cautare

sâmbătă, 17 mai 2008

Frumoase, universurile paralele...


Drumul catre sat avea copaci pe cele doua parti. Am auzit odara ca s-au plantat copacii aia ca sa nu ne bombardeze nu-stiu cine...eu si istoie, sau eu si cunoasterea, sau eu...
Ma duc spre satul acela. In satul acela va exista mereu o casa cu frizerie la camera dinspre strada, cu bucati de oglina prinse de perete. Asa se folosea in trecut. In locul spoturilor luminoase de acum erau atunci bucati mici de oglina, lipite de peretele exterior, iar la apus, soarele se reflecta asa frumos, incat ai fi crezuit ca in interiorul frizeriei este defapt casa lui... a soarelui.
Acum ulita noastra este pietruia. Nu ca strazile din oras, dar pietruia. Cand eram mica, masina aproape ca se rasturna in gaurile facute de cai si de carute.
Gardul era verde, din scanduri, care intre timp s-au stricat. Acum e un gard de tabla cu ceva piatra la temelie. Poteca pietruita catre casa, are vita de vie pe dreapta si o gradina de flori pe stanga. Nu-i asa ca-i aproape ca-n povesti? Nu e frumos sa stii ca nu toate lucrurile frumoase in viata sunt povesti?
Ei au mereu cate un catel. Unul mic, pentru ca sunt oameni buni si saraci. Dar iubitori. Catelul ala latra intr-una. Iar noaptea, daca vrei sa mergi in gradina, sa te usurezi, scoala tot satu'.
Via se intinde, pe sarme, pana la intrarea in casa. Te intampina un pres taranesc. Pe presul ala au calcat, in fiecare dimineata, de ani de zile.
Apoi casa.
Mica, cocheta, cu tablouri si poze cu nepoti pe pereti, cu cuier in care sta haina lui cu guler de blana de oaie, si baticele ei de duminica. Ea nu poarta batic decat duminica sau cand merge la oras.
El se plange mereu de vremurile grele si trecerea timpului peste chipul lui. Semana cu Creanga cand era tanar. Gras, barbos, si viu. Acum e uscativ si trist. Se bucura cand ma vede. Il sarut pe frunte si il trag de falci. Uneori ii mai spun sa taca cu balivernele. El zambeste. Stie ca inteleg. Nu stiu de ce inteleg...
Ea. Ea nu are varsta. Pentru ea nu exista prea greu sau prea rau. Stii cum arata un om care a zambit o viata intreaga? Asa e ea.
Am ajuns la ei si au venit in prag. M-au imbratisat iar el avea lacrimi in ochi. De ce plangi, Bubule?
Eh, batranete, haine grele. As fi murit de ras, daca nu plangea. Mereu. Mereu spune la fel.
Ti-e foame? Cu ce ai venit? Ce face ma-ta? Tu, acolo, la capitala, cum esti? Bine! Toate bune, Buna.
Corpul meu parca a devenit mai mare, mai puternic, am stat putin si am povestit...
A murit baba Liza de pe nu stiu ce ulita, Creata a facut diabet, inca una i-a dat cu lopata in cap lu' barbata-su ca prea bea mult, dar lasa ca are dreptatea femeia, pai ce, ala e barbat cu capatai?
Frumoase universurile paralele...
Astazi am vazut o poza, dintr-un alt univers, in care oamenii nu stiu ca exista Bubu si Buna, sau eu... era doar o poza...


Biserica din satul meu, Raluca Micu, clsVIII, Bainet, jud Suceava, mai 2007
www.artline.ro

Niciun comentariu: