cautare

vineri, 30 ianuarie 2009

Poze Josephine din Club A... 27 ianuarie 2009





















Pe langa fotografii, s-a mai intamplat o chestie minunata! Abia incepuse piesa, poate de 5 minute, cand s-a ridicat un nene din public, beat, cantarind in jur de 100 de kg (am mentionat ca era beat?) si a inceput sa vocifereze.
Ba, da' ce buna-i asta! Da' unde suntem aici, la film?
Fireste ca actorii s-au oprit si ca publicul era stupefiat. Nimeni nu stia cum sa reactioneze, toata lumea era muta. In afara de tip. Care era in lumea lui...
M-am ridicat, l-am luat de brat si l-am impins afara. Nu intelegea de ce il dadeam afara, pai nu suntem la film?!?!?!
Frumusetea a fost ca actorii s-au cam enervat si, in consecinta, au jucat mai cu vana:)
Bun, a trecut...
P.S.: La multi ani, Dane! Sa ne traiesti si sa te faci un mare actor!!!

joi, 29 ianuarie 2009



A deschis larg ursile salonului ei si a inspirat mirosul de cafea proaspata. In fiecare dimineata, la ora 8 fara un sfert, Magda ii pregateste cafeaua, alaturi de o bucatica de ciocolata neagra si de ziar.
Magda obisnuia sa fie bunica ei. Dar nu mai este. Acum este o servitoare. A venit in oras pentru ca nu mai avea pe nimeni acolo unde locuia. Si a implorat-o pe doamna sa o lase sa locuiasca cu ea. Cine ar fi avut curajul sa ii spuna doamnei ca Magda a sters-o la fund, cand era mica. Nu Magda. I-a spus ca nu o intereseaza, ca ea are o viata suficien de aglomerata si fara o bunica de care sa aiba grija. I s-au lacrimat ochii babei la un asemenea raspuns. Dar sunt singura, mamae, ce sa fac, imi trec zilele ca anii. Lasa-ma sa stau cu tine, sa iti spal, sa iti calc, sa iti fac curat si sa te ajut in ale tale. Am nevoie de un rost pe lume, de cand a murit Anton nu mai am nici un rost. Nu de mila, ci la insistentele babei a decis doamna ca poate sa ramana.
Au trecut cativa ani de atunci. Daca la inceput mai recunostea ca Magda este bunica ei, acum Magda este servitoarea. Frumusetea este ca batrana nu primeste nici un chior pe toata smotruiala pe care o face zilnic... Dar Magda e fericita. Poate sa ingrijeasca de doamna, are toata ziulica treaba si, din cand in cand, cineva ii mai arunca cate un zambet, in treacat.
Astazi soarele se strecoara printre perdelele multicolore de matroana ale doamnei si se tolanesc pe masa unde aceasta citeste presa.
Magda, ai schimbat ciocolata?
Nu, domana.
Ciudat, mi se pare ca are alt gust.
Nu, doamne, e aceeasi.
Bine, bine, nu deveni impertinenta.
Magda s-a retras in bucatarie ca sa isi continue treaba, in timpul in care doamna fredona un slagar si intorcea pe o parte si pe cealata paginile cotidianului.
Bal la Sala Mare a Teatrului de Stat, de mai deschide un magazin de tesaturi importate din Paris, modele noi de bicilete pentru femei, petrece-ti vacanta la Brasov, lansare de carte la Sura cu Flori.
Plictisitor, plictisitor, plictisitor... Magda, ce avem la micul dejun?
Doamna si Magda nu mananca niciodata impreuna, doamna manaca in salon, iar batranica oriunde doreste ea, numai sub ochii nepoatei, nu.
Ce poftiti, doamna.
Poftesc sa plec. Nu imi pregati nimic.
Cum doriti.
Auzi, Magda, de ce esti tu atat de buna cu mine? Nu imi aduc mainte o singura data in care sa ma fi purtat bine cu tine si, cu toate astea, tu nu m-ai tratat niciodata cu mai putin respect.
Sunteti tanara, doama, odata cu anii se aduna si frica de Dumnezeu.
Prostii!
Asa o fi, doamna, dar prostiile acestea iti fac chipul mai senin.
Voi, astia care ati trait o viata la tara, sunteti incurabili.
Suntem, doamna, cum vrei dumneata...
Dar... tu ma placi?
Sunteti nepoata mea, domnita, sange din sangele meu. Ce fel de intrebare este aceasta?
Simplu. Ma placi sau nu?
Sunteti frumoasa si am eu grija sa fiti bine hranita si curata. E mare lucru...
Nu mi-ai raspuns.
Pentru ca nu inteleg intrebarea, doamna.
Daca ma placi. Daca iti sunt draga. Daca o sa plangi cand o sa mor.
Ce nebunie. Pai cum sa muriti dumneavoastra, daca eu imi numar zilele pana trec dincolo?
Asa e...
Da, imi sunteti draga. Daca nu erati a mea, tot draga imi erati.
Ma gandeam ca... m-a obisnuit cu tine si tare rau o sa-mi para cand nu o sa mai locuiesti cu mine.
Da' de ce, doamna, sa nu mai locuiesc cu dumneata?
Cine stie, Magdo, pe unde ne duce viata. Intr-o zi. ne-o desparti si pe noi, nu?
Doamna, aveti planuri de care eu nu stiu, asa-i? Vrei sa ma dati afara?
Nu Magdo, nu. Nu vreau. Citeam ziarul asta si ma gandeam ca...
Doamna, daca tot stam la povesti, nu doriti sa va aduc un dejun?
Nu, nu, vroiam sa ies.
Bine atunci.
Magda, ai sa plangi cand o sa mor?
Da, doamna.
Pentru ce?
Pentru mine, ca o sa raman a nimanui, si pentru dumneata ca nu stiu unde o sa te duci si cine o sa aiba grija de curatenie. Dar ce este, doan, nu cumva sunteti bolnava?
Nu, Magdo, nu-s. Sa stii ca si eu o sa plang cand o sa mori tu.
De ce, doamna?
Pentru bunica mea si pentru ca pleaca un om bun...
Doamna, dar daca murim amandoua?
Atunci, Magdo, nu o sa ne planga nimeni...

marți, 27 ianuarie 2009

Draga Jurnalule Draga...

Una calda, una rece. Asta par zilele prea calde (ce bine!) pentru vremea asta. Sau una alba, una neagra. Una proasta, una buna. Si degeaba ascult eu dizertatii cum ca daca iti doresti ceva mult, mult, trebuie sa lupti... Io nu's o luptatoare, sunt o initiatoare (pfff), care isi pune mari sperante in teoria bulgarelui de zapada.
Da, ieri am avut o zi proasta, fara nici o idee creativa, fara nici o facilitate a sortii care sa imi aranjeze ploile. Ba, mai mult, a plouat cu galeata si mi-a stricat vreo doua ploi. De ce? Lipsa de inspiratie. Lipsa de comunicare. Lipsa de resurse. Lipsa de timp. Lipsa de motivatie. Luni. Frig. Dezamagire.

Astazi, desi incetosata, dimineata a aparut mai devreme decat imi doream, iar eu am primit cateva semne linistitoare. E prost sa stii ca cineva acolo are grija de tine si apoi sa privesti in sus si sa nu mai vezi decat nori.
Azi am avut o idee fericita. Ba nu, doua, iar a treia nu o pot numi idee pentru ca s-a si pus in practica instant. Asta spun ca e vointa divina. Degeaba ma dau cu capul de pereti si cu curu de pamant, daca e sa nu, pai nu!

