cautare

duminică, 15 martie 2009

PAMANTUL SE INVARTE INVERS!

Dupa mai bine de jumatate de an am gasit o formula potrivita pentru a pune aceasta piesa in scena. Sau, cel putin, asa se vede la orizont. Cu aceasta ocazie, am fost nevoita sa dezvolt scenariu. Am facut-o si asta este rezultatul final. Enjoy!

Pământul se învârte invers
Piesă în două acte.
ENEL
IVETTE
ARIEL
J.
TOM


ACTUL I
Scena 1.

O cameră de dormit, în cadrul unui atelier de pictură. Un pat mic, în stânga scenei, o pânză mare, albă, în centrul scenei/spate, prinsă de un schelet metalic, care însuşează o pereche de coarne, o măsuţă în dreapta scenei, pe care sunt: un CD-Player, cd-uri, o sticlă cu wisky, câteva pahare. Peste tot sunt împrăştiate cărţi. Ivette şi Enel stau întinşi în pat. Ivette stă pe pieptul lui, Enel citeşte dintr-o carte, care pare destul de veche. Scena este luminată uşor, în stânga.

Dincolo de ape se întinde un ţinut minunat. Un ţinut unde nici un om nu a călcat încă. Furtunile şi fulgerele ploilor de seară, trezesc vietaţile adâncului, monştri care vor veghea urletele întregii nopţi. Chipuri malefice conduc dedesupturile, împart colinele iadului, pregãtesc locuri calde pentru sufletele rătăcite şi arme de veşnic chin pentru cei ce nu au ştiut pe cine să slăvească.
Câini cu picioarele retezate, şerpuiesc prin întunericul nopţii, prin întunericul dimineţii, prin întunericul zilei...
Peste întinderea asta de pustiu se ştie a domni Ivor, cel care este pretutindeni, cunoaşte totul, intră în bietele piei de şarpe şi suge albastrul din sângele monştrilor, până devine roşu. Legendele spun că Ivor plănuieşte să sugă albastrul din tot sângele lumii, ăsteia şi celei de sus.
Sus e o lume şi mai ciudată. O lume în care ziua nu este întuneric, în care cerurile se schimbă de la negru la alb, la albastru şi roşu pe înserat. Ivor va stăpâni odată toate lumile şi va aduce întunericul, rege încoronat peste timp. Atunci se va arăta.

Ivette: Asta este poveste de adormit?
Enel: Asta este poveste de visat.
Ivette: Dacă ar fi aşa...
Enel: Adică?
Ivette: Dacă există războiul între bine şi rău şi până la urmă cineva o să trebuiască să câştige?
Enel: Nu este greu să ghicim cine va câştiga, nu-i aşa?
Ivette: În filme câştigă binele.
Enel: Da, dar filmele sunt făcute de oameni.
Ivette: Şi? Oamenii sunt făcuţi de... ?
Enel: Răspunde-mi tu întâi. Oul sau găina?
Ivette: (râde) Nu, serios, de ce ni se dă voie să ne punem întrebări despre bine şi rău, dacă răspunsul este dincolo de noi?
Enel: Pentru că ne-am născut dintr-o glumă.
Ivette: Crezi?
Enel: Nu ştiu ce să cred... Până la urmă, cu ce sunt eu mai special decât toţi ceilalţi? Nu ştiu mai mult decât poate şti oricare dintre noi.
Ivette: (râde) Ne auzi? Până la urmă, despre ce vorbim?
Enel: Aşa sunt oamenii, îşi mistuie viaţa cu întrebări despre existenţă şi uită să trăiască.
Ivette: Îmi mai citeşti?
Enel: Mâine seară, iubita mea, ca-n “O Mie şi Una de Nopţi”. Ca să nu mă părăseşti niciodată...
Ivette: O dată, când îţi voi stăpâni şi mintea, şi trupul, te vei zbate să evadezi din strânsoarea mea, cavalerule...
Enel: O dată, cănd vei crede că sunt al tău cu totul, vei uita să mă mai iubeşti. Şi nu vreau să se întâmple asta.
Ivette: Eu cred că eşti al meu cu totul, doar că îţi este prea teamă să o recunoşti. Greşesc?
Enel: Chiar şi greşeala naşte basme, atât timp căt vine din partea ta. Dar poate că nu greşeşti. Nu o vei afla niciodată... (Ivette tace) Ce este?
Ivette: Mă gândeam...
Enel: La?
Ivette: La rău. La gratuitatea cu care oamenii fac rău. Mă întreb de ce le este atât de uşor să facă rău şi atât de greu să facă bine?
Enel: Răul există, este bine definit, întocmai ca şi binele. Singura diferenţă este că răul promite mai mult. Ce e de gândit în legătură cu asta?
Ivette: Aşa-i, nu este nimic de gândit...
Enel: Trebuie doar să crezi în el.
Ivette: (surprinsă) În rău?
Enel: Da, şi în el... Nu poţi crede în bine, în divin, în ceresc, şi să nu crezi în rău. Este ca o medalie cu două feţe. Nu o poţi primi pe prima fără să ai parte şi de cealaltă. Tu ştii cine susţine, sufleteşte, iadul? Hm? Credinţa, iubita mea! Cu cât îl ai pe Tatăl mai bine conturat în mintea ta, cu atât mai adânc îţi intră diavolul pe sub piele. Cât de ironic, nu?
Ivette: Mă întreb dacă tu eşti inteligent sau ştii să îţi susţii, cu vehemenţă, ideile.
Enel: Ţie ţi se pare că asta este o idee? Este un adevăr valabil, care nu poate fi demonstrat. Toată lumea ştie că există, dar nimeni nu poate veni cu probe.
Ivette: Ai dreptate, la fel s-a înşelat o omenire întreagă, având certitudinea că pământul nu este rotund. Toţi credeau asta şi nimeni nu putea demonstra contrariul. Până s-a găsit unul mai deştept... Ştiinţa a omorât zeii pe capete.
Enel: Sau i-a adus împreună, lăsând loc doar pentru doi?
Ivette: Sau aşa...
Enel: Atât timp cât vor exista lucuri pe care oamenii, slavă Domnului, nu şi le pot explica, răul îşi are culcuşul în inimile fiecăruia dintre noi.
Ivette: Uite, dragă Socrate, ceva cu care sunt de acord. Dormim?
Enel: Poate da... Poate nu... Poate, după atâta filosofie, am chef să te subjug farmecelor mele (o măngâie, cu subtext, pe buze). Ce spui de asta?
Ivette: Poate da... Poate da...(încep să se sărute, lumina de micşorează trepat, până nu se mai vede deloc, pe fundal se aud gemetele Ivettei)

Lumina se stinge. Se aude muzică de fundal, din sunet se creează impresia unei prezenţe malefice, dar aproape insesizabile.

Dimineaţă. Sună telefonul lui Enel, de lângă pat. Enel se trezeşte buimac şi răspunde. Ivette încă doarme.

Enel: Alo... Da... Bună dimineaţa... Nu, nu dormeam... Da, vă aşteptam... Bun, bun.... (Enel se uită pe masă să vadă dacă mai sunt băuturi) Nu, avem, nu-mi trebuie nimic... Hai, veniţi... Vă aşteptăm.

Enel închide telefonul, se freacă la ochi, se uită la ceas.

