cautare

joi, 12 februarie 2009

Ana şi conştiinţa ei sfărmată

Ana. Pe vremea aceea lucra la editura cea mai cunoscută din oraş. Era corectoare. A primit această slujbă exact când îi era mai greu. Pentru un timp, a simţit că Dumnezeu există. Primea banii la timp. Putea să îşi facă planuri şi, mai mult, să mănânce în fiecare seară ceea ce îşi dorea. Mare lucru! Lucra cu încă vreo 6 oameni.
Într-o luni, de dimineaţă, când a venit la lucru, a găsit un manuscris pe birou. “Tratat de tratare a conştiinţei”. Amuzant, şi-a spus Ana.
“Conştiinţa, dragii mei, este cel mai mare duşman al omului. Din cauza ei nu poţi fi liber, nu poţi să te rupi de lanţul trecut – prezent – viitor. Poate crezi că nici nu îţi doreşti. Ba îţi doreşti, ai încredere în mine! O să îmi dai dreptate chiar în momentul în care vei fi mai jos.”
Ana a scăpat un zâmbet stingher. Deşi nu era scriitoare, simţea superioritatea faptului că de ea depinde dacă un manuscris ajunge pe biroul directorului… sau nu. Până la publicare, scriitorii anonimi îi sunt subordonaţi.
Interesante şi totodată absurde cuvintele domnului… - a închis manuscrisul ca să vadă numele scriitorului – anonim? Manuscristul nu era semnat. Asta i-a dat Anei încă un imbold, ca să citească mai departe.
“Ia spune-mi, domnişoară, cum ai fi procedat dacă nu te-ar fi ţinut conştiinţa? Te-ai fi dus la uşa lui şi i-ai fi sărutat picioarele, implorându-l să te ierte? Ai fi stat acolo, ca un catâr, fără să îţi piese ce vei gândi despre tine a doua zi? Da! Dar nu ai făcut asta, tocmai pentru că te-a reţinut conştiinţa. Dacă mă întrebi pe mine, din momentul în care ţi-ai înclinat voinţa sub puterea conştiinţei, ai devenit nefericită. Greşesc?”
Parcă vorbea despre ea. A închis, încă o dată, manuscrisul şi a căutat pe coperte un semn, un indiciu care ar sugera ceva legat de provenienţa materialului. Şi-a întrebat colegii… Aproape că şi ea se aştepta ca nimeni să nu ştie nimic. Nimeni nu ştia nimic. Poate, până la final, o să mi se descifreze misterul acesta. Poate este doar o coincidenţă.
“În fiecare dintre noi se ascunde un criminal. De ce nu iese? Nu, nu din cauza conştiinţei. Din cauza fricii. Adevăraţii criminali îşi înving frica, un monstru mai mare decât conştiinţa.
Dar tu, biată Ana, nici măcar conştiinţa nu o poţi învinge. Ştii care este secretul? Tu crezi că pe Hitler îl mustrau gândurile că cineva s-ar putea să îl considere un ucigaş? Tu crezi că lui Beethoven îi era teamă că cineva s-ar putea să îl considere netalentat? Nici nu le păsa.
Atunci când culorile care te definitivează, din punct de vedere uman, ajung să îţi murdărească preţiosul tău alb, draga mea, ajungi să plângi seara, să te minţi dimineaţa şi să duci o viaţă anostă… într-o editură. Acum ar fi trebuit să fii altundeva. Cu altcineva. Gândeşte-te la asta. Priveşte în jur, Ana, cine este stăpân pe viaţa ta? Cine eşti tu, în viaţa ta?”
A închis, din nou, manuscrisul. Poate că nici nu îi era adresat. Ana este un nume comun. Şi, chiar săptămâna trecută, s-a discutat în sedinţă despre succesul cărţilor care vorbesc direct cu cititorul.
A rugat un alt coleg să citească manuscrisul şi s-a învoit pentru restul zilei. A ieşit din clădire şi a continuat să se plimbe pe jos.
Cine sunt eu, în viaţa mea?
Cu nişte ani în urmă trăise o dramă, dar… aproape că uitase. Sau nu uitase?
Ce era să fac? Ce pot face eu?
Iar răspunsul a venit automat, cu o delicateţe ca de catifea:
Cine eşti tu în viaţa ta?
Peste două săptămâni a demisionat. Nu ştia ce urma să facă, dar era convinsă că, de data asta, era pe drumul bun. S-a gândit la cât de prietenă îi este coştiinţa, cât a reuşit să o ajute şi cât a reuşit să distrugă din ea. Dacă până atunci era liniştită, acum avea întrebări, mistuiri interioare, treceri de la o stare la alta. Simţea nevoia să se întâmple ceva.
S-a întâmplat. Abia apăruseră ghioceii, când Ana a plecat din viaţa ei. De tot. A început să scrie despre orice îi trecea prin minte, uitând, însă, de ea. Când Ana cea întemniţată dorea să iasă la iveală, noua Ana îi dădea cu ceva în cap. Şi o lăsa să doarmă în tenebrele conştiinţei la fel de neascultate.
Timpul a trecut. Manuscrisul ei a ajuns pe masa unei edituri. A fost acceptat. Publicat. Apoi încă unul. Şi încă unul. Existau trei cărţi cu semnătura ei când a primit un telefon de la un bărbat necunoscut. S-a prezentat Sami. A spus că doreşte să discute cu ea despre o afacere… de suflet. Clişeu. Ana a acceptat să se întâlnească cu el pentru că vocea lui… cum să spun… vocea lui îi aducea aminte de Ana. Acea Ana îngropată o dată cu conştiinţa şi amintirile ei. S-au întâlnit la o cafenea.
Nu mai puteam să te las aşa.
Poftim?
Altceva am vrut să spun. Nu să te îngropi, nu să te reeduci până la uciderea personalităţii tale atât de frumoase. Voiam să te fac să te cunoşti mai bine. Şi nu să renunţi la a te cunoaşte. Voiam să fii fericită, să nu ai unghere de nepătruns. Iar tu ai înţeles totalmente aiurea. Ai făcut exact inversul.
Ne cunoaştem?
Acum nu. Acum am încetat să ne mai cunoaştem. Eu obişnuiam să fiu conştiinţa ta. Până când m-ai omorât şi nu am rămas decât un om. Un simplu om.
Nu ştiu dacă este o glumă sau…
Sau manuscrisul acela era adevărat? Era adevărat. Cei mai norocoşi dintre voi primesc semne de la Dumnezeire. Îndreptarul. Harta. Ţie ţi s-a oferit harta. Iar tu nu ai ştiut să o citeşti.
Dar acum sunt fericită.
Da… Ce regreţi?
Ce să regret?
Ce regrete ai… în viaţa ta?
Depinde ce vrei să auzi. Tu – după cum spui – eşti o conştiinţă moartă, care doreşte să reînvie. De ce nu mă laşi în pace? Mulţi oameni reuşesc să se reinventeze. Ăsta nu este un lucru rău.
Nu, dar este unul fals. Te-ai folosit de toată suferinţa din fostul tău suflet ca să naşti o nouă Ana, o Ana fără scrupule, fără… conştiinţă.
Dacă îmi aduc bine aminte, spuneai ceva de genul “conştiinţa îţi retează libertatea”. De ce aş avea nevoie de o seceră pentru libertatea mea?
Pentru că tu eşti închisă într-o celulă şi îţi spui încontinuu că asta înseamnă libertate.
Ana s-a ridicat fără să îşi plătească cafeaua.
Cineva îşi bate joc de mine. Atât de rău încât…
Sami era în spatele ei…
Încât nu mai ştii cine eşti?
Pentru cine contează cine sunt eu? Ce dracu’ vrei?
Să recunoşti.
Nu mai contează. Ceea ce contează este că nimic nu va fi la fel. Pentru nimeni. Nici tu nu vei mai fi niciodată o conştiinţă adevărată. Poate un vitraliu prost lucrat… Poate atât…

Ana a continuat să scrie. Bine. Sami a continuat să îi fie alături. Ea şi conştiinţa ei. Dar niciodată la fel. Niciodată la fel…

Niciun comentariu: