cautare

sâmbătă, 2 februarie 2008

Cum sa iti pierzi speranta

Absolutul, asa cum il gandeste mintea imperfecta a oamenilor, nu este altceva decat incercarea prosteasca de a avea in palme un curcubeu. Fiecare dintre cei ce acced la absolut se nefericesc sperand la concretizarea unei Meca imaginare.

Mergea istovit printr-un desert fara margini, cu o cruce de argint intr-o mana, si sticla in care fusese apa, in cealalta. Si inca ceva... imaginea unei oaze verzi, imprejmuita de palmieri mari, cu in izvor rece prin care se vedeau chipuri ale lui Narcis valurite, ochi luminosi, zambete complete, oglindirea absolutului... Inchise ochii, in mersul lui prin desert, si se vazu pe el oglindindu-se in apa ce forma mici baltoace cristaline, pe pietrele curate... Nu mai era ars de soare, si barba nu ii era crescuta, fruntea nu gazduia riduri grele si dintii inca lasau sa se vada o linie dreapta si ingrijita, sub buzele moi... ce frumos era inainte sa i se macine imaginea de ganduri...
Deschise ochii cand simti gust de nisip fierbinte scrasnind printre dinti. Era intins pe spate si soarele rotund de deasupra lui ranjea fierbinte si il dojenea pentru ideea asta nebuneasca... Intinse o mana intre privirea lui si soare, si vazu unghiile crescute, unele rupte, altele inca intregi... avea mana unuia dintre cersetorii carora refuzase mereu sa le intinda un banutz, tremuranda, crapata si murdata.
Ce faci aici?
Se ridica si privi in jur. Desert in toate partile, nici urma de om, nici o umbra de cuvantator. Stia ce este... citise el despre Fata Morgana, care vine si suceste mintilor calatorilor prin deserturi. Asta trebuia sa fie... caldura ii dilatase gandurile, iar frica de moarte nastea himere.
Ce faci aici, am intrebat... De ce nu imi raspunzi?
Zambi si se gandi, pentru o secunda, sa intre in jocul imaginatiei lui... totul era sigur, atat timp cat el stia ca este un joc, nu pierdea nimic in afara de ceva timp, eh...si poate nu era chiar asa de rau sa aiba un insotitor de drum... pe el?
Ba da, iti raspund... Imi parcurg calatoria vietii....
Cauti ceva?
Absolutul.
Vocea tacea. El astepta un raspuns, dar nu reusea sa mai auda decat vajait de fire de nisip.
Ce este? Iti displace raspunsul meu?
Cauti raiul?
Nu, daca as cauta raiul, as putea la fel de bine sa imi strapung maruntaiele cu un cutit ascutit... raiul nu este pe pamant, voce prostanaca!
Ranji satisfacut de raspunsul lui, se ridica si continua sa mearga. Ranjetul se tranformase intr-un ras si soarele parca nu mai dogorea asa de tare. Pana la urma nu era o idee chiar rea sa vorbeasca cu Fata Morgana, sau cine o fi fost... credea ca era primul om care reusise sa sfidese vocea, sa isi stranga puterile si sa continue sa mearga... Avea iluzia invingatorului si puterea primei batalii castigate. Mergea!
Absolutul... se auzi din nou vocea. Stii ce este absolutul?
Daca l-as cunoaste nu mi-as mai pedepsi corpul la acesta calatorie... Daca as sti, nu l-as mai cauta.
Isi puse mana in care avea crucea, la frunte, si privi in zare. Lantul crucii incurcat printre degete lasa pandantivului loc sa se balanseze in orizontul lui vizual. Sub crucea din privirea lui se construi o biserica inalta, cu pietre umede. Aproape putea mirosi greutatea aerului rece emanat de pietrele imbibate de credinta si speranta.
Nu poate fi adevarat, se gandi, trebuie sa fie rodul imaginatiei mele... trebuie sa fie ea, care imi joaca feste.
Ai vrea sa fii acolo? In racoarea peretilor, tronat de crucea mare si grea de argint?
I se fisura peretele sufletului si un iz de speranta patrunse inauntru... poate ce vocea era un inger calauzitor, si poate ca acolo, in mijlocul desertului, intre peretii aceia, chiar va gasi, ascuns intr-un cufar minunat, absolutul... poate...
Alerga in directia aceea, iar scepticismul omului contemporan astepta sa vada cum biserica se indeparteaza incet, dovedindu-se o inchipuire. Dar nu era asa, aproape ca ajunsese la portile ei... si el continua sa alerge cu picioarele goale in nisipul fierbinte. Calcaiele i se infundau in firele de nisip si el gasea puterea sa le traga, si sa paseasca din nou, mai viu, mai puternic. Se imagina din nou frumos, imbratisand absolutul cu toata fiinta lui.
In fata portii mari era mai racoare. Se intoarse si privi infinitul desertului, apoi soarele, apoi mainile lui. Nu era o iluzie! Intinse mana si atinse metalul rece al portii... un fior ii strabatu corpul. Dincolo de maretia de metal era absolultul. Aproape ca era mantui de pacatele sale. Isi saruta crucea de argint si batu la poata.
Zgomorul sec il sperie putin, dar usile incepeau sa se deschida, si un aer rece ii cuprinse narile.
Pasi inauntru cu ochii inchisi.
Esti pregatit? il intreba vocea..
Da. Lasa crucea din mana, si sticla ce odata se pare ca avusese apa, odata cu corpul ingenunchiat. Deschise ochii.
In fata lui, dune de nisip infinite ii concretizau orizontul. Nu putea fi! Nu avea cum sa fie!!! In spatele lui portile se inchisera, in fara lui desertul nemarginit....
Ce este asta? se gandi el.
Absolulul, ii rapunse vocea. Absolutul nu este decat suma incercarilor nimicniciei umane de a ajunge la absolut... Mai bine alegeai raiul, lama cutitului ce ti-ar fi strapuns maruntaiele ar fi fost rece, iar drumul mai scurt, sarmane om...

2 comentarii:

Adam spunea...

Fata Morgana este ultimul moment de fericire al unui om pierdut in desert. Unu la mana, domnisoara M e ultima femeie care va face asta.... 2.Faptul ca ii succeste mintile nu e un lucru rau. Ii alina durerea... oricum va muri in desert, nu?

diana vlase spunea...

Eva: scriam undeva de ce mint oamenii... pentru ce este frica sa nu ii iubesti asa cum sunt, si atunci mint, ca sa isi creeze impresia ca ii iubesti... daca ultimul moment de fericire are sa fie o iluzie, atunci ma intreb cat de adevarat a fost primul... Hai sa nu confundam iluzia unei perfectiuni cu drumul imperfect care duce intr-acolo...