Enel: Fir-ar să fie! E deja două. Ivette, iubito, trezeşte-te... Ivette!
Ivette: (se zbate în pat, nu îşi dă seama unde este, ţipă) Nu, opriţi-o, este apă peste tot! (ţipă, se zbate) Nu am să te las! (pare că se îneacă) Neagră, albastră, Tatăl nostru... (scuipă ca şi cum ar fi înghiţit apă murdară) Care ne eşti în... (încearcă să se dezlege dintr-o strânsoare imaginară) ceruri... Nu, nu! Mă înec! (scuipă) E albastă, fir-ar... Mă înec! Doamne, te rog, nu îl lăsa...
Enel: (o apucă de umeri şi o zguduie, ca să se trezească) Ivette, Ivette, iubito, hai, trezeşte-te, ai avut un coşmar. Ivette, a fost doar un vis, trezeşte-te!
Ivette: (îl priveşte plângând) Ne înecăm Enel, în apa asta murdară, ne mor sufletele, Enel, ajută-mă!
Enel: (o trânteşte în pat atât de tare încât se loveşte, se trezeşte, plânge) Ce vis urât, cât m-am speriat, Doamne!
Enel: Gata, linişteşte-te, sunt aici... Ce ai visat?
Ivette: (respiră adânc ca să-şi revină) Ne fura sufletele...Era înconjurat de apă murdară, mişunând de chestii scârboase...
Enel: Cine?
Ivette: (se trezeşte de-a binelea) Nu ştiu. Nu mai ştiu.
Enel: Sunt aici. Gata...
Ivette: Ce bine... (îşi face cruce de câteva ori, apoi stă în braţele lui Enel)
Enel: Crezi că nu o să mai visezi urât dacă îţi faci crucile astea?
Ivette: Nu ştiu, Enel. Oamenii fac o grămadă de lucruri din reflex, de unde dracu să ştiu eu. Ce moment ţi-ai ales...
Enel: Te-ai liniştit? În câteva minute ajung ăştia. N-ai uitat că vin, nu? Hai să srângem pe aici.
Ivette: Stai puţin. (respiră adânc) De ce dracu trebuie să trăim sentimentul ăsta de frică? De ce am primit şi frica la naştere? Un om care se teme este un om slab.
Enel: Un om care nu se teme, nu este om...
Ivette: Mda. Cât e ceasul?
Enel: E târziu...
Se aude soneria.

Ivette: Răspund eu.
Enel: Au ajuns.

Ivette iese şi se întoarce cu o scrisoare.

Ivette: Nu erau ei, era poştaşul. Mai ţii minte cartea aia în care moartea trimitea scrisori celor care urma să moară? În plic de culoarea asta (plicul este violet deschis). Cum se chema?
Enel: Intermitenţele morţii...
Ivette: (zâmbind) Urmează să murim în exact 7 zile!
Enel: Sigur.
Ivette: Mai există poştaş? Credeam că numai în filmele americane din anii ’80 mai există poştaşi. Ce drăguţ era! Cu şapcă albastră, cu cozoroc lucios, politicos şi tot restul...
Enel: Ce a adus?
Ivette: Dragul meu, a venit poştaşul şi ne-a adus... o scrisoare!
Enel: Păi, deschide-o!
Ivette: Nu, deshide-o tu. (Ivette îi întinde scrisoarea lui Enel) Mie nu îmi place să deschid scrisori, am senzaţia că trebuie să fie o veste proastă. De fapt, nici nu primesc scrisori. De fapt, nici nu se mai trimit scrisori... Ce este?
Enel: (siderat) O scrisoare...
Ivette: Nu zău?
Enel: De la Ivor!
Ivette: Ivor... Ivor... din carte?
Enel: Da...
Ivette: Nu eşti deloc amuzant. Jur! Deloc.
Enel: Priveşte.
Ivette: Expeditor... Ivor. Deschide-o.

Enel deschide scrisoarea. Citeşte. Apoi o întinde şi ei.
Ivette: (speriată)
Atât timp cât crezi, valurile mele îţi vor îneca frica. Nu te teme, sângele albastru este pentru cei aleşi.
Alege şi tu.
Ivor
Ce e asta, Enel? O glumă proastă de-a ta?
Enel: De data asta, nu.
Ivette: Cornului, Nr 9, etaj 2, ap 23... adresa noastră...
Enel: Mai mult ca sigur există o explicaţie.
Ivette: Explicaţia este că ne jucăm de-a focul, Enel. Nu am un sentiment prea bun în legătură cu asta. Întâi visul, apoi scrisoarea... Ceva nu este bine.
Enel: Frica. Asta este! Frica trage după sine un haos de întâmplări.
Ivette: Ţi se pare o întâmplare scrisoarea asta? Asta să fie? O chestie întâmplătoare? N-ai putut să vii cu nimic mai bun? La naiba, lasă tâmpeniile! Tu ai plănuit asta?
Enel: Ţi-am spus că nu!
Ivette: Mai spune-mi o dată.
Enel: Nu, Ivette, şi orice ar fi, sunt aici, lângă tine. Te rog, nu exagera gravitatea unei scisori care, mai mult ca sigur, nu este decât o glumă proastă.
Ivette: A cui? a cui? Asta vreau să ştiu.
Se aude soneria. Cei doi se sperie. Se privesc.

