cautare

luni, 8 decembrie 2008

Responsabilitatea, primul pas catre iresponsabilitate

Titlul suna ciudat dar este un adevar general. Odata ce simti povara obligativitatii, dispare orice fel de placere in a mai face, oricare ar fi fost subiectul de discutat...
Exemplele sunt nenumarate. Imi doream sa scriu, asa ca acum sunt "obligata" sa o fac. As putea sa inlocuiesc obligata cu platita.
Oricum, ideea este ca nu am mai scris la piesele mele de teatru, de ceva timp. Desi ma tot trag de cate un umar. Nu o fac.
Vroiam sa fac cateva initiative, de capul meu, sa merg, sa cutreier, sa cutez...un kkt, pana la urma a trebuit sa se incadreze si asta intr-o forma birocratica si cineva sa imi ceara socoteala. Vroiam sa fiu libera, m-am trezit incatusata in libertatea mea, vroiam sa zambesc, m-am trezit invatandu-i pe altii sa o faca...

A plecat spre stanga. Pe drumul prafuit. Iti tinea cartea la piept si nu s-a intors dupa mine.
Asa m-am vazut si pe mine facand, cu mai bine de 15 ani in urma. Eram numai un copil, dar gandurile le aveam de om mare. M-am imaginat cum imi imping o mana in pantec si o tranform in ceva ce nu ar fi putut fi niciodata. O parte din mine. Nu vroiam sa imi omor copilul. Vroiam numai sa nu il vad iesind din mine. Nu atunci. Doamna Sofi a fost ingerul Anei. Eram insarcinata in luna a doua si doamna Sofi a venit la mine, la o cafea. Era asistenta pe vremea aceea. Mi-a povestit cum a simtit ea, cand a nascut-o pe Anica, si parca... parca m-a atins. M-am gandit toata noaptea aia, daca sau daca nu.
Sa tin copilul.
Sa las copilul.
Imi treceau toate ideile prin cap. Sa o las la usa unei femei bune, sa o dau la un orfelinat... ce vorbesc, pe vremea aceea nici nu stiam ca este o ea. Dupa ce am primit o mama de bataie de boul care se intitula tatal copilului, am stiut ce trebuie sa fac. Trebuia sa nu fiu singura, pentru ca oricum viata inseamna sa fii singura. Intelegeti? Despre asta este vorba. Tot din egoism am reusit sa ma conving. Sa o tin pe Ana. Ei si ce? Macar am inceput sa o iubesc. Avea parul mare cand a iesit. Mica, negricioasa si cu parul mai mare decat un copil normal. Era putin bolnava. Cred si eu. Uneori, noaptea, inainte sa o nasc, ma speriam atat de tare incat ma enervam pe mine, ca am ales sa o tin, si ma dadeam cu burta de perete.
Apoi, cand avea aproape un an, a inceput sa imi vorbeasca. "Tzutza", asa imi zicea. Imi zicea tzutza pentru ca eu mereu ii ziceam "vino sa iti dau tzatza". Mama nu mi-a spus niciodata, pentru ca nu a avut de unde sa invete. Mici nu vroiam sa imi zica mama. Pe la cinci ani, ma striga de afara, sa ies la geam. "Tzutza, imi arunci mingea de volei?"
Apoi, la 8 ani, cand sa treaca in clasa a doua, a facut o boala mai rea. Doctorii nu stiau ce are. Ei ii era rau. Si nu mai crestea. N-a mai crescut de atunci, iar eu am crezut ca este un blestem. Prea de tot nu am vrut-o eu pe Ana a mea. Acum are 15 ani, are statura unui copil de 8 anisori, dar mintea... Ii merge mintea ca o mana de tarani determinati sa nu moara de foame.
Niciodata nu am aratat unei alte fiinte ca pot iubi. Nici Anei. Ana mea nu a stiut ca am iubit-o mult. A stiut mereu ca este un copil handicapat, neiubit, nedorit, de care speram sa ma descotorosesc de fiecare data cand un barbat imi trecea pragul. Azi a plecat. Cu o singura carte pe care o are de la doamna asistenta Sofi. O carte despre un copil care a calatorit pe bicicleta, prin toata lumea. Ieri mi-a spus ca pleaca. A ridicat din umeri si a zis "Tzutza, eu nu mai stau cu tine. Iarta-ma ca am stat pana acum, dar eram prea mica sa-mi pot avea singura grija de mine. Acum sunt mare, am 15 ani, asa ca te eliberez. Iti multumesc ca mi-ai dat atat de multe invataminte si ca nu m-ai lasat sa cresc langa o tzutza vitrega. Nu ma intereseaza ca nu ma iubesti. Eu te iubesc, asa ursuza cum esti. Acum te eliberez. Ai grija de matale, mama."
Poate ca, daca nu m-as fi simtit responsabila... ma gandesc... Poate fata mea n-ar fi plecat. Nu am oprit-o. Sunt lucruri in viata unde nu trebuie sa intervii. Iubirea... Prietenia... Ura... Astea se nasc si mor de la sine si orice interventie nu poate fi decat artificiala. Fie si un artificial fericit. Decat cu un picior de plastic, mai bine cu unul in minus. Al meu.
Doamna Sofi ma viziteaza si acum. Fac cafea buna. Imi spune ca trebuia sa o opresc. Ca ar fi stat, daca as fi oprit-o. Eu cred ca e mai bine asa. Orice ar fi, Ana este fata mea, iar intre timp a devenit parte din mine, cum nu m-as fi gandit niciodata. Mintea mea bolnava si-a imaginat astazi cum ar fi fost sa o imping inapoi de fiecare data cand ea ar fi incercat sa imi iasa din pantec. Sa nu fi plecat... niciodata.

4 comentarii:

Anonim spunea...

brrrr. misto

diana vlase spunea...

brrr?:)))

Anonim spunea...

Ai niste momente. Sa mai scrii;)

diana vlase spunea...

;) o sa mai...gen.