cautare

duminică, 28 decembrie 2008

La Birou

Asta nu e o poveste. Am urcat, azi, tot decorul in masina si am pornit spre Colentina, colt cu Dn. Ghica, pentru ca urma, la ora 19.00, sa jucam "Josephine, inca o Tarfa Trista" la "Birou". Despre clubul acesta aflasem ca se deschisese de o saptamana, iar faptul ca noi urma sa jucam acolo era... gen... un compliment adus trupei. Am sunat de cateva ori patronul clubului, ca sa ne dea indicatiile necesare pentru a ajunge acolo, iar a treia oara, am reusit. Drepata, prima la dreapta, urmatoarea la dreapta si, apoi, la dreapta. Pana la urma Catalina a vazut un carton pe care scria "la Birou". Numai ca era pozitionat peste un garaj. As fi spus hala, dar ar fi fost prea pompos. Coboram, privim stanga, dreapta, si ne aflam in fata usii garajului. Am tras de usa. La birou. Acolo era. O sufragerie intr-o cutie de tabla, cu scaune cu un picior mai scurt, mese manufacturate...din lazi de bere. Sa mi se scuze imperfectiunea gramaticala... O tipa foarte dragutza vine la noi si ne intreaba ce bem. Primul instinct mi-a fost sa urlu la ea: nimic din hambarul asta..., dar nu am facut-o. In cele din urma a venit si patronul clubului. Beat... crita, afisand urmatoarea imagine: barba lunga si grizonata, tinuta dezordonata si un papuc intr-un picior si... o cizma in celalat. A spus ca s-a echipat pentru oras. O voce calda si o privire incetosata.
N-am jucat.
Nu pentru ca suntem snobi, pentru ca nu suntem lipsiti de prejudecasti. Iar ca seara sa fie completa, am mers la barul unui hotel si am dat 30 lei pe fresh de portocale. Nu trebuie sa sustinem ca actorii sunt saraci si ca sunt nevoiti sa joace in conditii mizere. Se poate sa fim doar... saraci

marți, 23 decembrie 2008

In preajma...

Sarbatorilor , fireste. Nici nu stiu cum trebuie sa ma urc in tren, repede, repede, ca sa ajung diseara la Galati. In ultima saptamana am batut Suceava, unde am jucat Josephinu', Predealul, cu ganduri bune:), si acum, in sfarsit, la mama mea. Presimt ca o sa am un Craciun linistit si o betie de zile mari, la Bellagio, in noaptea de Revelion. Ma perind, dupa cum se pare.
Pana una, alta, toate gandurile bune pentru fiecare din cei care trec pe aici, citesc, actioneaza, reactioneaza. Inseamna ca oamenilor le pasa, asa ca (lamentabila exprimare) doresc liniste si zambet pentru toata lumea.
Im out, fo' now.

miercuri, 17 decembrie 2008

Pentru ei, astazi a fost Craciunul...



La 7 jumate (in zori, cum am spune) Carola imi batea la usa. Am baut impreuna cafea, am pufait cateva tigari si ne-am imbarbatat una pe cealalta, ca sa mergem din Dr. Taberei pana in Berceni, la petrecerea de Craciun pe care Ringier-ul a pregatit-o batraneilor mei. Am imprumutat un costum de Mos Craciun (toate reverentele in fata doameni cu multe h-uri si k-uri), m-am introdus (toata o doamna, cum sunt) in el, si m-am pregatit sa impart cadourile. Pijamalute, papucei, mancare buna si calda, deserturi, suc, fructe, brad impodobit si un DVD player, pe care sa asculte colindele furate de pe Odc de complicele Ali. Au ras, au plans, eu am primit atatea pupaturi incat nevoia mea de atentie este satisfacuta pentru tot anul urmator... Am fost desemnata cea mai frumoasa Craciunita si, astazi, am simtit ca si ei ma indragesc pe mine. E frumos sentimentul asta. Batraneii mei au avut nevoie de dovezi, nu si-au lasat garda jos pana cand nu au simti ca suntem hotarati sa ii vizitam cat de des putem.



Astazi, pentru ei, a fost Craciunul. Au venit toti in sala de mese, am asculta colindele traditionale, au mancat si ne-au mai pupat inca o data la plecare.
Adela si Alexandrina sunt doua femei care merita, fiecare, cate o imbratisare pentru cat de protectoare si bine intentionate sunt.
O strambaciune pentru asistentele alea, dar numai cand se intorc cu spatele. Desi...daca ar fi sa ma pun in locul lor, nu stiu care ar fi atitudinea mea... nu stiu, dar ma stramb la ele, din principiu, ca tre sa fie si un personaj negativ.
Ion Vasile m-a intrebat de vreo 5 ori cum ma cheama, nu a retinut, dar asta nu l-a impiedicat sa ma iubeasca mult. Declarat. Madame Rosu m-a stampilat cu rujul de culoarea numelui ei si a pastrat din portia de mancare pentru nu stiu ce farmacista care mancase nimic astazi... Mr Lambe, care este in scaun cu rotile, s-a mutat de la salonul doi la salonul patru, unde mai este un domn pe care, mi-a spus el, trebuie sa il ajutam. Sper din suflet sa si putem.
Din pacate, abia la anul o sa ne mai vedem, dar sa privim partea plina a paharului. Ce bine ca o sa ne vedem, nu?









luni, 15 decembrie 2008

The plan...

Banuiesc ca toti blogerasii au, macar in gand, un post in care se uita inapoi la anul care se scurge si ridica din umeri. Unii introspectiv, altii dupa cum pot. Nu intereseaza pe nimeni, in afara de mine, bunele si relele anului meu, asa ca este stupid sa le insir. Deci, opreste-te aici! Urmeaza lista :))
Nu chiar. Dar... ma bucur pentru noul meu job (desi are deja jumate de an, nu mai este chiar nou), pentru ca m-am imprietenit cu cea mai tare gasca de batranei de la azilul Sf Luca, ca am prieteni buni, ca cineva acolo sus nu m-a lasat niciodata prea jos, ca am facut 2 ani de Malibu, ca facem curand si doi de teatru (si inca haladuim prin tara ca fugarii, in cautarea specatorilor destupati intre urechi), ca mama mea e sanatoasa, ca pot sa fiu trista fara motiv si ca nu am nici un motiv sa fiu. Scriam saptamana trecuta un articol despre lista pe care fiecare dintre noi ar trebui sa ne-o facem, pentru anul care urmeaza. Zic trebuie pentru ca este bine, uneori, sa iti impingi limitele putin mai departe de locul in care poti atinge cu buricele degetor. Macar for the fun of it. So, in februarie vreau sa merg in Moscova, sa mai scot macar o piesa, sa iasa cartea (desi asta nu depinde de mine), sa fiu mai buna (nu e cliseu, pentru ca vreau asta si din punct de vedere fizic, asa ca e doar specific feminin) si sa fac macar trei lucuri de care imi e ingrozitor de frica: sa cer iertare, sa mangai un caine de pe strada si inca unul, pe care nu il scriu. Poate ma razgandesc :)
Oamenii pot face teribil de mult, pentru stupid de putin. Trebuie doar sa ii determini sa doreasca asta.
Oamenii se multumesc cu atat de putin, desi dau atat de mult. Trebuie doar sa ii convingi ca merita.
Oamenii sunt mult, desi o cred prea putini.
Oricum, eu am un plan si o sa ma tin de el...

joi, 11 decembrie 2008

Ce tare a fost la Kusturica!!!



Aseara a fost mult asteptatul concert Emir Kusturica si No Smochking Orchestra. Minunat. Evenimentul a inceput, surprinzator, la ora 8 fix, organizatorii dand dovada de o punctualitate iesita din comun. In deschidere au "performat" cei de la Zdob si Zdub. Moldovenii au inceput in forta si asa au ramas timp de o ora, cu un show de exceptie, live (daca mai are sens sa spun), care te facea sa te ridici de pe scaun si sa canti in "dulsili grai" piesele care i-au facut celebri. Trebuie sa recunosc ca a fost intaia data cand i-am vazut in concert. Am fost putin sceptica la inceput, in primul rand pentru ca sala era jumatate goala, iar in al doilea rand pentru ca nu as fi crezut niciodata ca or sa reuseasca sa clinteasca coloanele vertebrale rigide de la Sala Palatului. Dar, la a doua piesa, m-am surprins tipand si aplaudand:). In fata scenei oamenii s-au ridicat si au inceput sa danseze impreuna cu ei. Plus ca stilul e fabulos. Un amestec de Red Hot Chilli Peppers cu muzica populara. Ai senzatia ca esti la o nunta traditionala intre doi rockeri zgubilitici. Au cantat o ora, dar mi-a placut fiecare moment.



Apoi au intrat "baietii". Au urcat bateristii de la No Smoking si, dand dovada de o modestie nu foarte comuna, Emir Kusturita, care nu tine sa se faca remarcat de fanii sai, ci doar sa cante la chitara. Vocalul de la Kusturica band (sa zicem asa) a venit imbracat intr-un colant albastru, mulat pe tot corpul... dar cu aripi. Surprinzatorul costum albastru, de liliac, a facut furori, pentru ca lasa sa se vada mai mult decat ar fi platit spectatorii. Fara sa ii pese de pareri care ar contrazice-o pe a lui, vocalul a ridicat sala in picioare si, in ritmurile ametitoare ale instrumentelor, a vrajit pana si copii. Un showman care frizeaza nebunia. A tipat, a sarit, s-a dezbracat, s-a urcat pe scaune, a urcat scaunele pe el, a urcat oameni pe scena, s-a inclinat, s-a aplecat, a facut reverente, tumbe, roate, sfori... si asta doar in prima parte. Oameni extrem de talentati, cu o varsta destul de inaintata dar cu o vitalitate inca debordanta, artisti care se simt, se cunosc, se iubesc pe scena. Spectacolul nu a lipsit din melodii, majoritatea pieselor facand parte din filmele lui Kusturica. Versuri trasnite, vii, cu umor, ritmuri care nu te lasau sa iti tii fundul linistit pe scun, public cald (pana spre sfarsit s-a umplut si sala). Trebuie sa spun si partea cu: "ce organizare minunata, mai, mai!"
Incerc sa ma gandesc la oaia neagra, ca trebuie sa fie una. As fi vrut sa geama sala de oameni... Da. In rest, splendid!

by CD

luni, 8 decembrie 2008

Responsabilitatea, primul pas catre iresponsabilitate

Titlul suna ciudat dar este un adevar general. Odata ce simti povara obligativitatii, dispare orice fel de placere in a mai face, oricare ar fi fost subiectul de discutat...
Exemplele sunt nenumarate. Imi doream sa scriu, asa ca acum sunt "obligata" sa o fac. As putea sa inlocuiesc obligata cu platita.
Oricum, ideea este ca nu am mai scris la piesele mele de teatru, de ceva timp. Desi ma tot trag de cate un umar. Nu o fac.
Vroiam sa fac cateva initiative, de capul meu, sa merg, sa cutreier, sa cutez...un kkt, pana la urma a trebuit sa se incadreze si asta intr-o forma birocratica si cineva sa imi ceara socoteala. Vroiam sa fiu libera, m-am trezit incatusata in libertatea mea, vroiam sa zambesc, m-am trezit invatandu-i pe altii sa o faca...

A plecat spre stanga. Pe drumul prafuit. Iti tinea cartea la piept si nu s-a intors dupa mine.
Asa m-am vazut si pe mine facand, cu mai bine de 15 ani in urma. Eram numai un copil, dar gandurile le aveam de om mare. M-am imaginat cum imi imping o mana in pantec si o tranform in ceva ce nu ar fi putut fi niciodata. O parte din mine. Nu vroiam sa imi omor copilul. Vroiam numai sa nu il vad iesind din mine. Nu atunci. Doamna Sofi a fost ingerul Anei. Eram insarcinata in luna a doua si doamna Sofi a venit la mine, la o cafea. Era asistenta pe vremea aceea. Mi-a povestit cum a simtit ea, cand a nascut-o pe Anica, si parca... parca m-a atins. M-am gandit toata noaptea aia, daca sau daca nu.
Sa tin copilul.
Sa las copilul.
Imi treceau toate ideile prin cap. Sa o las la usa unei femei bune, sa o dau la un orfelinat... ce vorbesc, pe vremea aceea nici nu stiam ca este o ea. Dupa ce am primit o mama de bataie de boul care se intitula tatal copilului, am stiut ce trebuie sa fac. Trebuia sa nu fiu singura, pentru ca oricum viata inseamna sa fii singura. Intelegeti? Despre asta este vorba. Tot din egoism am reusit sa ma conving. Sa o tin pe Ana. Ei si ce? Macar am inceput sa o iubesc. Avea parul mare cand a iesit. Mica, negricioasa si cu parul mai mare decat un copil normal. Era putin bolnava. Cred si eu. Uneori, noaptea, inainte sa o nasc, ma speriam atat de tare incat ma enervam pe mine, ca am ales sa o tin, si ma dadeam cu burta de perete.
Apoi, cand avea aproape un an, a inceput sa imi vorbeasca. "Tzutza", asa imi zicea. Imi zicea tzutza pentru ca eu mereu ii ziceam "vino sa iti dau tzatza". Mama nu mi-a spus niciodata, pentru ca nu a avut de unde sa invete. Mici nu vroiam sa imi zica mama. Pe la cinci ani, ma striga de afara, sa ies la geam. "Tzutza, imi arunci mingea de volei?"
Apoi, la 8 ani, cand sa treaca in clasa a doua, a facut o boala mai rea. Doctorii nu stiau ce are. Ei ii era rau. Si nu mai crestea. N-a mai crescut de atunci, iar eu am crezut ca este un blestem. Prea de tot nu am vrut-o eu pe Ana a mea. Acum are 15 ani, are statura unui copil de 8 anisori, dar mintea... Ii merge mintea ca o mana de tarani determinati sa nu moara de foame.
Niciodata nu am aratat unei alte fiinte ca pot iubi. Nici Anei. Ana mea nu a stiut ca am iubit-o mult. A stiut mereu ca este un copil handicapat, neiubit, nedorit, de care speram sa ma descotorosesc de fiecare data cand un barbat imi trecea pragul. Azi a plecat. Cu o singura carte pe care o are de la doamna asistenta Sofi. O carte despre un copil care a calatorit pe bicicleta, prin toata lumea. Ieri mi-a spus ca pleaca. A ridicat din umeri si a zis "Tzutza, eu nu mai stau cu tine. Iarta-ma ca am stat pana acum, dar eram prea mica sa-mi pot avea singura grija de mine. Acum sunt mare, am 15 ani, asa ca te eliberez. Iti multumesc ca mi-ai dat atat de multe invataminte si ca nu m-ai lasat sa cresc langa o tzutza vitrega. Nu ma intereseaza ca nu ma iubesti. Eu te iubesc, asa ursuza cum esti. Acum te eliberez. Ai grija de matale, mama."
Poate ca, daca nu m-as fi simtit responsabila... ma gandesc... Poate fata mea n-ar fi plecat. Nu am oprit-o. Sunt lucruri in viata unde nu trebuie sa intervii. Iubirea... Prietenia... Ura... Astea se nasc si mor de la sine si orice interventie nu poate fi decat artificiala. Fie si un artificial fericit. Decat cu un picior de plastic, mai bine cu unul in minus. Al meu.
Doamna Sofi ma viziteaza si acum. Fac cafea buna. Imi spune ca trebuia sa o opresc. Ca ar fi stat, daca as fi oprit-o. Eu cred ca e mai bine asa. Orice ar fi, Ana este fata mea, iar intre timp a devenit parte din mine, cum nu m-as fi gandit niciodata. Mintea mea bolnava si-a imaginat astazi cum ar fi fost sa o imping inapoi de fiecare data cand ea ar fi incercat sa imi iasa din pantec. Sa nu fi plecat... niciodata.

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Ochii mei sunt...

Ochii mei sunt negri.
De fiecare data cand sunt omul rau. Cu fiecare explozie a frustrarilor mele, cand ma apuc de par si las vina sa cada pe tine, ochii mei de innegresc. Smoala fierbinte arde bucati din creier. Poate tocmai bucatile alea. As vrea eu! Ochii mei negri sunt ferestre catre vara aceea... de film.
Ochii mei sunt caprui.
Asa sunt ei. Eu sunt un om bun. Oamenii buni, si atat, au ochii caprui. Si ganduri terestre. De fiecare data cand ochii mei caprui privesc in jur, vad ceea ce ar putea fi, daca fiecare dintre cei priviti ar sti ca poate face diferenta.
Ochii mei sunt verzi.
Cand adrenalina imi bubuie urechile si privesc un om cu ochii caprui, in ochi, si il mint, exact cum ma mint pe mine ochii verzi, ochii mei se inverzesc. Si de cele mai multe ori cand spun "Cel Mai", se mai intampla asta... Parca as avea o padure de brazi nemuritori in priviri... sau un singur stejar atat de batran, atat de intelept, atat de parsiv.
Ochii mei sunt albastri.
Ciocan de dincolo de oglinda si ma vad, vazandu-te. Intelegi? Ca cerul. Ca marea. Ca pietrele rare. Ca sangele tau, care-mi curge prin vene.
Ochii mei, ochii tai sunt aripile mele... Asa era?

vineri, 5 decembrie 2008

Una calda, una rece...

In primul rand sunt socata de stirea cu Anca Parghel. Stirea... ca "moartea" e mult prea urat pentru aceasta femeie. Imi pare sincer rau...

A doua chestiune. Astazi a fost intalnirea anuala Ringier, unde am fost aplaudata pentru initiativa cu batranii. Ma tot gandeam daca sau daca nu sa scriu despre asta. Nu vreau sa sune a lauda, dar cei din bordul de conducere s-au gandit la varianta de a-mi acorda un buget pentru azilul din Berceni. Sunt maxim de fericita ca o sa primesc banuti pentru batranii de la Sf Luca, asa ca, macar pentru ei, nu luati asta ca pe o lauda, ci ca pe un bine care li se intampla lor.

miercuri, 3 decembrie 2008

Ray Charles



CONCORD MUSIC GROUP SI FUNDATIA RAY CHARLES AU INCHEIAT UN ACORD PENTRU LANSAREA UNUI CATALOG COMPLET CU MUZICA ARTISTULUI
Unele dintre cele mai importante hituri si albume ale lui Ray Charles vor fi acum disponibile in format digital pentru prima data.
Primul material din aceasta colectie speciala va fi albumul The Spirit of Christmas, in format digital. Va urma Ray Charles Collection alaturi de alte cateva titluri reprezentative pentru cantaret.
Concord Music Group a anuntat ca a semnat un acord de exclusivitate cu Fundatia Ray Charles pentru realizarea unui catalog complet cu inregistrarile artistului, ulterioare anului 1960. Acest catalog va include materialele clasice ale lui Ray Charles inregistrate la casele de discuri ABC si Tangerine. O mare parte dintre mastere vor fi disponibile in format digital pentru intaia oara. Printre acestea se vor numara si hit-uri ca „Georgia On My Mind”, „Hit The Road Jack” si „Crying Time”.
Noile lansari vor incepe cu The Spirit of Christmas ce va fi disponibil exclusiv in format digital, urmat in martie 2009 de Colectia Completa Ray Charles. Pe parcursul anului 2009, Concord va scoate pe piata inca alte sase albume ale artistului, precum si exclusivitati pe suport digital.
The Spirit of Christmas, material lansat pentru prima data in 1985 la casa de discuri Columbia Records include cateva piese de sezon memorabile, printre care „What Child Is This”, „The Little Drummer Boy” sau „Santa Claus Is Coming To Town”. Reeditarea va include si o piesa bonus, „Baby It’s Cold Outside”, un duet cu Betty Carter inregistrat in 1961. Produsul digital este disponibil din 25 noiembrie 2008 iar cel fizic va fi prezentat publicului larg in preajma Craciunului 2009.
In martie Concord va oferi fanilor un volum retrospectiv complet ce include 21 de hit-uri ale lui Ray Charles, printre care si “Georgia on My Mind”, “Hit the Road Jack”, „Busted”, „I Can’t Stop Loving You”, „Sticks and Stones”, „Drown In My Own Tears”, „Unchain My Heart”, “I’ve Got a Woman,” “You Are My Sunshine” sau “Take These Chains From My Heart”.
Inca alte cateva titluri din discografia artistului vor fi prezentate publicului incepand cu 2009. O selectie inedita de piese ale lui Ray Charles va fi inclusa pe volumul Starbucks Opus Anthology, comercializat in cafenelele lantului din intreaga lume.
Aceasta relansare ambitioasa continua parteneriatul dintre Concord Music Group si Ray Charles. Albumul Genius Love Company produs in 2004 a castigat opt premii Grammy, printre care si cel pentru Cel Mai Bun Album. Concord a mai scos pe piata in 2006 si Ray Sings, Basie Swings, o inregistrare exclusiva alaturi de Count Basie Orchestra.
John Burk, vicepresedinte Concord Music Group a declarat: „Ray Charles ramane una dintre cele mai importante voci ale Americii. Suntem extrem de norocosi ca avem inca odata ocazia sa prezentam publicului muzica lui Ray Charles cu respectul cuvenit, in acelasi timp continuand parteneriatul incheiat cu Val Ervin si toti ceilalti de la Fundatia Ray Charles”.
„Este normal ca cei de la Concord sa fie aceia care continua sa aduca muzica lui Ray aproape de fani si in acelasi timp sa il introduca pe Ray unui nou public”, a declarat Valerie Ervin, presedinte Fundatia Ray Charles. „Concord a reprezentat definitia unei case de discuri pentru Ray. El a fost mereu impresionat de devotamentul, dragostea pentru muzica si profesionalismul celor care lucreaza acolo”.

