cautare

miercuri, 25 februarie 2009

Ultima reprezentatie cu JOSEPHINE!!!



Marti 3 martie, 2009, va avea loc ultima preprezentatie a piesei "Josephine, inca o Tarfa Trista".
Din motive de ordin interior, ca sa spun asa - care va sa zica Dan se duce in America sa se faca "mai actor" :) - aceasta reprezentatie va fi ultima. Ne promite sa se intoarca dupa terminarea minunatul curs si sa rupa gura targului. Eu nu pot decat sa am incredere in el si sa ii doresc cele mai marfa experiente, pe taramul tuturor posibilitatilor. Si, la o adica, daca nu se mai intoarce pentru ca a dat norocul peste el acolo, o sa ma bucur la fel de tare.
Pana una alta, va invit marti, 3 martie, ora 20.00 la ultima si, sper, cea mai buna reprezentatie a "Josehine, inca o Tarfa Trista"

bilet: 10 ron

rezervari la: 0729729255 sau 0720066684

vineri, 20 februarie 2009

Muncitori chinezi

Am primit linkul de la blogul lui Ionut Banuta, este dureros... Il voi posta si eu pe blog, asa cum este, cu parere de rau, in ideea ca ar putea vedea si niste oameni suspusi...







Suntem indiferenti, trecem pe langa ei si intoarcem privirea pentru a nu ne macula simtul estetic. Uneori dramele sunt uriase. Cititi un mail pe care prietenul Vadim Ghirda mi l-a trimis aseara. Cine poate sa-i ajute pe acei nefericiti sa nu-si intoarca privirea.

„Acestia sunt cativa dintr-un grup intre 200 si 700 de muncitori chinezi care lucrau in constructii in Bucuresti si care acum au ramas fara serviciu si fara posibilitatea de a se intoarce acasa. Nu au mai fost platiti de doua luni si stau in niste corturi improvizate langa ambasada Chinei. Dieta lor zilnica se compune din bucati de paine si apa fiarta, majoritatea sunt bolnavi din cauza frigului.


Deocamdata autoritatile chineze nu le ofera sprijin pt repatriere.

Vreau sa va rog ca, in masura posibilitatilor, sa la oferiti ajutor. Nu sunt necesare lucruri sofisticate, alimente de baza (paine, conserve, orez), lucruri in care sa se inveleasca, medicamente de raceala, tigari.

Daca aveti cum cred ca ar fi util sa popularizati situatia lor - poate ajunge la urechile cuiva care are putere sa ii ajute.

Va multumesc mult si imi cer iertare ca va deranjez cu asta dar cred ca ne face bine tuturor sa ne amintim cat de multi oameni sunt mult mai putin norocosi decat noi.

Multumesc.

vadim”

Articolul initial aici:

marți, 17 februarie 2009

Evadare din multimea vida - Avanpremiera 8 martie la Club A



„Evadare din multimea vida”, un
one man show prezentat de Lacramioara Brecea, dupa un text al Savianei Stanescu
Premiera: 8 martie, orele 20:00, Club A


Nimeni nu isi alege momentul in care evadeaza din concret, din viata reala. Unora li se intrampla din prea multe, iar altora din prea putine.

Avem de-a face cu o infanta, al carui nume nici ea nu il mai cunoaste, care fuge din realitatea sa pentru a cunoaste crampeie din povestile altora. Nu se ataseaza de ele, nu le cunoaste indeaproape, ci doar le vede.

Viata nu iarta si nu uita, iar infanta devine o prizoniera in multimea in care nu mai are nimic de descoperit, a devenit o multime vida.

O poveste despre cum ar putea deveni fiecare dintre noi, despre sansa, vise frante si o viata prea nedreapta, fara motiv, fara explicatii, fara resentimente.

Nu este o comedie, nici macar amara, dar este un moment in care realizam ca putem fi orice si putem realiza totul, daca avem acea sansa, una, singura...

luni, 16 februarie 2009

Vizite si calatorii...

