am glumit cu cateva "tinere" de acolo carora le-am dat reviste "Lumea Femeilor", care aveau ca premiu doua tampoane iar ele nu stiau la ce se folosesc, am rasfoit carti cu o doamna care fusese profa' de romana si zice ca Sadoveanu, "merge, mama lui de Sadoveanu", iar cea mai frumoasa treaba a fost ca "soarta" a facut ca salata boef sa ajunga la fiiiixxxx, intocmai ca si folia cu care am invelit portiile. Ma intreb cum, chiar ultima lingura de salata si ultima bucata de folie la ultima farfurie... Tre sa fie un Dumezeu care tare se mai distreaza.
Cam asta a fost acolo, trecuse deja de ora lor de schimbat si noi inca stateam la povesti, care cu batraneii, care cu asistentele, care intre noi.

Despre cum am fost eu batuta (machiara) si aproape aruncata de pe un bloc, intr-o poveste viitoare... sau nu... Oricum poza asta este cel putin inspaimantatoare :))


Funky?

Saptamana viitoare o sa scriu mai putin pentru ca vine mama Emilia si o sa am treaba, stand la "sanul" mamei mele - cea mai iubita mama eva'

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

November - Thomas Hood

Se comprima timpul, Gigele, si eu stau singura sambata la munca si incerc sa imi invoc muze, sa scriu cateva randuri, la dracu...
Se comprima timpul in timp ce vorbim , iar pana sa fi terminat de scris randul asta, probabil ca o sa fie noapte, frig si eu o sa crap de oboseala. Dar e marfa!

Sooo, saptamana viitoare, vineri 21 noiembrie, o sa imi sarbatoresc minunata zi de nastere, si coincidentza face sa fie concert M&G la Malibu, rauri de bautura si frumoasa muzica, asa ca toata lumea (absolut toata lumea) este invitata. Pana atunci, daca mai are cineva pauza in programul de maine si o carte in plus, va invit sa mergem la azilul de batrani. Iulia face salata de boef din 10 kg de cartori (cea mai fata curajoasa!) si noi am reusit sa strangem cate ceva, ca sa aiba si oamenii aia macar un zambet pe saptamana.

In alta ordine de idei, am descoperit o perla de poezie pentru o dimineata friguroasa de Sweet November...

November
by Thomas Hood

No sun, no moon!
No morn, no noon!
No dawn, no dusk, no proper time of day
No sky, no earthly view
No distance looking blue

No road, no street
No "t'other side the way"
No end to any Row
No indications where the Crescents go

No top to any steeple
No recognitions of familiar people
No courtesies for showing 'em
No knowing 'em!

No mail, no post
No news from any foreign coast
No park, no ring, no afternoon gentility
No company, no nobility

No warmth, no cheerfulness, no healthful ease,
No comfortable feel in any member,
No shade, no shine, no butterflies, no bees,
No fruits, no flowers, no leaves, no birds,
November!

Domnul este un poet si un umorist britanic, din secolul al 15-lea, nu foarte cunoscut, tocmai pentru ca scrie despre stari concrete, imposibil de gasit in acelasi timp la mase mari de oameni. Dar lucrarile atemporale certifica valoarea si mie asta mi se pare scrisa azi... sau ieri.
Si Noiemvrie are o rezonanta aparte, nu?

luni, 10 noiembrie 2008

Donati o carte!

Despre batrani nu pot sa scriu, n-au cuvintele asemenea valoare...
A scris insa Mateea, asa ca o sa postez textul el:)

Blogul Mateei

Inchisoarea vietii lor

1 baton de sunca, 18 iaurturi, 4 pachete de branza feliata, 4 sticle de suc, 16 pateuri, 10 pachete de biscuiti, 20 de prajituri, 4 cutii de icre, 40 de batrani. Asta este traducerea in cifre a vizitei mele la Caminul de Batrani.

Am fost cu Diana ca de duminica dimineata, sa facem ceva bun. Imi era dor sa fac o bucurie, o bucurie cuiva ce nu s-a mai bucurat de mult de tot. Batranii din Romania nu se bucura decat cand se apropie moartea. Atunci se bucura ei, pentru ca au toate pregatite de inmormantare si ii prinde doamna cu coasa, fara igrasie pe pereti si cu toate hainele de somn de veci spalate, apretate si calcate. Ei bine, batranii de unde am fost eu s-au bucurat de carti si de o lingura de icre si un biscuite. Cea mai inocenta bucurie pe care am vazut-o in ochii cuiva. Cel mai sfasietor moment, pentru ca stiam ca tine cat o felie de sunca presata.

