cautare

miercuri, 19 martie 2008

Picnicul de Miercuri Dupa-Amiaza - Haruki Murakami


Din volumul In Cautarea Oii Fantastice a lui Haruki Murakami am ales un pasaj din Picnicul de Miercuri Dupa-Amiaza, pentru ca... stii ca uneori iti place un anume ceva fara o justificare concreta? Sau pe care tu sa vrei sa o aduci in concret...


Imi amintesc foarte bine acea dupa-amiaza ciudata: 25 noiembrie 1970. Frunzele de ginkgo scuturate de ploaia puternica aureau potecile din padurice ca niste rauri secate. Noi doi ne plimbam, calcand peste frunzele cazute, cu mainile in buzunare. Nu se auzeau decat pasii nostri si tipetele ascutite ale pasarilor.
-La ce te gandesti? m-a intrebat ea din senin.
-La nimic deosebit, i-am raspuns.
A mai facut cativa pasi, apoi s-a asezat si si-a aprins o tigara. M-am asezat si eu langa ea.
-Intotdeauna visezi urat?

-De multe ori. De obicei sunt vise in care automatul de cafea nu vrea sa-mi dea restul...

A ras si mi-a pus mana pe genunchi; apoi si-a retras-o.

-Nu prea ai chef de vorba.

-Nu prea stiu ce sa-ti spun despre asta.

A aruncat pe jos tigara pe jumatate fumata , apoi a stins-o sub talpa.

-Ca atunci cand vrei sa spui ceva si ti se pare ca nu-ti gasesti cuvintele, nu-i asa?

-Nu stiu, i-am raspuns.

Langa noi, doua pasari si-au luat zborul si au fost inghitite de cerul fara urme de nori. Le-am urmarit o vreme, in tacere. Ea a cules de pe jos o crenguta si a inceput sa deseneze pe pamant niste forme, fara nici o noima.
-Cate-odata, cand fac dragoste cu tine, ma intristez.

-Imi pare rau, am raspuns.

-Nu esti tu de vina. Nu e nici din cauza ca te-ai gandi la alte femei atunci cand ma strangi in brate. Asta nu conteaza. Eu... Tacu brusc si incepu sa deseneze trei linii paralele. Nu stiu de ce, a mai spus.
-Nu ma inchid in mine intentionat, i-am raspuns, dupa o scurta pauza, dar nu reusesc sa-mi dau seama ce se petrece cu mine, iar mie imi place sa fiu, pe cat posibil, obiectiv. Nu vreau nici sa exagerez, nici sa fiu prea realist, insa pentru asta imi trebuie timp.

-Cam cat timp?

-Nu stiu, am spus, clatinand din cap. Poate un an, poate zece.
A aruncat crenguta cu care desena, s-a ridicat si si-a sciturat frunzele prinse de haine.

-Zece ani inseamna o vesnicie, nu crezi?

-Ba da, i-am raspuns.

Am iesit din padurice si am pornit spre campus. Am stat in hol, ca de obicei, infulecand cate un hot-dog.
-Te doresc, i-am spus fetei.

-Bine, a suras ea.

Ne-am bagat mainile in buzunare si am luat-o pe jos, spre apartamentul meu.

Cand m-am trezit am gasit-o plangand, in tacere. Ii vedeam umerii ingusti tresaltand sub patura. Am aprins soba, si m-am uitat la ceas. Era doua noaptea. Luna alba stralucea in mijlocul boleti ceresti.
Am asteptat sa se opreasca din plans, apoi am incalzit niste apa si am facut ceai. L-am baut amandoi , asa cum era, fierbinte, fara zahar sau lamaie. Am aprins doua tigari deodata si pe una i-am intins-o ei. A tras trei fumuri si a inceput sa tuseasca.
-Te-ai gandit vreodata sa ma omori? m-a intrebat ea.

-Pe tine?

-Da.
-Ce-ti veni?
S-a frecat la ochi, tinand inca fumul in piept.

-Asa.

-Nu, nu mi s-a intamplat, i-am raspuns.

-Pe cuvant? -Pe cuvant. De ce sa te omor?
-Mda, ai dreptate, a recunoscut ea, cumva cu greutate. M-am gandit ca n-ar fi chiar atat de rau sa ma omoare cineva, cand dorm bustean.

-Nu sunt genul criminal, sa stii.
-Serios? -Cel putin asa cred.
A izbucnit in ras, a strivit tigara in scrumiera, a sorbit ultima inghititura de ceai si si-a aprins alta tigara.

-Am sa traiesc pana la douazeci si cinci de ani. Pe urma am sa mor, a spus ea.


A murit la douazeci si sase, in iulie, 1978.


Citeam in autouz, si cand s-a terminat pasajul asta am simti ca nu mai am aer... M-am asezat. Mi-am scos ochelarii si in fata mea era o doamna, chinezoaica...
Coincidentele sunt cele mai concrete semne ca nimic nu e intamplator?

Niciun comentariu: