cautare

luni, 11 august 2008

Kent

din povestile auzite

Eh, acu' m-a sunat el. Da vina pe razboiul ce tocmai s-a pornit vineri, ca ii este frica, ca oricum o sa moara singur... Ce sens are sa si traiasca asa... Pai da, boule, ce sens are? Pai nu are, deci...
Deci lasa...
S-ar fi terminat frumos daca nu ar fi fost Kent... Frumos, tipic, cu femeia tampa de acasa, inselata si tratata ca un scaun de sufragerie (nici macar de living)... Kent este cainele meu. L-am prinit de la mama, cand am plecat la facultate, ca sa nu stau singura. Stie mama ca asa sunt eu. Stau singura. Asta fac. Ce faci, Maria? Uite stau singura. Asa ca mi l-a daruit pe Kent. Kent este un Saint Bernard pe care-l iubesc. Nu pentru ca sta tot timpul dupa coada mea si ca ma priveste cu ochi blanzi de bou... Am observat ca sufera cand sufer eu. Nu mi s-a intamplat niciodata sa dau peste un om atat de incapatanat incat sa stea langa mine, desi il alung, atunci cand plang. Kent sta. Odata m-am enervat atat de tare ca nu ma lasa sa plang, incat l-am luat de burta si l-am aruncat. A inceput sa schelalaie si s-a tarat inapoi, langa mine. Statea pe burta mea si plangea si el. Acum nu ma mai vad fara el. Este ca o extensie a sufletului meu. Acum e mare. Mare si flocos. Si ma indrageste cum nu am vazut sa o faca nici un om.
Dorian este iubitul meu... sau, ma rog, era. Este un londonez dragut. L-am cunoscut la un curs de psihanaliza. Ne-am placut instant. In mai putin de jumatate de an ne comportam ca suflete pereche. Dorian nu l-a placut niciodata prea tare pe Kent. Dar m-am gandit ca este o forma de gelozie. Nici Kent nu l-a placut. Cand era Dorian in vizita, Kent nici macar nu statea in camera cu noi. Intr-o zi am facut galuste cu prune si m-am gandit sa ii duc si lui Dorian. Sta la mai putin de doua statii de masina, de mine. Cand am sunat la usa s-a auzit ambalajul unui om care se pregateste sa raspunda. Apoi a incremenuit la usa. Nu. Nu mi-a deschis. Am mers acasa cu prunele mele cu tot, am plans, gandindu-ma ca prietenul meu era cu o alta femeie, in casa. Kent nu a venit la mine. La un moment dat am plans asa de tare sperand ca prietenul meu drag, Kent, sa vina sa ma mangaie. Nu a venit. Am mers eu la el si l-am mangaiat. M-a privit ca si cum mi-ar fi spus "Asa iti trebuie daca nu ma asculti..."
In maxim o ora m-a sunat Dorian sa imi spuna ca fusese prin oras si daca nu am chef sa treaca pe la mine. Kent avea gatul ridicat si asculta conversatia...
Mie imi place sa stau singura... Eu si catelul meu suntem... doi singuratici...

4 comentarii:

Anonim spunea...

ai un prieten minunat, alaturi de tine,chiar daca e necuvantator...oamenii care nu iubesc animalele,copii si batranii sunt oameni egoisti,foarte introvertiti,prietenul tau nu a avut rabdare sa te decopere,fiind prea prins cu ale sale ganduri si probleme existentiale sau nu...fii fericita ca vezi, mergi, auzi, gandesti si ai oameni dragi care se gandesc mereu la tine,sunt doar ganduri,mai bine un an de iubire decat o viata de chin si suferinta...curaj, vei intalni si iubirea unui om care sa te merite...pana atunci ai grija de tine, de prietenul tau, caci "daruind , vei dobandi",spunea Steinhardt

diana vlase spunea...

:) aceasta este doar o mica povestioara, nu este ceva ce sa mi se fi intamplat mie:) uneori avem norocul doar sa auzim de lucruri deosebite, nu neaparat sa le traim.

Anonim spunea...

oricum ar fi , e minunat sa iubesti si sa fii iubit,chiar si de un suflet necuvantator...au atata caldura si blandete unii caini,incat te pot impresiona pana la lacrimi...

diana vlase spunea...

ai dreptate...