Intre programe de opt ore, evenimente si restul "bezelelor" care mananca timpul, am avut ragaz sa dau o fuga la Galati si una la Constanta. Recunosc, in detrimentul batraneilor, dar si pe mama trebuie sa o vad din cand in cand, si pe Buna, si pe Bubu. Despre Constanta pot spune ca a fost frig si oficial... certificatul:))!!!


Cam asa arata Catu la ziua surorii ei. Zambind politicoasa si bucurandu-se de muzica:))


By Grosu (nascute sau facute!)


Eu si Cat :) As fi lasat poza intreaga, dar sticlele de bere de pe langa nu erau foarte fotogenice.


El e Bubu, bunicul meu, acest mare frizer, ceasornicar si taietor de geamuri... cu un diamant. "Mintea omului este cea mai mare avere" zice el.


Familia mea: Bubu, Buna, sor-mea si subsemnata. A fost bine sa ii revad...


O poza frumoasa :)


O distractie, un dans, o betie, cine mai stie?


Nu dansam vals, din... pacate!

joi, 12 februarie 2009

Ana şi conştiinţa ei sfărmată

Ana. Pe vremea aceea lucra la editura cea mai cunoscută din oraş. Era corectoare. A primit această slujbă exact când îi era mai greu. Pentru un timp, a simţit că Dumnezeu există. Primea banii la timp. Putea să îşi facă planuri şi, mai mult, să mănânce în fiecare seară ceea ce îşi dorea. Mare lucru! Lucra cu încă vreo 6 oameni.
Într-o luni, de dimineaţă, când a venit la lucru, a găsit un manuscris pe birou. “Tratat de tratare a conştiinţei”. Amuzant, şi-a spus Ana.
“Conştiinţa, dragii mei, este cel mai mare duşman al omului. Din cauza ei nu poţi fi liber, nu poţi să te rupi de lanţul trecut – prezent – viitor. Poate crezi că nici nu îţi doreşti. Ba îţi doreşti, ai încredere în mine! O să îmi dai dreptate chiar în momentul în care vei fi mai jos.”
Ana a scăpat un zâmbet stingher. Deşi nu era scriitoare, simţea superioritatea faptului că de ea depinde dacă un manuscris ajunge pe biroul directorului… sau nu. Până la publicare, scriitorii anonimi îi sunt subordonaţi.
Interesante şi totodată absurde cuvintele domnului… - a închis manuscrisul ca să vadă numele scriitorului – anonim? Manuscristul nu era semnat. Asta i-a dat Anei încă un imbold, ca să citească mai departe.
“Ia spune-mi, domnişoară, cum ai fi procedat dacă nu te-ar fi ţinut conştiinţa? Te-ai fi dus la uşa lui şi i-ai fi sărutat picioarele, implorându-l să te ierte? Ai fi stat acolo, ca un catâr, fără să îţi piese ce vei gândi despre tine a doua zi? Da! Dar nu ai făcut asta, tocmai pentru că te-a reţinut conştiinţa. Dacă mă întrebi pe mine, din momentul în care ţi-ai înclinat voinţa sub puterea conştiinţei, ai devenit nefericită. Greşesc?”
Parcă vorbea despre ea. A închis, încă o dată, manuscrisul şi a căutat pe coperte un semn, un indiciu care ar sugera ceva legat de provenienţa materialului. Şi-a întrebat colegii… Aproape că şi ea se aştepta ca nimeni să nu ştie nimic. Nimeni nu ştia nimic. Poate, până la final, o să mi se descifreze misterul acesta. Poate este doar o coincidenţă.
“În fiecare dintre noi se ascunde un criminal. De ce nu iese? Nu, nu din cauza conştiinţei. Din cauza fricii. Adevăraţii criminali îşi înving frica, un monstru mai mare decât conştiinţa.
Dar tu, biată Ana, nici măcar conştiinţa nu o poţi învinge. Ştii care este secretul? Tu crezi că pe Hitler îl mustrau gândurile că cineva s-ar putea să îl considere un ucigaş? Tu crezi că lui Beethoven îi era teamă că cineva s-ar putea să îl considere netalentat? Nici nu le păsa.
Atunci când culorile care te definitivează, din punct de vedere uman, ajung să îţi murdărească preţiosul tău alb, draga mea, ajungi să plângi seara, să te minţi dimineaţa şi să duci o viaţă anostă… într-o editură. Acum ar fi trebuit să fii altundeva. Cu altcineva. Gândeşte-te la asta. Priveşte în jur, Ana, cine este stăpân pe viaţa ta? Cine eşti tu, în viaţa ta?”
A închis, din nou, manuscrisul. Poate că nici nu îi era adresat. Ana este un nume comun. Şi, chiar săptămâna trecută, s-a discutat în sedinţă despre succesul cărţilor care vorbesc direct cu cititorul.
A rugat un alt coleg să citească manuscrisul şi s-a învoit pentru restul zilei. A ieşit din clădire şi a continuat să se plimbe pe jos.
Cine sunt eu, în viaţa mea?
Cu nişte ani în urmă trăise o dramă, dar… aproape că uitase. Sau nu uitase?
Ce era să fac? Ce pot face eu?
Iar răspunsul a venit automat, cu o delicateţe ca de catifea:
Cine eşti tu în viaţa ta?
Peste două săptămâni a demisionat. Nu ştia ce urma să facă, dar era convinsă că, de data asta, era pe drumul bun. S-a gândit la cât de prietenă îi este coştiinţa, cât a reuşit să o ajute şi cât a reuşit să distrugă din ea. Dacă până atunci era liniştită, acum avea întrebări, mistuiri interioare, treceri de la o stare la alta. Simţea nevoia să se întâmple ceva.
S-a întâmplat. Abia apăruseră ghioceii, când Ana a plecat din viaţa ei. De tot. A început să scrie despre orice îi trecea prin minte, uitând, însă, de ea. Când Ana cea întemniţată dorea să iasă la iveală, noua Ana îi dădea cu ceva în cap. Şi o lăsa să doarmă în tenebrele conştiinţei la fel de neascultate.
Timpul a trecut. Manuscrisul ei a ajuns pe masa unei edituri. A fost acceptat. Publicat. Apoi încă unul. Şi încă unul. Existau trei cărţi cu semnătura ei când a primit un telefon de la un bărbat necunoscut. S-a prezentat Sami. A spus că doreşte să discute cu ea despre o afacere… de suflet. Clişeu. Ana a acceptat să se întâlnească cu el pentru că vocea lui… cum să spun… vocea lui îi aducea aminte de Ana. Acea Ana îngropată o dată cu conştiinţa şi amintirile ei. S-au întâlnit la o cafenea.
Nu mai puteam să te las aşa.
Poftim?
Altceva am vrut să spun. Nu să te îngropi, nu să te reeduci până la uciderea personalităţii tale atât de frumoase. Voiam să te fac să te cunoşti mai bine. Şi nu să renunţi la a te cunoaşte. Voiam să fii fericită, să nu ai unghere de nepătruns. Iar tu ai înţeles totalmente aiurea. Ai făcut exact inversul.
Ne cunoaştem?
Acum nu. Acum am încetat să ne mai cunoaştem. Eu obişnuiam să fiu conştiinţa ta. Până când m-ai omorât şi nu am rămas decât un om. Un simplu om.
Nu ştiu dacă este o glumă sau…
Sau manuscrisul acela era adevărat? Era adevărat. Cei mai norocoşi dintre voi primesc semne de la Dumnezeire. Îndreptarul. Harta. Ţie ţi s-a oferit harta. Iar tu nu ai ştiut să o citeşti.
Dar acum sunt fericită.
Da… Ce regreţi?
Ce să regret?
Ce regrete ai… în viaţa ta?
Depinde ce vrei să auzi. Tu – după cum spui – eşti o conştiinţă moartă, care doreşte să reînvie. De ce nu mă laşi în pace? Mulţi oameni reuşesc să se reinventeze. Ăsta nu este un lucru rău.
Nu, dar este unul fals. Te-ai folosit de toată suferinţa din fostul tău suflet ca să naşti o nouă Ana, o Ana fără scrupule, fără… conştiinţă.
Dacă îmi aduc bine aminte, spuneai ceva de genul “conştiinţa îţi retează libertatea”. De ce aş avea nevoie de o seceră pentru libertatea mea?
Pentru că tu eşti închisă într-o celulă şi îţi spui încontinuu că asta înseamnă libertate.
Ana s-a ridicat fără să îşi plătească cafeaua.
Cineva îşi bate joc de mine. Atât de rău încât…
Sami era în spatele ei…
Încât nu mai ştii cine eşti?
Pentru cine contează cine sunt eu? Ce dracu’ vrei?
Să recunoşti.
Nu mai contează. Ceea ce contează este că nimic nu va fi la fel. Pentru nimeni. Nici tu nu vei mai fi niciodată o conştiinţă adevărată. Poate un vitraliu prost lucrat… Poate atât…