Il iubesc pe Ray Charles dupa ce a vazut filmul (Ray), recunosc. Dar, de atunci o fac cu consecventa...

Ce bine ca n-a dansat cu lupii...

M-a sunat Sorin aseara, sa ma intrebe daca nu am chef sa ma duc pe la el. Ii era rau si avea nevoie de mine. Mi s-a facut mila si am urcat intr-un taxi. Am luat ceaiuri si mancare si am pornit. Era destul de incetosat aseara, nu? Taximetristul avea chef de vorba. Asculta Europa Fm, fredona, iar din cand in cand, ma intreba de sanatate. L-am rugat sa mearga mai atent, nu de alta dar chiar nu se vedea nimic la un metru in fatza masinii. Mi-a spus ca este sofer de 20 de ani si ca nu a facut niciodata un accident. Asa o fi, dar pe mine viata m-a invatat: niciodata nu spune niciodata. Era destul de cald in taxi, asa ca mi-am desfacut haina, in prima faza, iar apoi mi-am dat-o jos de tot. Pf, ce caldura! As fi vrut sa fumez o tigara, dar masina parea destul de curata, mirosea frumos, asa ca am intrebat daca se poate. Fireste ca se fumeaza, o fata asa frumoasa poate sa faca orice, mi-a spus. Orice? Pot chiar sa cobor fara sa platesc. Nu, asta nu se putea face, interzice buna cuviinta.
Ne-am oprit la un semafor, aproape de Unirea, si am asteptat sa se faca verde. Usa din dreapta mea s-a deschis si a intrat un tip. Transirat... probabil ca alergase pana atunci. Mergi, mergi, urla el la soferul MEU. Am incercat sa ii explic ca eu merg cu taxiul acela, nu el, cand si-a dat sama ca eram acolo. A vrut sa coboare, s-a mai uitat o data la mine si m-a intrebat unde merg. Spre Iancului, i-am spus. Ma iei si pe mine? Am scos un da, printre buze. Nu imi era frica, dar era destul de ciudat... S-a facut verde si am pornit. La cateva secunde, o gasca de vreo 6 baieti, cu fetele rosii de la alergat si cu bate in maini, au ajuns alergand la semafor. Fugarul s-a lasat pe spate, si-a sprijiniti capul de bancheta si a soptit: "nu credeam sa scap". Nu am vorbit deloc pana aproape de destinatie. Se uita pe geanul din partea lui si fredona ceea ce se auzea destul de tare la Europa Fm. Eu il mai priveam cu coada ochiului. Uitasem ca trebuie sa ajung la Sorin, ca ii era rau... As mai fi ramas cu baiatul asta tacut, care era sa fie snopit din bataie in urma cu zece minute, dar care admira orasul pe geamul unui taxiu... in care a picat asa... aiurea.
Eu pana aici merg, ii spun. Da, si eu cobor. Unde suntem aici?, intreaba el. La Iancului. Auzi, ma intreaba, pot sa merg si eu la tine? ...Nu parea sa fie unul fara casa, sau sa imi faca vreun rau. Dracusorul meu, bine crescut cu vicii si dureri, vroia sa mai petreaca ceva timp cu acest fugar necunoscut, numai ca stateam la "poalele" blocului lui Sorin. Ii raspund, da, numai ca eu nu stau aici. Vino cu mine. Am urcat intr-un taxi si am facut drumul inapoi, pana in Drumul Taberei, unde locuiesc eu. Din nou, nu a vorbit deloc. Vrei sa... petreci noaptea la mine, sau ...
Nu, nu, imi zice, vreau, nu stiu ce vreau, vreau sa fumam o tigara si sa iti multumesc cumva. Acum as fi dansat cu lupii, daca nu erai tu. A dansa cu lupii nu este neaparat un lucru rau, ii zic. Morti, imi raspunde, lupii morti. Atunci l-am vazut prima oara zambind. Alesesem corect. Fata i s-a luminat, avea dintii frumosi, gropite si ochii mari. M-am asezat mai conortabil in taxi. Era ok...
In casa mea era cald si mizerie. Si miroasea a fum. S-a dezbracat si s-a bagat in fotoliul mare de catifea. Aici este locul meu, de acum, mi-a spus. Trebuie sa recunosc ca tipul, desi marfa, era un pic ciudat. Un pic. Am zambit la gandul ca nici macar nu stiam cum il cheama. Sorin, spune el. Sorin? Da, ce ti se pare asa ciudat, Sorin este un nume... Eu sunt Diana. Aici el a izbucnit in hotote de ras. Era delicios. Atat de frumusel cand zambea. Diana? Pai nu ti se potriveste deloc numele asta. Nu putea sa te cheme Eva, sau Maria? imi spune printe hohote de ras. Am fata de Maria? Ai fata de neuitat. K.O. Ma scurgeam ca apa din parul ud, proaspat spalat. A terminat tigara, a mai fumat inca una si apoi s-a ridicat. Bun, eu tre' sa ma car acum. Multumesc inca o data. Raman dator. Hai sa te pup... Pai, eu credeam ca... ramane peste noapte, ca incepem o idila, ca ma scapa de adevaratul Sorin, ca... Si-a tuguiat buzele si m-a stampilat incep pe obraji. Am inganat un pa fara vlaga si l-am condus spre iesire. S-a imbracat si a deschis usa. Pa...