Cand eram mica, in generala, joia avem "cor". Stiu ca suna stupid pentru cei care m-au auzit fredonand (am o voce de tomberon diaconescian). Dar da, mergeam la cor. Si terminam eu orele la 14.00 si corul era la 16.00... Asa ca petreceam doua ore la o colega, o fetita frumoasa, pe care o placeau toti baietii din clasa. Si prima la catalog parca era... Nicoleta Apostol. Mama ei ne facea "senvisuri" cu unt si salam de Sibiu sau cu unt si miere, peste care dadea cu lingurita in cerc, pana cand untul se contopea cu mierea. Cred ca mai mult d'asta ma duceam la cor. Imi placea la nebunie masa aia de joi. Eh, astazi mi-au fost intrerupte chinurile facerii unui articol pentru doamne, de un telefon. Buna ziua, vreau si eu o rezervare pentru piesa de diseara, da, Josephine, cat e biletul? Da, vin cu 20 de minute ma devreme. Rezervarea pe numele Nicoleta. Apostol. Abia atunci mi-am dat seama ca i-am recunoscut si vocea, desi au trecut...nu vreau sa spun cati ani. Termin de scris aici si ma pregatesc sa montez decoruri in Club A. Pentru ca la 20.00 o sa inceapa spectacolul si eu am cateva serii de amintiri pregatite in constientul imediat. Poate ma insel, poate e doar o coincidenta de nume. Dar nu ar fi exclus sa nu ma insel.
Imi mai amintesc, Dorian il chema pe colegul blond, cu ochelari, care o curta pe Nicoleta in clasa a 6-a (cand eu aratam ca un baietel nici prea frumos, nici prea urat, nici prea slab, nici prea gras, nici prea inalt, nici prea scund - o Ileana Cosanzeana in varianta light. Sau sa fi fost Praslea?).
O fi ea...?


Ea era:))!!!

duminică, 25 ianuarie 2009

Duminica Impreuna

Daca este duminica, ma gasesti la azilul Sfantul Luca. Eh, ca si cum m-ar cauta cineva! Saptamana trecuta, unul dintre batranei m-a intampinat cu zambetul larg cat vazduhul! Abia astepta sa vin ca sa imi povesteasca. A facut cateva speculatii la bursa (fost mamematician, un om foarte destept care are - ca cel mai mare regret al lui - o problema, faptul ca nu a fost atat de inspirat incat sa invete cate ceva despre softuri. ) Si a castigat 8 milioane! Asta da stiinta, nu noroc, dom'le. O suma fabuloasa pentru el, care i-a mai nascut un ciorchine - fie el cat de mic - de sperante. Domnul Rosca. Cu el si cu Mr Lambe am eu cele mai lungi discutii. Oameni foarte destepti, care si-au trait viata si care nu au nici un regret major. Mr Lambe mi-a spus ca oricum a trait cat pentru doua vieti, de ce sa se mai impacienteze ca acum este intr-un azil de batrani, intr-un scaun cu rotile. Ii multumeste Domnului ca mai are capul pe umeri.
Aseara am fost la Cora (un magazin care, intre timp, mi-a devenit un prieten de incredere) si le-am luat gogosi cu gem, iaurturi si biscuitei. Nu stiu de ce am tendinta sa folosesc diminutive, sunt niste oameni in toata firea, nu copii. Deci, biscuiti.
In alta ordine de idei, trebuie sa spun ca imi pare rau, rau, rau, pentru ca, in mometul in care noi am inceput sa mergem la azilul Sf. Luca ni s-au alaturat o gramada de oameni. Cred ca o data am fost 10. Eh, intre timp fiecare dintre oameni si-a mai facut cate ceva de treaba, iar acum merg eu, Alex si Iulia (cand nu e exploatata intens, stoarsa de toate resursele desenului profesionist:P).
Acestea fiind spuse, fac un apel catre oamenii care (inca o data) au o carte de donat, o hainuta, o orice... Le-ar prinde bine batranilor, si o spun cu zambetul pe buze, pentru ca am ajuns sa cunosc zambetul lor, cand primesc cate ceva.
Saptamana trecuta o doamna a pupat sapunul pe care i l-am adus... asa tare s-a bucurat...
Hai, oameni buni, ca nu saraceste nimeni...
Poate mai fac niste poze astazi, daca imi dau vedetele (dragii de ei) acordul.

joi, 22 ianuarie 2009

Josephine, Marti la Club A!!!



