cautare

luni, 22 septembrie 2008

Monologul unei femei triste



A inchis cartea. Si-a lasat capul pe spate. Statea intr-un fotoliu gri, care fusese crem, poate. Nu a suportat niciodata ultimile zece pagini dintr-o carte. Oricat de buna sau de proasta ar fi fost ea, ultimile zece pagini anuntau sfarsitul. Asa se inchid universuri in care plangi, razi, te enervezi, te plictisesti. Ca un hobby, ea se identifica cu majoritatea personajelor feminine. Principale.
A ramas cu ochii tintuiti pe peretele din fata. Citise o carte de duzina, despre o fetita plina de fantezii. O tampenie. Final fericit. Fetita se intoarce la parintii ei iubitori, care nu au nici o idee despre ceea ce se intamplase micutei. Deci, viata fetitei urma sa fie fericita? Sau nu? Asta nu mai conteaza?
Dupa fiecare film sau carte, tu trebuie sa tragi niste concluzii? Si au trait fericit pana la adanci batraneti. Sau, a fost salvata in ultima secunda. Sau, sau, sau... Pai bine. A fost salvata. Si apoi? Sau, au trait fericiti? Chiar fericiti? Adica el nu a inceput sa bea si sa o loveasca? Ea nu s-a plictisit de el? Nu l-a refuze, intr-o noapte friguroasa, de iarna? Chiar or sa ramana fericit pana la adanci batraneti? Hai ma!
Ramasese cu ochii tintuiti pe peretele din fata. Se gandea ce urma sa se aleaga de fetita din cartea ei. Neil Gaiman era autorul. Daca ar fi avut numarul lui de telefon sau macar o adresa de mail, l-ar fi intrebat. Aia mica o sa ajuga o mare exploaratoare sau o femeie casnica despre care stim ca face cele mai bune tarte din district?
Uneori ii era dor de personajele despre care citea. Tie nu ti s-a intamplat niciodata? Sa iti placa un persoonaj atat de mult incat sa ti-l imaginezi in fiecare detaliu? Sa il porti cu tine peste tot?...
Si apoi, se inchide cartea. Tu ramai cu golul personalului ramas fara maini si fara picioare. Bineinteles ca iti ramane in gand, dar actiunile lui sunt limitate de copertile cartii. Intelegi ceva?
S-a ridicat si a mers in bucatarie. Era frig. Vroia un ceai. A pus o cana de apa la fiert si a cotrobait dupa zahar. Nu mai avea. Avea putina miere pe fundul unui borcan. A intors borcanul peste cana din care urma sa bea. Picaturi de miere se scurgeau in cana, fara zgomot. A aruncat un pliculet de ceai peste apa clocotita. A acoperit-o cu o farfurioara pe care o foloseste uneori pe post de scrumiera.
Sunt trista, si-a zis. M-am saturat sa fiu trista. Chiar asa, mereu, mereu, eu trebuie sa fiu trista? Mi-ar placea sa fiu vesela dar tare nu stiu ce ar putea sa ma inveseleasca. Un tort mare cu banane si ciocolata? O scrisoare de dragoste? Un caine cu ochii umezi? Nu, nimic din toate astea nu m-ar face sa nu mai fiu trista.
Si-a turnat ceaiul peste mierea scursa in cana. A inceput sa sufle incet.
Mi-ar placea sa pictez. Dar nu am rabdare sa pictez. As prefera sa stau in fotoliu si sa fiu trista, in loc sa pictez. Chiar n-as suporta sa pictez. Dar, in schimb, mi-ar placea sa am tablouri pictate de mine. Asta da! Iar daca ma viziteaza cineva, sa il tratez cu ceai si biscuiti vanilati. Si sa ii arat tablourile mele. Asta m-ar inveseli putin!
Dar apoi cineva-ul acela - oricine ar fi el - ar pleca. Eu as ramane in tristetea mea. As ura tot timpul pe care l-am petrecut cu panza in faza, doar ca sa imi faca un dobitoc complimente de complezenta.
Mi-ar placea sa bag capul printr-o fereastra fermecata. Sa trag cu ochiu' dincolo. Oare ce ar putea fi? Un culoar? O fi oare un culoar negru sau alb? Daca este un culoar lung iar eu nu vad pana la capatul lui? Atunci o sa fiu nevoita sa inaintez. Si daca inaintez ma desprind de lumea asta. Nu. Atunci as fi foarte trista ca am murit - sau ce-o fi.
S-a auzit ciripit de pasarele. Soneria. Se numesc lovituri de teatru, isi spune ea, zambind. De fiecare data cand unul are o criza existentiala, ca aceasta, se sesizeaza cineva in univers. Hai ma, zice cineva-ul, nu o mai lasa pe tampita sa abereze singura, in fata unei cani cu ceai. Mergi tu si arata-i calea. Dar! Daca eu o sa ma impotrivesc? Daca nu o sa vreau sa mi se arate calea? Uite, stiu ca dincolo de usa este cineva care are raspunsurile la toate intrebarile mele, dar eu prefer sa nu le aflu. Nu exista dezordine ordonata, dom-le. Dezordinea sa fie dezordine. Cum adica lucrurile sunt intr-un haos ordonat? Ba, uite ca eu nu vreau sa raspund la usa, pentru ca nu am nevoie de mana voastra salvatoare. Pana la urma, nu am nevoie de nimeni ca sa fiu, sau ca sa nu fiu, trista. Sunt pentru ca vrea si nici unul dintre voi nu are ce sa-mi faca.
Incepu sa rada isteric, atat de tare incat se tinea de burta. Ia priviti cat sunt de trista, spune. Nu mai pot! Exact de cineva aveam eu nevoie ca sa nu mai fiu trista, mai sa fie!
Soneria nu se mai auzi. Ea se aseaza pe fotoliul ei jerpelit.
Priveste peretele din fata. Eu chiar nu sunt un om trist, spune. Sunt doar lipstita de motive ca sa fiu vesela. Asta nu ma face un om trist.
Merge catre usa.
Sigur a plecat, spune ea. Invarte cheia si deschide, incet. La picioarele ei cade o hartie. O ridica. Ea a castigat disputa cu ea insasi.
Factura de la electricitate.
Da, spuse ea, trist, ce sa zic...