Ana a continuat să scrie. Bine. Sami a continuat să îi fie alături. Ea şi conştiinţa ei. Dar niciodată la fel. Niciodată la fel…

miercuri, 11 februarie 2009

Razvan Mazilu la Opera Romana







Ieri am participat la un eveniment extraordinar. Este vorba despre spectacolul caritabil pe care il organizeaza Razvan Mazilu in fiecare an, pentru sprijinirea liceelor de dans din Romania. Un gest admirabil, mai ales pentru ca la evenimentul din acest an au participat nume sonore, oameni care mi-au facut o mare placere.
Anuntat la ora 20.00, spectacolul a inceput pe la si jumate, cu povestea unei eleve si implicit a liceului de coregrafie din Bucuresti. Un panou urias in spatele scenei a putut difuza secvente din exterior, ziua de lucru a unui balerin, problemele de la liceul de dans si - un deliciu - Marcel Iures, citind din Jurnalul lui Nijinski.
Au dansat, fireste, Razvan Mazilu, Monica Strat, Marius Urzica impreuna cu echipa de balet sportiv, Monica Petrica (care este in top trei cele mai slabe femei din lume), elevii liceului de coregrafie, Monique Schnder (care a avut un moment exceptional, o trecere prin viata de la nastere pana la moarte, amuzant, dinamic), Minunatul Gigi Caciuleanu, iar in final, au cantat cei de la Vita de Vie o piesa frumoasa... Praf de Stele. Eveniment prezentat de nelipsita Mihaela Radulescu, care a incercat sa fie Andreea Marin prin tonul cald si umorul auto-impus, a durat trei ore si a fost un succes.
Muzicici alese pe fundal, emotie si din public, si dinspre scena, aclamatii si buchete de aplauze...
Din cand in cand, pe panoul elecrtic aparea cate o intrebare de genul: "De ce nu cade soarele?" sau "Cand stii ca ai devenit om mare?", intrebari la care am tinut sa raspund, macar pentru a-mi demonstra, inca o data, ca cele mai simple lucruri sunt, de fapt, cele mai complicate.
Frumos eveniment, iar pentru cei care stiu despre incidentul cu "tinuta necorespunzatoare", vreau sa spun ca la Opera Romana nu se cere costumul la dunga, ci sensibilitate si pofta de frumos...

vineri, 6 februarie 2009

Malibu are Blog!!!



Era cazul sa ii facem si petrecerii un blog propriu, nu de alta, dar s-au intamplat o gramada de treburi in ultimii doi ani si merita.
So, vinerea urmatoare, 13 februarie, avem party de indragobete, asa ca toata lumea e invitata!!!

AICI NOUL BLOG MALIBU R&B PARTY

joi, 5 februarie 2009

Intermitentele mortii - Jose Saramago



In ultimul timp nu mai caut carti, se pare ca vin ele la mine. Daca acum cateva luni mi-am notat in telefon sa citesc trei volume de Nabokov, pentru ca am vazut cateva lucruri despre el si mi-au placut nespus, de ziua mea am primit "Lolota" (am spus ca e fabuloasa?), "Glorie" mi-a fost imprumutata, iar despre a treia carte nu ma indoiesc ca va aparea cumva, la mine in biblioteca, printre volumele de care am uitat.
Povestea cu Intermitentele Mortii, a lui Saramago, este la fel de incredibila. Acum cateva luni am primit la redactie un ziar cu recenzii de carti, din care mi-am notat acest titlu - "Death with Interruptions", pentru ca mi-a placut povestea. Moartea s-a indragostit si a incetat sa mai omoare. Dragutz, mi-am spus...
Intr-o seara, frunzarind cartile de la Romana, de la metrou, am pus mana pe un volum. De fapt, nu ma uitam la carti, ma uitam printre carti... ceva depresii de ora 18.00 cred...
Oricum, vanzatorul m-a intrebat daca nu as vrea sa o cumpar, eu am mintit ca nu am bani, el a spus ca mi-o pastreaza.
Peste doua zile, parcurgand acelasi traseu, m-am trezit cu insul drept in fatza mea. Cu cartea in mana. Am dat banii fara sa ma uit ce carte era (mai fac si asa )
In autobuz, insa, am deschis sacosica si am vazut-o. Incredibil, mi-am spus. Intermitentele mortii...de Jose Saramago. Nici macar nu stiam ca fusese tradusa in romana si nu aveam in plan sa o cumpar. Sa o citesc, insa, da!

Prima jumatate a volumului de 2 sute si ceva de pagini mi-a lasat impresia ca Saramago l-a iubit mult pe Marquez, asa complicata si lunga mi se parea fraza. Am rabdat cu stoicism, gandindu-ma ca nu degeaba mi-a dat providenta acest semn al existentei. A doua parte a fost un deliciu. Daca la inceput am aflat depre cum reactioneaza oamenii in clipa in care moartea se hotaraste sa nu mai omoare, care sunt consecintele, ce parerea au guvernul, religia, samd, in a doua jumatate am facut cunostinta cu Ea. Moartea cu m mic. Cum s-a indragostit, cum a devenit femeie si cum... (nu, nu o sa povestesc finalul)
M-am trezit scapandu-mi un "bine, ma!", la capatul cartii. Eram in autobuzul 168... Damn!
Cartile iti imbogatesc viata anosta si cenusie de locuitor ilegal al capitalei. Ma bucur ca exista si ma bucur ca, din cand in cand, mi se mai lumineaza calea catre volume valoroase...

miercuri, 4 februarie 2009

(In Eternitate)

O data cu trecerea timpului, unele lucruri se aseaza destul de stabil in constiinta ta. Incepi sa afli ca daca bagi mana in foc, te arzi. Dar daca nu il aprinzi, iti este frig... Daca esti egoist, pe termen scurt castigi mai mult... pentru tine, pe termen luni, insa, pierzi mai mult... de pe langa tine.
Medalia are doua fete, u know... Si este frumos, o data cu ceea ce se vrea a fi maturitatea, sa ai constiinta amandurora.
Si... da! Tot ce ti se intampla Este consecinta actelor tale. Asta, cu mici exceptii. Cum ar fi moartea. Unei persoane dragi. Asta este o durere gratuita pe care o primesti, uneori, doar ca sa nu uiti ca exista suferinta mare. Nu trebuie sa uiti! Precum exista si iubire mare.