Ivette: Eu nu merg să deschid. La naiba cu glumele voastre!
Enel: Ai face bine să te calmezi. Dezlegăm noi şi misterul ăsta, de ce nu ai incredere în mine?
Ivette: Pentru că sunt aproape sigură că tu ai făcut gluma asta proastă.
Enel: Se pare că nu ajung nicăieri cu tine. Mă duc să deschid.

Enel iese şi se întoarce, în câteva clipe, cu Ariel şi J. Ariel târăşte o valiză mare pe care o lasă în mijlocul camerei.


Scena 2.


Ariel: (lui J.) Puteai să fii şi tu un domn şi să cari valiza asta.
J.: Tu ai fost cu ideea, ce vrei de la mine? (lui Enel) Salut!
Enel: Bine aţi venit.
Ivette: Bună.
Ariel: Bună!
Ivette: Bună, Ariel. (către Ariel, arătând spre valiză) Ce ai acolo?
Ariel: Rămăşiţele unei vieţi.
Enel: Ce?
Ivette: Ce dracu’, a luat-o razna toată lumea? Terminaţi cu tâmpeniile! Vă bateţi joc de mine, aţi plănuit cu toţii să-mi suciţi minţile. Voi aţi făcut gluma cu scrisoarea, nu-i aşa?
Ariel: Ce scrisoare?
J.: Ce-aveţi, fraţilor? Sunt cărţi. Cărţile bunică-mi. Ştii că a murit acum o lună... Ei bine, m-am gândit, de fapt, Ariel s-a gândit să vi le aducă vouă... împătimiţii literaturii. Credeam că o să apreciaţi, le putem lua înapoi dacă despre asta este vorba. Dar sunt cele mai preţioase cărţi din toată viaţa ei, ar fi păcat. Aşa le ţinea, în valiza asta. Nu ne lăsa niciodată să ne uităm peste ele.
Ariel: Noi le-am răsfoit dar nu am găsit nimic interesant. Numai vechituri care miros a anticariat de Iaşi. Mă gândeam că voi aţi aprecia... Până la urmă e un cadou, ce mama mă-si!
Enel: Mulţumim, apreciem...
Ivette: Am avut o dimineaţă mai ciudată. Mi-a citit Enel o poveste aseară, cu un fel de diavol pe numele lui Ivor. Iar astăzi, uite ce primesc de la un poştaş.
J.: "Sângele albastru este pentru cei aleşi." Ce e tâmpenia astă? Până şi un copil mic s-ar prinde că Enel ţi-a făcut gluma asta. Credeam că ştii mai bine de atât...
Enel: Dar dacă îţi spun că nu? Dacă vă dau cuvântul meu de om că nu em am trimis această scrisoare?
Ariel: Tinere, trebuia să te faci actor. Ţi-ar fi ieşit ancestral.
Ivette: Eu nu ştiu ce să cred...
J.: Nu înţeleg de ce oamenii aleg să nu vadă. Tu ai propus cartea, sau el?
Enel: Eu.
J.: Am spus totul. Ai planuit-o! Hai, recunoaşte, eşti pus pe farse?
Enel: Nu, J., ţi-am mai spus o dată. Iar dacă o ţii aşa, nu ajungem nicăieri.
Ariel: Şi, până la urmă, care-i faza? Ai primit o scrisoare, nu te-a vizitat dracu în somn.

Enel şi Ivette se privesc.

Enel: Aşa-i. Hai să încheiem discuţia.
Ariel: Cel mai bine. Sunteţi pregătiţi?
J.: Eu m-am născut pregătit!
Enel: Bun, hai să începem.
Ivette: Da, stai să aduc vopselele.

Ivette iese şi se întoarce cu două seturi de vopsele pe care le întinde băieţilor. În timpul acesta, Enel caută printre cd-urile lui şi pune unul la cd-playerul din cameră. Începe o muzică ambientală, care devine din ce în ce mai violentă. Ariel îşi scoate tricoul şi rămâne în jeanşi şi o bustieră. Cei patru se pregătesc, apoi îşi înmoaie degetele în vopsele şi încep să danseze în faţa pânzei albe, desenând cu degetele, pe un sincron prestabilit, imagini abstracte. Dansul este alcătuit din figuri contorsionate, aparent haotice, în oglină / pe perechi. Mişcările sunt fie graţioase şi ample, fie alcătuite din rupturi de ritm. Băieţii sunt poziţionaţi în exteriorul pânzei, iar fetele desenează pe centrul ei. Muzica este în crescendo continuu. La finalul piesei, cei patru se opresc, transpiraţi, şi privesc lucrarea. Aripi, coarne, sâni, roşu, negru, alb, copite, toate stilizate. Nici unul dintre ei nu foloseşte albastrul.
Cei patru actori stau cu spatele la public, admirând lucrarea, timp în care se aude:

Proştilor, credeţi că deschideţi porţile paradisului, dar nu faceţi decât să ridicaţi piatra de pe mormântul meu. (acelaşi râs) Simt cum carnea îmi creşte pe craniul nisipos, cum unghiile mi se înnegresc şi rânjetul începe să-şi adune dinţii. Raiul este doar unul, depinde de unde îl priveşti. Nu cercetaţi, copii... credeţi...

Ivette se întoarce către public, speriată.

Enel: Ce este?
Ivette: Se învârte totul cu mine. M-am consumat foarte tare... sau am luat-o razna.
Enel: Puţin din amândouă?
Ariel: Totul în lume se întâmplă cu un motiv.
Ivette: Adică?
Ariel: Nimic, m-am trezit vorbind...
Ivette: Nu, nu! Nu cred! Ce-ai vrut să spui?
Ariel: (schimbă subiectul) Ai desenat exact curbele femeii ăleia...
J.: (împăciuitor) Hai să nu deschidem subiectul.
Ariel: (lui Ivette) Nu e nimic mai greu de suportat decât un "iubit" care tinde spre perfecţiune. Te-ai gândit vreodată la ce plăsmuiri nutreşte Enel, când te priveşte?
Ivette: Ai posibilitatea să-l întrebi pe el, acum.
J.: Iar incepe! Ce dracu e rău în a dori să pictezi perfect. Fă-mă şi pe mine să pricep. Cu ce greşesc?
Ariel: Bărbaţii mint! J. se gândeşte numai la perfecţiune. Cum aş putea eu să mă las privită de ochii lui, când ştiu că nu se gândeşte decât la curbe perfecte, linii drepte, haşuri pierdute în inimaginabil...
J.: Sunt lucuri diferite. Arta e divinitate, suprem, măreţie. Noi suntem doar doi tineri îndrăgostiţi.
Ariel: Iar tu nu o să mă iubeşti niciodată la fel de mult cum iubeşti pictura. Ce rahat! Dar vreau să te anunţ ceva. Pentru că eşti meschin, pentru că eşti egoist în iubirea ta şi nu îndrăgeşti decât lucurile care nu îţi pot face rău, n-ai să fii niciodată genial. (ridică tonul) Precauţia nu încape în aceeaşi pagină cu genialitatea, domnule. Să ştii de la mine.
Enel: Iar oamenii nu ştiu când să se oprească. Cer din ce în ce mai mult, fără să îşi pună problema că ar putea pierde totul. (lui Ariel)Ţi-ar plăcea să pierzi totul?
Ariel: Ştii ceva, nu ai nişte scrisori de trimis, Ivor?
Ivette: Hei, asta chiar nu este o glumă bună. Serios...
Ariel: (lui J.) Nu există perfecţiune, cum nu există nici infinit. Sunt invenţii pentru ca oamenii slabi să aibă puncte spre care să se îndrepte. Perfecţiune, infinit, Dumnezeu, nu există nimic. Măsluiri pentru o viaţă îngrădită. Binele şi răul, două bariere dincolo de care omul nu vrea să treacă. Oamenilor le este frică de libertatea supremă. Binele şi răul nu există, dar noi dormim mai bine ştiind că da.
Ivette: (încet) Aş putea să te contrazic.
J.: Cred că ar fi cazul să te opreşti.
Ariel: Aş prefera să mă înşeli sau să te comporţi ca un bădăran, decât să continui să crezi orbeşte în ceva ce nu există.
J.: Tu crezi în iubire, nu-i aşa?
Ariel: Da, normal. Adică?... Şi nu există?
Enel: Nu aţi uitat de ce suntem aici, nu? Avem de terminat o lucrare până mâine, iar dacă o ţinem aşa, s-ar putea să ne ia o veşnicie. Dar veşnicia nu există, nu Ariel? (ironic)
Ariel: Crezi că nu există?
Elel: Păi nu ai spus tu?
Ariel: Iubirea!
J.: Haide să nu mai discutăm...
Ivette: Simt numai vibraţii negative în jur. Ce zi e astazi?
J.: Ultima mea zi!
Ivette: Ce-ai spus?
J.: Crezi că o să mai scap cu viaţă după ce am afirmat că nu cred în iubire?

Ivette îl priveşte îngrijorată pe Enel. Se aude soneria.

Ariel: E Tom. A spus că ajunge în jurul prânzului.
Enel: Mă duc eu.

Enel iese. Se întoarce cu o scrisoare în mână. Este palid.

Ivette: O scrisoare violet... Nu din nou!
Enel: Era poştaşul. Un poştaş cu faţa ca de sticlă...
Ariel: Deschide-o o dată, ce mai aştepţi?
J.: Dă-mi-o mie. (J. îi smulge scrisoarea lui Enel. Citeşte cu voce tare)
Primii au fost oamenii. Locuiau toţi într-un sătuc în care ziua era zi, iar noaptea ea noapte. După apusul soarelui, când noaptea a coborât peste oameni, o femeie a ieşit pe uliţele satului. La fiecare pas i se părea că cineva vine după ea. Se uita înapoi, dar nu vedea pe nimeni. Atunci a apărut frica. Femeia a spus, imi e frică de întuneric. Atunci a apărut întunericul. Femeia a povestit la tot satul ce i sa întâmplat, iar oamenii au început să iasă din ce în ce mai rar noaptea. De frică. De frică să nu li se întâmple ceva rău. Atunci a apărut Răul.
Nici până astăzi răul nu a lovit un om în care să nu se fi născut frica.
Bună ziua, copii. Vă este frică?

O dată cu vocea lui J. se aude si cea a lui Ivor, în şoaptă, dar încărcată de o satisfacţie macabră.

Ivette: Cum să nu crezi în rău, când el te ademeneşte cu o prezenţă aproape materială?
Ariel: Serios, tu crezi în asta? Scrisoarea asta nu este decât o continuare a glumei de dimineaţă. E Enel!
Enel: Sunt de acord cu tine. Este o glumă. Trebuie să fie o glumă. Dar nu eu am făcut-o!
J.: Şi era drăguţ poştaşul? Sau nu era deloc? Ai pus o vecină să sune la uşă, hai spune-ne!
Ariel: Există poştaşul, l-am văzut eu dimineaţă. Cu şapcă şi cozoroc lucios...
J.: Bine, să admitem că ar fi un poştaş, cine ar putea să facă gluma asta?
Ariel: Am o idee... Tom?
Enel: Ar putea fi Tom! Cum de nu m-am gândit?
Ivette: Nu ar putea fi Tom, cel puţin pentru faptul că nu fost cu noi aseară, când mi-ai citit despre Ivor. Doar dacă aţi plănuit împreună. Atunci s-ar explica totul.
Enel: Aşa este, nu are cum să fie Tom...
Ariel: Nu aţi vrea să lucrăm? Pierdem timp preţios cu porcăria asta de scrisoare. Nu, Ivette, nu e trimisă din fundul iadului, să ştii. Cazane, smoală clocotind, draci cu coarne, oameni jupuiţi, NU EXISTĂ!
J.: Din ce carte ai citit aseară?
Enel: Aia maro, de pe pat. (Enel ia cartea în mână). Vă citesc ceva?
Ariel: Apoi lucrăm?
Enel: Da.
J.: Bine.
Enel: Ivette?
Ivette: (nu foarte mulţumită) În regulă.

Cei patru se aşează pe jos, în semicerc şi Enel începe să citească. Se aude vâjâit de vânt şi buciumul, în depărtare.

