cautare

vineri, 13 iunie 2008

Kafka si sotul meu...


Sotului meu iau placut dintotdeauna animalele. Acum cincisprezece ani, cand ne-am casatorit, am incercat sa facem un copil. Si un copil isi dorea mult. Dar eu seman cu mama mea. Adica nu sunt foarte fertila. Mama a avut o singura sarcina. Pe mine. Eu nu am avut inca nici una, dupa cinsprezece ani de casatorie. Dar la inceput, tineri casatoriti, am vizat sa avem un copil caruia sa ii facem o camera cu luna si stele pe tavan, tipic, cu patutz de lemn, si pe care sa-l invatam sa danseze si sa cante la chitara. Nu a fost sa fie. Asa ca dupa doi ani in care am incercat, am decis sa nu ne mai dorim. Sotul meu este un barbat foarte intelept. Putea sa ma paraseasca si sa se casatoreasca cu o femeie care sa ii ofere un mostenitor. Dar el m-a iubit mereu. Asa ca a ramas langa mine. Cum spuneam, dupa doi ani, intr-o sambata, ziua noastra libera, i-am spus ca merg la piata sa cumpar grefe, pentru ca noi dintotdeauna am avut grefe in casa, si am iesit. Stiam eu bine unde merg. Un prieten avea o catzelusa care abia fatase si m-am deci sa ii fac sotului meu un cadou. Un catzelus frumos si destept, ca sa ii mai aline durerea lipsei unui copil. M-am intors dupa doua ore cu Kafka, lapte cu proteine, si grefe. El statea intins in pat. Mi-l amintesc perfect. Dormitorul nostru este imediat dupa holul de la intrare. Mi-a zis ca iar am cumparat prea multe alimente nefolositoare si ca i-a fost dor de mine. Era inca imbracat in pijamale. Asa face sotul meu, sambata. Nu iese din pijamale pana dupa-amiaza cand trebuie sa mergem la un film sau in vizita la prieteni. L-am scos pe Kafka din cutie, l-am luat in brate si l-am dus sotului meu. Intai s-a speriat, apoi, cand a realizat, l-a privit cu blandete si l-a pupat pe boticul umed. A fost dragoste la prima vedere. Kafka l-a lins pe nas si asa a inceput marea iubire dintre ei. Mi-a zis ca in ochii catelusului nostru vede sufletul copilului pe care nu l-am avut. M-a bufnit plansul. I-a spus ca o sa-l iubeasca si ca o sa aibe grija de el. Va fi cel mai fericit catelus din lume. Si a fost. Nu mergem nicaieri fara el. Aproape nicaieri. Kafka a crescut, a invatat toate tabieturile noastre. De luni pana vineri ma insotea in ruta mea obisnuita, baie, cafea, statea langa mine cand ma machiam in oglinda si ma privea, apoi cand eram gata, impingea usa cu labutza sa il scot afara. Mergeam cu el in fiecare dimineata. Sotul meu il scotea seara. Alergau impreuna si latrau dupa femei. Tare bine se mai distrau. Imi placea nespus sa ii vad fericiti impreuna. Treaba femeii e sa isi faca barbatul fericit. Din asta isi ia si ea fericirea. Sambata dormea pana tarziu, cu sotul meu. Odata Kafka a muscat catelul unui vecin, ca prea maraia a sef la el. L-a muscat de laba stanga, din spate, pana a inceput sa sangereze. Asa face si sotul meu daca cineva incearca sa ii submineze autoritatea. Asteapta momentul si musca de inima. Nu as vrea sa fiu dusmanul sotului meu, bine ca ma iubeste. Altadata Kafka a racit si a stranutat o saptaman intreaga, exact in fata noastra. Cand ii venea sa stranute se apropia de mine sau de sotul meu, ca si cum ar fi vrut sa ne pupe, si ne stranuta in fata. Apoi dadea din coada fericit si latra.
Anu trecut s-a imbolnavit. O saptama nu avrut sa manance nimic. E bartan Kafka dar parca nu i-a venit vremea. Am sunat doctorul si mi-a spus ca ar trebui sa traiasca pana la douazeci de ani. Dar el nu se mai juca, nu mai manca, nu mai stranuta in fata noastra, nici macar nu mai scotea limba sa il pupe frantuzeste pe sotul meu. Eu sunt mai puternica dar sotul meu nu a primit prea bine boala lui Kafka. Intr-o noapte ma intreaba: femeie daca ne moare copilul, ce facem?
L-am dus la doctor si a zis ca are ceva ce nu as putea sa va povestesc. Ar fi prea crud pana si pentru cititori. Cand a auzit sotul meu a devenit pamantiu. Moare doctore, asa-i? Doctorul a spus ca, daca avem grija de el, poate sa mai traiasca chiar trei patru ani. Numai ca sotul meu nu mai inceta. Moare, Ano, ne moare copilul! Intr-o seara a trebuit sa ii dau un dos de palma ca nu mai puteam sa-l adun din ganduri. In noaptea aia m-a strans in brate si am facut dragoste. Dar nu mai era bun de nimic, parca. Incepuse sa nu mai manace nici el, sa nu mai doarma ca omu, sa nu mai alerge. Kafka era bine, nu murea dar era bolnav. Daca nu ii dadeam tratament zilnic si daca nu incercam sa merg cate putin cu el, nu stiu ce ar fi fost. Dar asa a rezistat. Sotul meu a slabit in trei saptamani aproape zece kile. I se vedeau obrajii ososi, si parca i se stinsese lumina din ochi. Inca o saptamana si s-a stins. Asa din senin. Am fost intr-o sambata sa iau grefe si cand m-am intors el era in pat. I-am curatat o grefa si a zis ca nu vrea. Sa il aduc pe Kafka langa el. Si am stat asa, eu pe partea stanga, partea mea de pat, el pe dreapta, Kafka intre noi, si si-a dat duhu. Cand am vazut ca nu mai respira mi-a venit sa vomit. Am alergat la baie si am vomat. Cand m-am intors eram ametita. M-am sprijinit de usa si Kafka a venit dupa mine. M-a tras de pantaloni pana la sotul meu si l-am sarutat pe frunte, cu lacrimi in ochi. La doua zile am aflat ca eram insarcinata.
Kafka traieste si acu, si Eva are doi ani, il trage de urechi si el o saruta frantuzeste. Eu ma uit la ei amandoi si zambesc amar.

6 comentarii:

Anonim spunea...

du-te dracu, m-ai facut sa plang
a

diana vlase spunea...

nu asta era scopul, vreoiam sa ma conving ca nu imi trebuie caine, si pana in final m-am convins ca nu imi trebuie sot:)))) Joke..

Anonim spunea...

pai bine mai Diana...eu incerc sa ma inveselesc si sa ma bine dispun pt k e vineri si tre' sa merg in malibu si tu???? Scrii povesti din astea de ma fac sa plang :((

balaura

diana vlase spunea...

iarta-ma, las ca nu pot zice ca nu te-ai distrat aseara:))

Anonim spunea...

mi a placut, m ai impresionat..da' am o intrebare...de ce era zambetul ...amar????????

diana vlase spunea...

fara el... se cam amareste treaba...