cautare

luni, 9 iunie 2008

Cum a murit Bunicu'

Am ajuns la casa tatalui meu, dupa pranz. El si bunica, mama lui, stateau, unul langa celalat, pe prispa. Vorbeau. Tata a imbatranit. Bunica a fost mereu batrana. Cand eram mica, ea era batrana, acum este si mai batrana, dar parca cei peste douazeci de ani nu au trecut peste ea. Are fatza ridata, si este cea mai mica femeie din lume. Imi ajunge pana la curea. M-au intampinat cu un zambet abia gasit prin miile de fetze ingandurate, pe care le au fiecare dintre ei. Tata m-a intrebat daca sunt bine, si cum am ajuns la ei, bunica s-a bucurat ca a mai trait sa ma vada inca o data. Mereu spune asa. ''Daca ma tine Dumnezeu, poate te mai vad si cand se fac pepenii...'' mi-a spus. Am vorbit despre agricultura, despre viatza mea, despre blestemul care a napustit asupra lor. Defapt ei nici nu au banuit ca este vorba despre un blestem. Mi-am imaginat eu. Bunicul meu, care a murit acum jumatate de an, nu a vorbit o viata intreaga cu fratele lui. Probleme cu pamantul. Tatal meu, care a stat in oras de cand s-a insurat cu mama, si pana la pensie, s-a mutat din nou in casa parinteasca, acum ca mama nu mai este cu el, iar eu sunt prea departe. Langa casa bunicii mele, este ridicata, de decenii, casa fratelui tatalui meu, cu care el nu vorbeste, de cand aveau douazeci de ani. Probleme cu pamantul. Fii lui Costel, fratele tatalui meu, au ajuns amandoi aproape de douazeci de ani, si acum, dupa o viata in care au fost cei mai buni prieteni, in care s-au ajutat unul pe celalat sa iasa din buclul, au ajuns sa nu mai vorbeasca. ''E mai bine de jumamate de an de cand Marian si Sandu nu-si vorbesc'' mi-a spus tata. Trebuie sa fie un blestem, sau poate blestemul este prostia omeneasca, peste care nu reusim sa trecem din cauza orgoliilor. Nu ma prind.
Aproape ca se insera, si am anuntat ca vizita mea a cam luat sfarsit, si ca, in mai putin de jumatate de ora, o sa trebuiasca sa plec, ca sa mai prind masina, sa ma intorc in oras. Tata m-a intrebat daca vreau miere de albine, cunoaste el pe cineva in sat care are stupi si face o miere de albine buna, curata, care o sa-mi placa, sigur. I-am spus ca vreau, asa ca tata a plecat sa-mi aduca. Am ramas cu bunica, pe prispa. Eu mancam cirese, ea arunca cu samburi in vrabiile care ciuguleau din mancarea puilor de gaina care abia au facut ochi, de cateva zile.
''Cum esti?'' o intreb eu.
''Nu mai pot, mama, daca nu vrea Dumnezeu sa ma ia si pe mine. Uite vezi piatra asta. Aici a cazut bunica-tu, asta iarna. M-am trezit de dimineata si am maturat in salon. A racnit la mine, ca matur inainte sa aprind focul, si i-am zis, bine mai, Tanase, adu-mi niste uscaturi ca sa aprind focul. S-a dus si cand a venit cu ele, a alunecat aici si a cazut. M-a strigat si am venit repede. A zis ca nu se poate ridica. L-am chemat pe tac-tu din gradina si l-am ridicat cu el si l-am dus in pat. Pana seara a tot gemut ca il doare, ca nu simte piciorul, ca... Pe la inserat, tac-tu m-a intrebat, mama, ce facem? Pai ce sa facem Gelu, hai sa-l ducem la spital. A chemat tac-tu salvarea si la ora zece era la spital la Galati. O gramada de bani am cheltuit cu el prin spitale, doftori, mancare, tac-tu nu mai stia cum sa se imparta. La vaca trebuie dat apa si mancare, la cal inca doua caldari de apa, eu nu mai pot, ca-s bartana. Dupa doua luni de stat in spital, aia au zis ca nu mai au ce sa-i faca si mi l-au trimis acasa. Statea in pat, nu manca nimic, ii dadeam apa cu lingurita. Da cineva tre sa spele, sa dea cu matura, tac-tu e barbat. Nu poate sa spele el chiloti lu Tanase sau ai mei. Nu puteam sa stau langa el toata ziua. Intr-o zi, tac-tu a iesit de dimineata sa dea de manare la animale si Tanase m-a strigat ca ii e sete. I-ma dat doua linguritze de apa si i-am zis, ma Tanase, eu tre' sa fac de macare, nu ma mai striga una doua, ca mai am treaba, nu pot sa te motalcesc pe tine, toata ziua. Bine, zice. Da era sfarsit, il vedeam ca era sfarsit. Tac-tu a terminat treaba si s-a aseazat pe prispa. Iarna. Frig. Dupa ce-mi da apa in clocot, ca sa pun de mamaliga, ma striga Gelu, mama, te striga tata. Imchielitzatu, ce-i mai trebuie? Ma duc la el. Da eram pregatita. Aveam lumanarea si chibritu' in buzunar la capot, de cu zori. Ce vrei, Tanase, ce tot ma strigi, nu care cumva sa mori aici, ca nu am terminat nici mamaliga. Ba da, Frasino, mor. Ei mori. Da. Intinde odara mana, ma ia de mana, si da ochii peste cap. Cu mana mea in mana lui. Ii iau repede mana, aprind lumanarea, numai ca nu o aprind bine si se stinge. Pun iar mana in mana lui, si asa mort, simt ca parca ma mai strange odata. A murit. Aprind iar lumanarea cum trebuie si ma duc pe prispa sa il chem pe Gelu. Gelule, ia vino pana-n salon. Ce-i mama, nu cumva a murit tata? Eh a murit, zic, n-a murit, deloc. Si vine in casa si il vede mort, ia 0 oglinda sa vada daca mai respira, dar vede lumanarea, mama!!! a mutit tata, a murit tata, si incepe sa planga ca cand era mic. Stam acolo amandoi langa el, el cat talanu, eu mica si ne uitam la slutu asta care s-a dus, si Gelu ma intreaba, mama acu ce facem? Iti zic eu ce facem, te duci de cu vale, iei trei oameni zdraveni si vii sa il scalzi. Apoi dai fuga la Pechea, le iei pe alde sora-mea, ca sa ne ocupam noi sa facem mancare si toate cele, apoi te duci la targ si imi aduci un sicriu sa am unde sa il inmormantez.''

Eu nu ziceam nimic. Intrasem in poveste si eram pierduta in limbajul ei, si in cat de tare a putut sa se tina si ma intrebam eu cum as fi procedat in locul ei. I-a mutit barbatul cu care este impreuna, in fiecare zi, de la saptispe ani. El avea optzeci, si ea, saptezeci si ceva.
''Auzi, da nu-ti e dor de el?''
''Eh, mi-e dor. Nu mi-e dor, da nu mai am nici un rost acuma, astept sa-mi vie si mie ceasu, sa ma duc in deal, dupa el. Acolo mi-e locul meu, acu...''
Ii era dor, il iubise toata viata, in modul ala crud, rece, al oamenilor plini de necazuri si nevoi. Am plans. A venit tata cu un borcan mare, cu miere de albine. I-am pupat pe amandoi, si bunica imi zice, sa ma duc sanatoasa, si daca nu oi mai vedea-o, sa fiu vrednica.
Am sa fiu...

2 comentarii:

dacu spunea...

trist și frumos...
noi nu o să mai avem șansa asta

diana vlase spunea...

...