Ceva, ce odată semăna cu peştele, se târăşte printre rădăcinile mişcătoare ale batrânilor înţelepţi. Semiobscuritatea desenează lumea asta, de sub lume, în violet şi maro închis. Solzii peştelui capătă lumină, când sunt atinşi de privirea lui Ivor. E ca şi cum el ar avea un soare încătuşat în privire. Ivor atinge peştele cu prelungirea genelor, zâmbeşte către sărmana vietate şi ridică spre ochii lui lumina ce se reflectă pe solzi. Când ultimul fir de nisip cade din clepsidră, peştele se întunecă şi deveni o rădăcină, dar nu una mişcătoare. Din lumea de sus se auzeau cântece la harpă. Priveşte spre cerul pământiu, zâmbeşte ca pentru sine, şi ochii lui se înconjoară de două aure... Apoi plecă. Curând va sosi ziua in care lemnul de la toate harpele va aştepta, pustiit în deşert, să fie ridicat de un tâmplar înţelept. Numai că tâmplarul nu va mai fi...

Ivette: Nu mă simt bine deloc. Hai să terminăm lucrarea. Parcă sunt într-un coşmar în care mă doare când mă ciupesc.
Ariel: Mie mi-a plăcut! Liric, aşa.
Ivette: (vizibil iritată) Ce e de plăcut?
J.: (lui Enel) Tom când ajunge?
Enel: Nu ştiu, dar fără el nu putem termina lucrarea. Sau, cel puţin, nu lucrarea la care visăm...
Ariel: A spus că vine la prânz.
Ivette: (în aceeaşi strare) Îmi vine să îţi dau foc la cărţi!
J.: Nu ai vrea să faci asta...
Enel: Într-adevăr, nu ai vrea...
Ivette: Dacă ar fi să alegi să pierzi ceva, ce ai alege, cărţile sau pe mine?
Enel: Pentru o secundă am crezut că eşti Ariel. Ce Dumnezeu! Nu ştiu ce e cu tine, dar nesiguranţa tânpeşte... Prefer să nu răspund la întrebarea asta. Mai bine pune ceva de băut, poate ne mai destindem.
Ivette: Pun, dar asta nu înseamnă că nu îmi răspunzi la întrebare.

Ivette iese din scenă.

Enel: (ia geamantanul cu cărţi) Îa să vedem ce avem aici.
J.: Sper să îţi placă.
Enel: Şi eu sper (zâmbeşte complice)!

Enel desface geamantanul cu cărţi când se aude un ţipăt din bucătărie. Ivette intră speriată, plânge, ţipă. E roşie la faţă şi pare în stare de şoc.

Ivette: N-aţi simţit? Cutremur! Fugiţi, o să se dărâme clădirea, fugiţi! Nu o să scăpăm cu viaţă, haide Enel, hai să fugim pe scări, acum! Ce mai aşteptaţi? Haideţi!

Cei trei rămân înmărmuriţi. Ariel şi J. se privesc unul pe celălat.

Ivette: (râde în hohote) Nu aveţi nici un pic de umor. Speram să vă păcălesc, dar se pare că prietenii mei sunt nişte sceptici. Dacă era, într-adevăr, cutremur?
J.: L-am fi simţit şi noi... Puteai să vii cu o idee mai originală, totuşi.
Enel: Ivette, eşti bine?
Ivette: (încă râde) Da, am încercat doar să mai destind atmosfera. Niciodată nu reuşesc să îţi fac o farsă... Ce mult mi-ar plăcea să îţi fac o farsă! Să ştii că, într-o zi, o să reuşesc să te păcălesc atât de tare, încât nu ai să mai ştii de tine...
J.: Te ajutăm şi noi, dacă este nevoie. (lui Ariel) Nu?
Ariel: Cu mare drag!
Enel: Bun. Mă bucur că aţi lămurit asta. Cum era vorba aia, "ţine-ţi duşmanii aproape"? (zâmbeşte, satisfăcut de poanta lui) O să am grijă.
Ariel: Putem face orice, numai să ne concentră pe lucrare, nu! Cred că nu ne-am ales cea mai bună zi...
J.: Până mâine trebuie predată. Poate ar trebui să încercăm mai mult.
Ivette: Eu te-aş sacrifica pe tine.
Enel: Ce?
Ivette: Nu mi-ai răspuns la întrebare. Dacă aş fi în locul tău, te-aş sacrifica pe tine. Cel mai urât te porţi cu oamenii care te iubesc, pentru că ai ceritudinea iubirii lor. Pe când, cu ceilalţi, te porţi cu mănuşi. Eu aş fi răspuns că aş renunţa la mine, asta mi-ar fi certificat faptul că eşti conştient de iubirea mea.
Ariel: (aparte) Hai frate!
Enel: Jocurile sunt interesante, dar sunt făcute în aşa fel încât să pierzi mereu. Nu te mai juca cu iubirea...
Ivette: Să-l ascultăm, el este Socrate înţeleptul, el este vraciul din satul nostru, peste care nu a pogorât niciodată întunericul.
Enel: Ivette, încetează!
Ivette: Nu mi-e frică, nu mi-e frică de bau-bau!
J.: Frate, terminaţi! Ce sunt discuţiile astea? Dacă nu aş şti mai bine, aş spune că a intrat dracul în voi.