Portile cimitirului se deschid de la ora 7, in zori. Atunci vin paznicii care lucreaza de zi. Sunt si paznici care lucreaza de noapte, insa aceia nu fac decat sa stea in camaruta lor, cu termopane, ca niste strajeri care opresc vii de a vizita mortii. Si mortii de a vizita viii.
Ea este moarta. Teoretic. Suferinta ei nu provine din faptul ca trebuie sa stea in gradinita asta infricosatoare. Pana la urma nu este chiar infricosatoare. Sunt pietre, sunt flori, sunt chiar si copaci care infloresc si dau fructe. Este neobisnuit, insa, sa stii ca ai mancat dintr-un mar care isi trage seva din pamantul pe care se odihnesc capetele a zeci de suflete zdrobite.
Seara, noi stam cu noi, ei cu ei. Astea sunt legile viilor si ale mortilor. Sufletele mortilor ies si isi petrec nemurirea printre potecile cimitirului. Mai joaca o carte, mai povestesc, mai joaca ascunselea.
Cei mai destepti privesc spre stele, se plimba singuri si mediteaza. Ceilalti rad pe seama lor. Haide, ai o viata intreaga sa meditezi, sau, scuze, o moarte intreaga.
In sfarsit, vorbeam despre ea. Ea este o duduie, un suflet de duduie, care a ramas impietrit la 37 de ani. Se spune ca, daca moartea ar avea varsta, tot pe aici s-ar invarti. 36, 37 de ani.
Ea nu stie cum a murit. Nu are nici un semn pe trupul care inca nu a ajuns in cimitir. Este numai sufletul aici. Dar isi poarta trupul in constiinta. Nu isi aminteste nici sa se fi intamplat ceva anume...
O data, in incercarea ei de a afla adevarul, a flirtat cu unul dintre paznicii de noapte. Numai ca ei sunt exact asa cum ii descriu bancurile. Vrei sa iesi, jappp, o lopata in cap. Glumim, glumim, dar in incinta, nu? A stat caterva seri la rand privindu-l cu subtext, poate, poate s-or imprieteni. Dupa a treia noapte in care ea a stat neclintita dincolo de geamul termopan, paznicul a iesit si a vorbit. Daca nu se duce inapoi, la locul ei, cheama popa sa o spurce cu aghiazma.
A fost nevoita sa mai stea prin cimitir, sa se mai gandeasca...
Unele suflete au plecat. Adica, vreau sa spun, unele morminte sunt goale. Cum este si sufletul ei fara un mormant. Mormintele goale sunt numai de decor. Ca sa aiba unde sa vina viii, sa isi planga mortii. Nu mai locuieste nici un suflet in ele. Unul din cei care citeste in stele i-a povestit ca mormintele sunt a celor care au facut pace cu ei insisi, asa ca au fost eliberati catre ceruri.
In cimitirul acesta sunt cateva sute de suflete. Nici unul dintre ele nu vrea sa faca pace cu el insusi? Pai de ce? De ce ar vrea cineva sa ramana aici pentru eternitate?
De trei zile ploua incontinuu iar in adancuri pamantul se misca, cu tot cu cosciuge. Intr-una din seri, simtea cum o ipinge un mormant care o luase la vale. Oare ce se va intampla in cateva sute de ani. Cand natura o sa distruga mormintele si sufletele vor putea zburda liber, printre sufletele celor vii? Dar atunci nu va mai fi nici un viu dintre cunoscutii ei, iar ea va fi libera si singura. Uneori trebuie sa alegi. Ori libera, ori singura...
Cand ploua, sufletele nu pot iesi, le este frica de ploaie. Unul a iesit odata, cand ploua tare, tare, iar ploaia l-a impartit in bucati mii, bucati pe care nu le-a mai putut lipi la loc. Era ca un cor, cand spunea ceva, vorbeau toate bucatile deodata. Acum ploua. Asa ca sta la locul ei, linistita, in asteptarea vremii bune.
Se aude un ciocanit in copacul de peste ea.
Scuza-ma, pot sa intru?
Cine e?
Un vecin.
Cine, ca nu te recunosc.