marți, 2 decembrie 2008

Madagascar 2



O si simt pe Catu suflandu-mi in ceafa... Noua ne-a placut mult, desi ei i s-a parut... naspa. Ok, nu este la fel de tare ca primul, dar asta se intampla doar pentru ca avem noi asteptari prea mari. Aceeasi idee, aceleasi personaje, eu una m-am distrat demential, ba mai mult, am facut excesul sumei de vreo 10 floricele si o gura de cola. Na! Bestiale toate personajele, dar Moto Moto, mrrrr, totally love him!!! "I'm so hot, they have to say my name twice" =))
Si l-as mai vedea de cateva ori, sunt sigura ca mi-a mai scapat cate ceva.
Cine nu l-a vazut... u know:)

luni, 1 decembrie 2008

All good, se pare...

Am ajuns sa scriu atat de mult in alte parti incat am neglijat cel mai important loc in care ma simt atat de acasa. O sa recuperez in aceasta saptamana, sper. Pana una alta, concluziile ultimei saptamani:
* Am nevoie de Jose Saramago - Death with interruptions. Daca o are cineva sau a vazut-o pe la vreo librarie, mi-ar face un mare bine. Pentru restul... e o carte:)
* "Dezbraca-te, vreau sa-ti vorbesc" - este replica cea mai pe intelesul barbatilor, singura care nu o sa dea gres. Asta daca vrei orice altceva in afara de a purta realmente o discutie cu el.
* "Ploua cu piatra si cainii vazduhului latra" - o replica pe care am furat-o din Lolita lui Nabocov, o carte pe care o citesc atat de incet, incat oricine ar putea sa imi cante "melc, melc, codobelc". Dar nu vreau sa se termine...

Mama mea m-a iubit o intreaga saptamana numai pe mine - uitasem cum este... Este bine sa ai mama ta:)
Batranii sunt tot acolo, cuminti si luminosi, de fiecare data cand intram pe usa.
All good, se pare...