7 comentarii:

Eu spunea...

:), ce ciudat, ma inteb oare, daca fericirea ar fi costat bani, s'ar fi taiat facturi pt ea, si daca da (cum orice factura aduce nefericirea) ar mai fii fericirea fericire?..

Poate si din cauza asta fericirea nu poate fi cumparata :) nu?

Diana Vlase spunea...

Poate. Poate nu. Ai avut vreodata suficienti bani incat sa-ti permiti sa o cumperi? Expresiile de genul "fericirea nu poate fi cumparata" sunt inventate de oamenii care nu stiu pretul corect al fericirilor lor...

Eu spunea...

Bine ai spus, fiecare fericire, are pretul ei, insa, eu ma refeream la cea care nu poate fi cumparata, cea pt care a si fost scris proverbul cu pricina :). Oare fericirea adevarata, nu se afla de cele mai multe ori in "lucrurile" pe care nu ni le permitem, altfel, ne'am inghesui toti pretentiile in limitele propriilor bugete, dar parca asta, nu se mai cheama fericire, nu? Mi se pare ca ii spune... amagire :)

Eu spunea...

Btw, eu cred ca cei care nu stiu pretul corect al fericirilor lor, sunt mai indreptatiti sa sustina ca "fericirea, poate fi cumparata" ..

Cei care cred opusul, sunt convins ca au ajuns la concluzia asta, tocmai pt ca au incercat sa o cumpere, deci, implicit, i'au cunoscut si pretul.

Diana Vlase spunea...

Spuneam intr-o piesa "oamenii se intreaba atat de mult despre fericire, incat uita sa o guste" sau ceva de genul :)
Ce este fericirea daca nu suma micilor amagiri? Sau placeri? Sau cum vrei tu sa le spui, dar care, in final se termina cu aceeasi inevitabila moarte. Si cu golul intrebarilor fara raspuns, in incercarea desarta de a da cu piciorul tuturor chestiilor de cumparat, de atata principialitate. Nu de buget tine, ci de pret. De obicei oamenii care stiu pretul fericirii lor sunt cei care, cel mai probabil, sunt norocosi sa guste din ea. Ceilalti raman doar cu intrebarea: "Ce este fericirea?"...
:)

Eu spunea...

Diana, te rog, nu confunda fericirea cu amagirea, pt ca te amagesti. Omul este fericit atata timp cat are ceea ce isi doreste, depinde de el ce anume isi doreste, pt ca in felul acesta isi pune singur pret pe propria'i fericire. Ai dreptate, oamenii se intreaba prea des ce e fericirea, cum o gasim, cat costa (daca costa), fac prea multa analiza incat intr'adevar, uita sa o mai guste, iar ceea ce facem noi aici, confirma p deplin acest lucru. Nu cred ca doar cei care au gustat fericirea ii stiu pretul, multi oameni nefericiti cunosc pretul ei, cei mai multi (cred), sunt constienti ca nu si'o permit tocmai pt ca ii cunosc pretul (si asftel sunt si ei nefericiti).

Niciodata nu ai avut sentimentul ca "daca...", poate atunci ai putea fii si tu fericita? Asta se cheama ca tu cunosteai pretul fericirii tale din acel moment, desi, erai total nefericita (cred) :)

Cand vorbeam de "buget" incercam sa subliniez superficialitatea cu care se intelege de catre multi faptul ca "fericirea nu poate/poate fi cumparata".

Felicitari pt postare, mi'a placut f mult subiectul, si am sa citesc cu interes bloggul tau in continuare. Mult succes p viitor :).

Diana Vlase spunea...

Multumesc:)