De sesizat frumusetea afisului inbrizbrizat de mine:))

Invit pe toata lumea care inca nu a ajuns sa o vada, marti, ora 20.00, la Club A, pentru inca o reprezentatie a piesei Josephine, Inca o Tarfa Trista

Cu un final adaptat pentru publicul cu care deja ne-am familiarizat (avantajul meu ca pot schimba textul oricand vreau) si cu spectacole in toate colturile tarii (pe 9 februarie la Brasov si la jumatatea lunii la Suceava) piesa pare ca inca atrage public. Asta ma bucura nespus...

Pana atunci, nu trebuie sa treaca seara de vineri fara sa ne convingem cu ce poate sa ne surprinda DJ Effect. Asa ca, invitatie deschisa pentru vineri, 23 ianuarie, ora 23.oo la Club Malibu!!!



Dj Effect mixeaza la Malibu !News: Friday Night Party il are invitat special, din SUA, pe DJ Effect!!!
Data: 23 ianuarie 2009
Intrare: 10 Ron
Locatie: Club Malibu (Piata Amzei, nr 1-3)
Organizare: Diez1Production
Parteneri: Muzicabuna.ro, Muzica9.ro, Musicmall.ro, Cinemall.ro, HipHopCulture, Port.ro, acasa.ro, afterparty.ro, 25h.ro
Biography: http://s129.photobucket.com/albums/p235/djeffect01/?action=view¤t=djeffect-bio-3-6.png
Web site: http://www.myspace.com/djeffect01

luni, 19 ianuarie 2009

Duca-se'n vazduh...

Stelele au scaparat
Toate
Odata.
Linistea de dupa
Lasa urme de viu
Pe corpul rece
Pe corpul gol
...
Ce nasol.

Teama de acalmie
Invie
Foamea de fericire.
N-am nevoie,
N-am voie
Sa am.
Nimic din ceea ce nu poate fi
Al meu.
E greu.

Pe cerul negru
A rasarit o stea.
Aiurea.
Cine o mai crede?

Duca-se'n vazduh...

Intre dansuri umbrite
De patimi putrede, strivite,
Nici un nou manunchi de astri
N-o sa-mi mai deie
Stele, stele, stele.

Frumasa-i linistea nefericita
Dintre doua fericiri inutile.

joi, 15 ianuarie 2009

Incepusem sa uit. Sau am stiut vreodata?

...romeo si juleta

Unele lucruri trebuie sa aiba contact, intr-un fel sau altul, cu viata ta. Ieri am dat de doua dintre ele. Sau, altfel spus, ieri am consumat doua dintre ele. "Pentru nimic in lume", de Friedgard Thoma, o carte intre copertele careia se aduna corespondentele de un un deceniu ale lui Cioran cu acesta doamna distinsa. O lucrare ce transpira de romatism, pasiune istovitoare si miros de boem... Depresivul si maladivul Cioran arata aici ca un adolescent (desi corespondentele se intampla cand el avea de la 70 de ani, pana la moarte), chinuit de pasiuni, ganduri, incertitudini si surprinderea faptului ca un suflet mereu auto-conceput solitar nutreste dor de strangeri de mana...



Mi-a placut, nu atat pentru ea cat pentru ceea ce a putut sa nasca in mine. Daca te uiti la un film de dragoste, ti-e pofta sa te indragostesti... Imi amintesc ca, adolescenta fiind, imi imaginam ca sunt Nikita (nu scarbosenia asta incurabila), si de ma simteam invicibila de fiecare data cand blonda mai omora pe cate cineva...
"Pentru nimic in lume" mi-a adus aminte de noptile in care umpleam caiete cu poezii si de chinurile prin care imi treceam sufletul iubind iubirea, fara un iubit real...
Daca ar fi sa extrag ceea ce mi-a placut cel mai mult, as scrie urmatoarea replica: "este mai bine sa iti vizitezi mormantul in timpul vietii, decat dupa ce se termina". E un indemn optimist, cu tot sarcasmul, care spune atat de frumos ca trebuie sa te pregatesti pentru moarte si sa iti ingrijesti sufletul, nu de alta, dar dupa moarte merita si el eterna clipa de liniste...
Cartea se termina cam asa:
Viata se poate sa nu fie simpla. Dar moartea ar fi putut fi mai simpla, daca la un moment dat ne-am fi decis sa ne sinucidem. Asta e punctul nodal: Cand trebuie sa fim in stare sa o facem?
Cioran nu a fost in stare.




Iubirea nu compromite niciodată, iubirea distruge; memoria noastră îl reţine întotdeauna pe cel care iubeşte mai mult -pierzătorul-, pentru că el a trecut prin iad. Corespondenţa lui Emil Cioran cu Friedgard Thoma surprinde momentul limita cand spiritul a toate negator descoperă afirmaţia şi şi-o asumă; când Hyperion e gata sa se lepede de nemurire pentru a-şi trăi derizoriul "noroc" al cercului stramt. Pentru nimic în lume e un posibil pandant al lui Mai presus de orice - cartea unei scadenţe sau a unei revelaţii când omul îi da cu tifla geniului strigându-i în faţă: "Vezi ca exist!". Aşadar alt Cioran. Un septuagenar adolescent îndragostit brusc de viaţa.
NORA IUGA


Spuneam de doua lucruri. Al doilea este filmul "Slumdog Millionaire", pe care am fost obligata sa il vad (da, nu prea imi plac filmele...). Este minunat. N-as putea sa il povestesc, as strica povestea. Trebuie sa spun ca l-am vazut cu castile pe urechi, in timpul in care baietii se bateau (un joc, ceva:P), iar eu ii speriam din minut in minut cu reactiile mele sonore:))

http://www.youtube.com/watch?v=RZRskorcVKk

marți, 13 ianuarie 2009

Marti 13!


De la Escu la Escu, cu drag. Iliescu, Ceausescu...
Inca suntem aici, cu mortii si vii nostri. Si cu jocurile lor.

Mai e putin si se termina aceasta zi, care nu a fost chiar rea. Mi-am luat o teapa la masa de pranz (mi-am cumparat cea mai necomestibila mancare) si mi-am dat seama, inca o data ca oamenii sunt rai. Meschini, prosti, limitati, mincinosi...
Povestea e tipica si nu o s-o repet, pentru simplul motiv ca mi-e sila. Am oameni dragi langa mine si mi-e suficient. Restul sa faca bors, cum spunea mama. B.O.R.S.

Nu stiu in ce directie se indreapta totul, sau poate ca nu vreau sa inteleg. Nefericirea nu mai este, de multa vreme, ceva de care sa te plangi. E o chestiune fireasca, nu? Poate, numai ca unii oameni nu o merita doar pe jumatate... (cam atat de diabolica pot fi.... lamentabil, nu?)

De ce mintim?
Ca sa creada oamenii ca suntem altceva, ceva ce ne-ar fi placut sa fim si nu am reusit. Este o renuntare la vise, o vointa indoita pe genunchiul greselilor, al lipsei de incredere, al pierderii sperantei. Femeile mint mai mult decat barbatii. Pentru ca sunt mai rele. Cate kg ai? 55 (un kkt, o femeie la 65 de kg nu minte pe nimeni). Interlocutorul zambeste si da din cap, in semn de incuviintare. Ea se simte bine, crede ca el crede ca ea este o slabutza... El isi da seama ca este subtire si nu foarte cenusie la mansarda...
Imi iubesc sotul nespus, nemarginit, este barbatul ideal! Din nou, una gogonata. Daca ar fi barbatul ideal, daca l-ai iubi, daca l-ai respecta si l-ai aprecia, asa cum spui, nu ti-ai permite niciodata sa ii porti numele in noroiul cuvintelor vulgare si obscene, triviale, fara intoarcere. Daca ai spus asta, ai mintit... Iubirea se pastreaza si se manuieste cu cele mai delicate manusi, albe, fine, de catifea.
Iubesc calatoriile, sportul si cititul! Sa mori tu? Unde ai calatorit ultima data? La Snagov? Hm, un om care iubeste calatoriile o sa stie intotdeauna ca o excursie tematica te duce mai ieftin decat un pachet de 5 nopti intr-un hotel de lux, pozitionat peste strada de casa ta... din care, oricum, nu iesi decat sa iti coafezi parul.
Citesti? Ce citesti? Coelho, banuiesc (si da, am citit Coelho si nu m-a placut... dar asta nu inseamna ca nu il cunosc).
Si sport, desigur. Genuflexiunile de rigoare in camera fetitelor, dupa sticlele de apa plata baute in timp ce stateai lipita de geanul cafenelei dorobantiste...
De ce mintim?
Am mintit si eu, pentru mine, pentru ca nu stiam de mine, pentru ca nu vroiam sa pierd, pentru ca imi era teama sa castig, pentru ca eram copil, pentru ca nu eram inca sigura daca mint sau nu.
Asta nu ma poate opri sa nu imi vina sa vomit cand o fac altii. Imi dau cu creme de noapte peste rana parului din ochiul meu...
Mintim pentru ca nu ne gandim sa spunem adevarul.
De cele mai multe ori d-aia mintim.
Pentru ca este mai usor sa evitam, sa driblam, sa jonglam, decat sa trantim adevarul verde in fatza.
Am 65 de kg, nu ma innebunesc dupa sotul meu, imi place sa stau in pat, sa ma uit la televizor si prefer sa platesc o maseuza de trei ori cat face, decat sa ma duc la o sala. Ok?
A fi dragutz, nu?

miercuri, 7 ianuarie 2009

Fenomenul Pitesti - o carte tulburatoare



... de Virgil Ierunca.
Ieri am primit, spre citire, aceasta carte. Anca (vinovata, din cauza careia aceasta carte a ajuns in mainile mele) a spus ca a traversat-o intr-o suflare. "Pui mana pe ea si nu o mai poti lasa". M-am apucat aseara de "Fenomenul Ploiesti" si, intr-adevar, m-a zguduit teribil. Atat de tare incat taximetristul cu care am mers acasa mi-a spus "se vede ca esti indragostita, prea esti aeriana". Nu eram aeriana, eram socata, ingandurata, stupefiata, terifiata...

Ceea ce s-a petrecut in inchisoarea din Pitesti intre 1949 si 1952 merita un loc aparte in inspaimantatorul repertoriu al ororilor concentrationale ale secolului al XX-lea.

"Fenomenul Pitestei" vine cu o trasatura specifica: utilizarea sistematica a torturarii detinutilor de catre alti detinuti. Ideea ii apartine pedagogului sovietic Makarenko, specialist in delincventa juvenila...

Intre paginile (nu foarte numeroase) ale acestei carti, am intalnit modalitati de tortura pe care mintea mea nu le-ar fi putut concepe. "Cei morti acolo si cei care au supravietuit au fost privati pana si de propria lor nefericire."

Tortura nu consta, bineinteles, in batai. Batai au fost intotdeauna la Securitate. Si nu numai batai. Au fost pusi oameni la rotativa, li s-au rasucit mainile, au fost batuti la talpi, pana nu mai puteau pune piciorul pe pamant, dar toti cei care au trecut prin aceste chinuri spun ca erau floare la ureche pe langa cele imaginate de Turcanu... Diferite parti ale corpului erau arse cu tigarea, au fost detinuti carora li s-au necrozat fesele si le-au cazut precum cade carnea de pe leprosi. Altii au fost obligati sa manance o gamela de fecale si, dupa ce o vomau, li se infunda voma in gat.

Dedesupturile inceputului regimului comunist ascund, in spatele perfectiunii regimului, orori despre care inca nu se stie totul. Probabil ca nu o sa se stie niciodata, dar cartile de genul astea te fac sa te intrebi daca problemele tale au vreo insemnatate (oare?)...
"Fenomenul Pitesti" este ca o trambulina, odata ce ai sarit pe ea doresti sa sari si mai sus, si mai tare, in negura cunoasterii istoriei.

luni, 5 ianuarie 2009

Franco Petrosemolo







Acest domn bine picteaza, sculpteaza, desavarseste icoane intr-o maniera de o sinceritate recunoscuta mai degraba in secolul trecut...
Desi are o pagina realizata saracacios, lucrarile lui vorbesc despre multa dragoste pentru arta.
Invit iubitorii de puls vizual sa il urmareasca.
http://www.petrosemolofranco.it/

cinci ani pe cinci ianuarie

Daca este luni, daca este 5 ianuarie, inseamna ca m-am intors la munca, dupa o vacanta (desi se spune concediu printre oamenii cu salariul fix) de doua saptamani. Mi-a fost infiorator de greu sa ma trezesc si sa nu par morocanoasa. Oricum boticul meu umflat de nesomn arata ca un dispozitiv de desfundat canale.
Am pornit si astazi in aventura care se numeste viata mea (de-ar fi a mea). Putin adevar, putina fantezie, trece timpul. Si cand a terminat de trecut, plangi ca nu mai este. Ciufuti sunt si astia de se numesc oameni.
Un ger cumplit la primele ore ale diminetii. Aia mica ma astepta la intersectie. Am luat-o de mana si am urcat intr-un taxi. Trebuia sa ajungem la gradinita, unde urma sa vorbesc cu educatoarea ei. Mi s-a plans zilele trecute la telefon, ca Ana nu este cuminte (atata stiu si tampitele astea de educatoare sa spuna), ca face numai rautati (pai daca nu este cuminte, se intelege) si ca ar fi cazul sa trec pe la gradinita (care este un apartament opac din Drumul Taberei) si sa discutam. Educatoarea - o scorpie batrana, care toata viata s-a inconjurat numai de tanci de 5 anisori, ca sa nu se simta cumva complexata de vreun creier mai mare ca al ei.
Am intrat in apartamentul/gradinita si am vazut-o asezata intr-un fotoliu din piele... namila. M-am prezentat politicos (trec destul de rar si nu as fi vrut sa se creeze confuzii) ca fiind mama Anei. I-am spus ca am jumatate de ora la dispozitie ca sa discutam. Ma rugat sa iau loc. Pe un scaunel de copii, fireste. Probabil ca monstrul se simte mai bine stiind un om matur pe un scaunel colorat, pentru copii. Poate simte ca il imobilizeaza, astfel...
Scumpa doamna, incepe ea, nu stiu cum sa pun problema, ca nu cumva sa vi se para iesita din comun. Fiica dumneavoastra... vreau sa spun Ana, are un comportament... cum sa spun... bizar. (Ce cuvant nou a invatat doamna educatoare...)
Ce vreti sa spuneti? intreb
Cum sa pun in cuvinte... Ana este un copil foarte istet, foarte talentat, dupa cum ati vazut anul trecut, a primit rolul principal in serbarea anuala (adica a avut patru replici, nu trei, ca ceilalti), dar... injura. Adica... vorbeste urat cu fiecare din baieteii din grupa ei (e foarte ciudat sa auzi un munte carnivor, de carne, spunand baietei...) si uneori ii scuipa, acuzand faptul ca ei nu sunt fete. Ma gandeam ca... poate... este bine sa stiti si sa purtati o discutie cu ea. Nu este nimic rau in a fi baietel (iarasi), pana la urma si tatal ei tot baietel este.
Aici a trebuit sa o intrerup.
Tatal ei este barbat, doamna, nu baietel, iar daca dumneavoastra continuati sa tratati acesti copii ca pe niste retardati, o sa va raspunda intocmai.
Fireste ca nu aveam dreptate. Numai ca nu suportam ca cineva sa o acuze pe Anuta mea de nimic. Pur si simplu nu suportam. Am luat o mutra acra si i-am promis monstrului ca o sa vorbesc cu fiica mea.
Dar, imi spune, stiti carui fapt se datoreaza acest fenomen? (ete na, era si psiholog, pana una alta...)
Nu stiu doamna, eu nu am auzit-o niciodata vorbind urat, ba mai mult, nu vorbeste foarte mult...
Am plecat din apartamentul/gradinita cu inima strnsa. Poate ca nu sunt eu o mama buna, poate ca deja incep sa o pierd printre degetele mele groase de voleibalista. Mi s-a ridicat parul in cap numai la gandul ca peste cativa ani va merge la scoala. Sa vezi acolo distractie...
Am iesit cu ea pe scarile blocului si i-am povestit ce mi-a spus doama Dragan.
"Mamicu', nu este decat o femeie mare si batrana care ne confunda si care, oricum, ne trateaza ca pe niste animalute mici, dagutze si pufoase. Nu o suport. Oricum (asta era noul ei tic), cred ca nici nu vorbea despre mine. Eu nu vorbesc urat cu baietii, l-am batut pe Andrei pentru ca nu mi-a dat creionul, dar cam atat..."
Vorbea prea corect, prea argumentat ca sa o cred.
Ana, tie iti plac baieteii?
Nu prea, dar nici tie nu iti plac cainii, iar asta nu te face sa ii injuri pe toti nu?
Nu, doar pe unii...
Asa si eu. Numai pe Andrei. Plus ca are buzele mereu rosii, parca s-ar freca cu zapada inainte sa intre in gradi.
Iti displace?
Ma enerveaza.
De ce?
Pentru ca are 6 ani si se lauda cu asta. Si pentru ca are ochii prea negri pentru gustul meu.
Gustul tau?
Da, am si eu un gust, nu? Ce, tu nu ai?
Ba eu am, dar tu ai cinci ani.
Da am, nu unul, nu doi, cinci.
Ana, te rog mult, nu il mai injura pe Andrei.
De ce sa nu il injur?
Pentru ca nu se cade.
Bine.
Bine? Gata, am rezolvat?
Pana la 18 ani trebuie sa ma iau dupa ce spui tu ca se cade. Asa se cade, doar esti mama mea.
Multumesc.
Apoi am ajuns la serviciu si m-am chinui la un articol despre preludiu.