Am vazut acolo cele mai pline de povesti maini. Maini ridate cu degete lungi si unghii ascutite, slabe si cu pielea incleiata de os. Maini care cereau si care zambeau amar pentru prima si poate ultima data. Sau pana duminica viitoare, sau poate pana mai vine cineva si se uita la ei cu mila si le da ceva, orice, numai sa le dea si sa le zambeasca.

Nu au voie sa iasa de acolo. Pentru ca ar fi o raspundere prea mare pentru domnii de la centru. Daca i se face rau si moare? Si daca moare ce? Cine le simte lipsa? unul in minus la Pampers si inca un pat gol. o lingura mai putin la supa de oase servita la sala de mese ornata cu scaune de fonta.

Si ce daca domnul Mircea nu are pe nimeni? El fumeaza si da ciocolata primita de el doamnelor asistente, care sunt asa dragute.

Domnul dumitru a fost aviator si “mare gagicar” la viata lui. Avea cate una in fiecare oras. Acum e aici, dar nu se plange, ca are de toate, ce i-ar mai trebui?

Ioana vrea salata boef, dar pana la Craciun mai este, ca de Craciun, toata lumea face fapte bune. Are 35 de ani si epilepsie. Din cauza bolii nu mai poate munci la camp si atunci nu mai e buna de nimic. Are si parinti si sot si o fata. Dar nu-i aduce nimeni salata boef si ei..

Nenea Sandu ar vrea sa citeasca, el a citit cel mai mult din lumea asta. Acum are cataracta, dar se opereaza peste o luna. Nu ma vedea, vedea doar o umbra. dar eu i-am promis ca daca el se opereaza peste o luna si se face bine, eu ii aduc cele mai multe carti, pe care el sa le citeasca si despre care sa discutam, fara mila, ca si cu un om normal care citeste o carte. Fara ca el sa fie acolo si eu sa vin sa il vizitez.

Ei exista numai de Craciu, iar calendarul lor are zile fara nume. Au alt sistem de valori si sunt instrumente pentru usurarea constintei. Nu au voie sa iasa din centru, si timpul a devenit o variabila irelevanta. De ce sunt eu aici? Intreaba cei mai multi dintre ei. Si atunci este singurul moment in care nu mai poti sa minti? Sa ii spui ca e un loc mai bun? Sa ii spui ca asa merita aviatorii? Asa ca ma voi inarma cu salata boef si multe minciuni frumoase si voi merge din nou saptamana viitoare, macar asa, vor exista saptamani in calendarul lor si nu doar luni goale.


Nu am vrut sa pozez batraneii, nu de alta, dar m-as fi urat daca i-as fi facut sa se simta ca maimutzele la zoo.

Deci, duminica viitoare, cine mai merge? Le ducem carti! Chiar daca nu mergeti, va rog sa imi dati mie, pentru ei, cartile care nu va mai trebuie. S-au bucurat de cele 20 de carti pe care le-am dus (nu stiam cat de multa placere le fac cartile) mai mult decat pentru o plasma... (oricum compacatia e idioata...)

Bubu Pics

















Ca sa imi pun cenusa in cap, majoritatea pozelor, facute de mine, sunt cam necentrate tocmai pentru ca ecranul aparatului arata o stelutza, el spart fiind. So, a fost totul o chestiune de feeling. Dar a fost o aniversare frumoasa! Lumea imi spunea la multi ani, si eu ziceam ca nu azi e ziua mea... Am dansat pana am facut toata febra din lume, marturie sta faptul ca si azi merg pe varfuri. A fost si ziua lui Dan, de nume - u know, Mihail si Gavril -, si am aflat... chiar de la el, atunci.

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Perfect Saturday

Cum se poate sa te trezesti cu capul limpede dupa ce bei tone de alcool? Nu stiu, ca eu am baut numai apa plata si m-am trezit cu ditamai capu'. Mi-am pus ochelarii de soare si am plecat la munca. Da, stiu ca nu a fost soare, dar calatorii din 41 nu trebuiau sa vada oribilaciunea de Vlase, cu ochi umflati!
Baloanele marfa aseara, pacat ca se spargeau continuu (le-am umflat prea tare), de ziceai ca e la revolu'. O sa am si cateva poze de la Aniversarea Friday Night de la Malibu, daca mi le da si mie Dan... Astazi, munca "all day long" (productiv, insa) si acum, la plecarea din minunatul bero ma gandeam ca nu am ajuns la teatru, cum imi propusesem, pentru ca piesa incepea la 7 juma' si eu mi-am dat seama de lucrul asta pe la 7,20.
So...



Glorie - Vladimir Nabokov
Citesc cartea asta, despre care nu imi dau seama daca e marfa sau nu (sau daca am eu inteligenta necesara sa ma prind ca este...), dar am gasit ceva foarte adevarat in ea:
"De mic, maica-sa il invatase ca a-ti exprima in public o traire profunda, care imediat se degradeaza in aer liber si ajunge sa semene cu aceeasi traire a altuia, nu e doar ceva vulgar, ci un pacat fata de sentiment."
Misto... In alta ordine de idei, nu s-a inscris nimeni sa viziteze azilul, in afara de cativa oameni dragi... Trist.

Mi-am dat seama ca am imprumutat cartea asta scrisa de "Vladimir" imediat dupa ce s-a nascut Vladimir. Cam spooky, nu?

Acum eu...
Pe pajistea cu maci de langa calea ferata se vedeau toate culorile lumii. Rosu, verde, albastrul cerului, galben... Am vrut sa fac o poza dar mi-am dat seama ca numai in urma cu doua zile mi-am pierdut telefonul mobil. Acum am, din nou, rasnita mea draga. L-am rugat sa opreasca masina. Am privit, pret de cateva minute, cat de frumos arata pamantul asta de care ne batem joc cum putem mai bine. Ma intrebam, oare in ce garsoniera ponosita s-o fi aflat un tablou care sa infatiseze o poza a unui tablou asemanator? Poate ca intr-un apartament cu covor persan verde, mobila ceausista si carti d'ale lu' Jack London si Sandra Brown, chiar in mometul asta, moare cineva. Sau si-o trag unii. Sau o gospodina face taitzei de casa. Sigur a mai remarcat cineva imaginea asta. Numai ca natura nu mai are acceasi frumusete, in arta. Acum se deseneaza cubul. Sau punctul. El a inceput sa bata din picior. La ce te tot uiti, ma intreaba. Daca nu era nici un subiect in cadrul meu vizual, inseamna ca ma uitam la cat de frumos se vede imaginea asta. Lanul de maci salbatici, taiati de calea ferata. La nimic, raspund. Nu aveam de gand sa ii dau explicatii, daca tot nu putea sa vada... Pai, haide, ca ajungem poimaine. Barbatii sensibili par poponari, barbatii insensibili sunt doar barbati. Deci, am zambind, asingurandu-ma ca am langa mine un barbat, nu un poponar. Uf, ce usurare, jezz...
Am plecat dupa ce am rupt o floare rosie si mi-am pus-o in par. Aveam un ruj la aceeasi culoare. Mi-am pus picioarele pe bord si m-am dat cu ruj. Sunt frumoasa? am intrebat. Da, a raspuns, fara sa ma priveasca. Mi-am strans buzele, ca si cum nu as fi avut, pana mi s-au vazut gingiile. Uite, sunt sau nu sunt frumoasa? Conduc, Diana, nu te pot privi. Mai opreste putin, i-am spus. Ce mai este acum?!? Nimic. Vreau sa fac pipi. Nu vroiam, vroiam sa nu mai stau cu el in aceeasi masina. Puteam sa fac autostopul. Macar soferilor de tir nu le ceri nimic. Decat sa miroasa a transpiratie statuta si sa claxoneze tarfele. Mai avem putin pana la o benzinarie, opresc acolo. Bine, am spus.
Am continuat sa ma uit pe geam si sa ascult Dear Malika. El a facut o depasire apoi a semnalizat ca trece inapoi, pe banda lui. A oprit, insa. S-a intors catre mine. Ce este? intreaba. Ce este? Ce-am facut? A zambit ca un Eminescu plin de nemurire. Sa stii ca singurul motiv pentru care barbatii nu reactioneaza la aparenta voastra sensibilitate este pentru ca voi, femeile, sunteti stupid de sensibile. Era frumos peisajul, dar ce ai vrea sa fac, una mica in fatza lui? Serios? A fost suficient sa privesc si sa imi dau seama ca natura este o chestie marfa. Nu trebuie sa opresc masina, sa plang langa pamant, sa scriu o poezie si sa imi tai o vena, ca sa realizezi tu ca si eu simt. Si esti frumoasa, cu sau fara floare in par, cu sau fara rujul rosu, cu sau fara botul de cal. Acum putem sa mergem linistiti?
Da...

vineri, 7 noiembrie 2008

Sooo, fireste!

Ce saptamana frumosa si plina de succesuri, bre'
Si are sa mai vina:). Am si bune si rele, si frumoase si urate, si Vladimir, fireste...
Pana atunci, trebuie sa notez ca miercurea viitoare avem, din nou, spectacol la Club A, cu Josephinul. Saptamana trecuta cei doi magnifici, adica Anca si Dan, au avut un spectacol spumos! Detalii: Anca a spart decorul, Dan a improvizat (stiti voi, d-alea gen posirca, cacat and co...)In primul rand erau niste oameni cu un simt al umorului defect, de radeau la toate momentele serioase ale piesei... Dar asta incarca un actor - nu stiu cu ce fel de corcitura de energie -, dar atat timp cat se produce un schimb intre public si insul de pe scena, macar in teorie, e ok.

Pana miercuri insa, daca cineva are chef sa faca o fapta buna, adica sa viziteze, impreuna cu mine, o casa de batranei fooooarte simpatici, care abia astepata niste suc si o vorba buna, va rog sa imi dati un semn. Duminica, ora 15,00.

Siii, fireste, in seara asta "ma imbat" cu apa rece la Malibu, pentru ca, "nu-i asa" implinim doi ani si o sa sarbatorim colosalissimi. Eu ma car pentru ca o sa incerc sa decorez sala cu baloane. Daca nu imi iese, sterg ce-am scris acu' pe blog:))

Ps: Vladimir e inalt, rusnac, pute a spirtoase si are ceafa lata. Dar e bun! Si imaginar. Fireste!

marți, 4 noiembrie 2008

2 Ani de party-uri la Malibu!!!



Vinerea asta sarbatorim doi ani de cand am demarat petrecerile de la Malibu. Doi ani in care am lipsit o data, pentru ca am fost la mare cu mama mea.
Devin melancolica, n-am ce sa fac. In doi ani s-au intamplat multe, fara sa mentionez betii, tocuri rupte, rochii initiate, chestii pierdute si lipsa de memorie pe termen scurt.
Sooo, in doi ani Danutzul meu s-a facut barbat, Catalina o femeie adevarata care nu numai ca nu mai bea Fanta intr-un colt in Helios, dar chiar are punctul ei de verede vizavi de cantitati, am cunoscut tone de oameni, am auzit despre fan-clubul celor care urasc "Vinerea la Malibu" din cauza femeilor frumoase care vin in doua si pleaca in patru pe la patru:))

Asa, cu ocaziea aniversarii, ne-am gandit sa facem chestii frumoase. O sa avem pozele cele mai faine din ultimii doi ani pe plasma, hiturile acestor ani (eh, in care muzica noua nu prea a aparut)in playlist-ul lui Adi, sala redecorata cu baloane, sampania aferenta domnisoarelor bine, miliarde de premii pentru cei care au fost fideli petrecerii (sepci, bilete la teatre, film, party-uri, concertele cele mai tari, cd-uri, carti).
Sper ca toata lumea sa vina, sa se distreze, si sa continuam pana la aniversarea de majorat!

La multi ani Bubu Drag!!!

sâmbătă, 1 noiembrie 2008

Steven Laxton

Sambata dimineata, cu ulcer si chef se nuduri. Cum sa ai asa viziune la 29 de ani. Si pentru cei care n-au chef sa citeasca in engleza, oamenii astia din poze sunt unii dintre cei mai buni balerini din lume. Noapte buna, deci...

















Age: 29
Location: New York City
Website: stevenlaxton.com
"Each time I work with these dancers they understand what I want and I understand what they're capable of and it gets better and better. I look at them as landscapes."

Steven Laxton says he's had a "one-track mind" for photography since he was about 16 and over the last 13 years that track has taken him around the world. After studying photography at the university in his hometown of Adelaide, Australia, he worked for several years shooting small fashion and beauty jobs in London. But Laxton was determined to "learn from the best," and he decided that New York City was the place to do that. Shortly after moving to the city in 2004, Laxton found himself assisting renowned photographers such as Mary Ellen Mark and Craig McDean.

With his personal work, featured here, Laxton has realized a longtime goal: to photograph dancers. For the past couple years, he's been working with members of the New York City Ballet, creating images like the ones below.

"Each time we do it they understand what I want and I understand what they're capable of and it just gets better and better," he says of the collaboration. Although these abstract body shapes are beautifully lit (one of Laxton's specialties), he's also tried to leave them "quite raw" with bruises and bumps.

"I look at them as landscapes," Laxton explains. This likewise explains the relationship between his dancers and his actual landscape images, which he created in the moments between other shoots, without a specific project in mind.

Those "other shoots" are usually assisting jobs, but Laxton has also done his own fashion shoots, musician's promo pictures, and a bit of editorial work. "I like to think of myself as just a photographer," he says, rather than limiting himself to one genre. "A lot of great photographers do a little bit of everything." Like Irving Penn, who Laxton says has been a big influence on him. But his greatest inspiration may still be the city he has come to call home.

"Everyone's doing everything at such a high level," Laxton says of living and working in New York. "It literally brings out your best."