Sunt unul nou.
Intra.
Era sufletul unui baiat, mult mai tanar decat ea.
Cu ce te pot ajuta?
Nu stiu, sunt nou, nu stiu ce se intampla pe aici. Hei, tu ai fost o femeie foarte frumoasa.
Da, am fost.
Eu sunt... Nu conteaza, asa-i?
Nu, deloc. Cunostintele pe care ni le facem aici, le uitam. In oricare dintre lumi am merge.
Dar ce este aici?
Cum adica ce este? Este un cimitir. In care locuiesc oameni, ma rog.
Ma doare pieptul.
Cum adica?
Nu stiu, ma doare pieptul.
Parca sufletul lui ar fi tras aer, si a disparut...
Afara ploua, in continuare. La locul ei, momentan acasa, era cald si umed.
A doua zi a fost soare. Toate sufletele au iesit sa se bucure de razele calde si de vizitatori. Ii cautau in genti, se jucau cu lumanarile lor, se urcau pe palariile lor si se distrau de minune.
Ea statea pe piatra de capatai a unui mort. Spun mort pentru ca nici sufletul lui nu mai era.
Unde a plecat asta? a intrebat ea
Unul din batranii din apropiere i-a raspuns.
Poate in rai, poate in iad, poate in viata, cine stie...
Poti sa te intorci in viata?
Numai daca nu trece mai mult de o noapte in care sa stai aici.
Eu de cat timp sunt aici?
Poti fi de o clipa, poti fi de o vesnicie. Dar, in medie, nu stam aici decat maxim o saptamana. Timpul trece altfel cand esti spirit. Fiecare clipa este eternitatea in sine.
Asa este, parca sunt aici de... mereu.
Nu stii, ai numai trei zile...
Deci in viata nu ma mai intorc.
Nu.
Pacat.
De ce?
As fi vrut sa ma intorc, sa aflu macar de ce am murit.
Ai murit fara motiv?
Da.
Nu exista asa ceva.
Te rog sa ma crezi. Nu am nici macar o vanataie.
Cand oamenii mor asa inseamna ca sufletul lor nu are de ce sa mai ramana pe pamant. Nu are nici o menire. Tu stii de ce a murit Iisus?
De prost!
Nu.
Ca sa ne mantuiasca noua pacatele?
Nu. Pentru ca si-a terminat treaba. Ti-ai terminat treaba, bastos, nu mai ai ce cauta pe aici. Fa loc, mai sunt si altii pe lista.
Ce imi spui tu mie... inseamna ca... am murit ca... mi-am atins rostul? Asta e bine, nu?
Nu stiu, e bine, e rau... Dar stiu ca ai terminat.
Pai, atunci de ce petrec atat de mult timp in blestematul asta de cimitir?
Asa sunteti voi, tinerii, nu aveti rabdare. Exista o ordine in lume, nu poti trece la nivelul urmator, pana cand nu se elibereaza un loc din camera in care urmeaza sa stai.
Voi sta intr-o camera?
Da.
Fara sa am nici o alta obtiune.
Da.
Pai, asta inseamna nemurirea?
Nu, asta inseamna camera de asteptare.
Catre ce?
Nu mai stiu, cred ca rai sau iad, sau...
Sau...
Sau inapoi in viata.
Deci mai am o sansa...
Doar daca ti-o doresti mult si doar daca moartea cea mare nu te place.
Nu ma place? Hai ca esti de treaba...
Da, daca moartea cea mare nu te vrea in armata ei.
Ma doare in piept.
De ce?
Nu stiu, ma doare.
Intinde-te.
Sunt un suflet, pot sa stau si in cap.
Intinde-te, copila!

Pe patul de spital, o pacienta simte o durere insuportabila in piept. Pacat ca doctorii nu pot auzi strigatul surd din interiorul ei.
Am tinut-o trei zile legata de un aparat. Nu mai are nici o sansa. Ar fi mai bine, daca si dumneavoastra aprobati... ii spuse doctorul unei doamne in varsta.
Da, doctore, dar repede... Nu mai suport suferinta...
Mama, mama, mamaaaaa!!!!
__________________________________

marți, 3 februarie 2009

Gabi Huiban... here I am...gen



Cea mai sinucigasa, cu breton! De pe vremea cand ma chinuiam 2 ore sa imi fac parul.
Pfff, talentul actoricesc! Bine, dreacu ca m-am apucat de scris:)))