joi, 1 ianuarie 2009

Cu dreptul in 2009

Am petrecut la Bellagio, cu oameni dragi alaturi, dupa cum spun si pozele. Imi pare rau ca nu au fost toti oamenii dragi mie alaturi, dar nu poti avea tot ce iti doresti in viatza, nu?
Oricum a fost splendid, am baut suficient, am mancat la fel de suficient, am dansat pe tot felul de melodii. Bellagio este un club foarte marfa, erau acolo o tona de pitipoance, dar si oameni in varsta si tigani si copii si batausi si tocilari...
Acum imi doresc sa ma adun si sa fiu gata sa ma surprind temeinic in anul care vine, cum ar veni...

Luminile s-au aprins inca o data pe o scena prea mare pentru visele ei mari. Bubuituri de termometre cu temperaturi prea mici, imbratisari si pupaturile de final, golul unui nou inceput, desi nu se simte ca un sfarsit. Mai degraba ca o trecere. Da Doamne sa avem putere sa o luam tot in sus si anul asta...

Asa, multumesc Catalinei pentru telefonul cu functii "frumoase" pe care mi l-a achizitionat, astfel incat am fost capabila sa scot partile proaste si luminile slabe din poze... Traiasca programul de editare!

In alta ordine de idei, la muuuulti ani Danutza, sa cresti mare si sa il faci pe Eugen mandru de tine!