Începe o melodie. J. şi Ariel discută, încet, lângă masă, în dreapta scenei, Ivette stă întinsă pe pat, Enel frunzăreşte cărţile primite cadou. Deschide o carte mare, cu coperţi maro, de piele. Nu are nici titlu, nici autor. Peste tot tabloul scenei, tronează lucrarea începută, singura luminată în scenă. Din lumea de sub pământ se aud forfotele sufletelor care vor să invadeze lumina.


ACTUL II
Scena 1.


Tabloul este întrerupt de sonerie. Au trecut, deja, câteva ore. Ivette sare din pat.

Ivette: Trebuie să fie Tom. Sau poştaşul... Enel, deschizi tu?
Enel: Da, imediat.

Enel strânge cărţile şi le bagă în valiză, mai puţin pe cea maro, pe care o lasă deasupra. Iese şi se întoarce cu Tom.

Tom: Salutare, naţiune! Ce e pleoşteaşa asta aici?
Ariel: Te aştepam de acum câteva ore.
Tom: Uneori, aşteptarea merită. (scoate un carneţel cu însemnări, de la buzunarul de la piept) A venit moşul cu darul pentru copilaşi. Cine îmi spune o poezie, primeşte cadoul.
Enel: Chiar l-ai găsit?
Ariel: L-ai găsit?
Tom: Păi, voi ce credeaţi?
J.: Eşti un adevărat vânător de recompense. Cum ai făcut-o?
Tom: Un profesionist nu îşi dezvăluie niciodată secretul.
Ivette: Nu te mai prosti. Unde l-ai găsit?
Tom: Dragii mei, trebuie să ştii cum să pui problema. I-am spus bunicului meu că de ceva timp visez numai tâmpenii. Că ceva nu este în regulă cu mine. M-a dat cu un ceai de plante, m-a descântat, tot tacâmul. Eu am continuat să spun că visez tot felul de urâţănii. Aşa că m-a luat în pod şi... n-are sens, o să spuneţi că mint.
Ivette: Nu, nu, te rog, povesteşte-mi! Te rog!
Tom: Bine. M-a aşezat în mijlocul unui triunghi. El şi-a pus roba, de când era preot, şi mi-a citit din carneţelul ăsta, care era în buzunarul roberi. Ta-tam! În pod, în buzunarul robei. Apoi nu a trebuit decât sa mă furişez şi să îl aduc.
Ivette: Dar tu, ce ai făcut în pod? Ce ţi-a făcut?
Tom: (destul de evaziv) Nu ştiu, m-a stropit, mi-a cântat, d-astea...
Enel: Şi, ai simţit ceva?
Tom: Pe dracu!
J.: Eram sigur.
Ivette: Atunci de unde ştim că o să funcţioneze reţeta bunicului tău?
Enel: Nu ştim.
Tom: Rămâne să aflăm.
Ariel: Aşa e.
Ivette: (descumpănită) Nu pot să cred... Ai aruncat un ochi?
Tom: Da, dar nu pricep nimic. Înţeleg când citesc, apoi dispare totul, ca un abur. Nu pot să ţin minte. Când închid cartea, parcă mi se şterge memoria.
Enel: Arată-ne!
Tom: Răbdare, fraţilor. Ivette, îmi pui ceva de băut?
Ivette: Acum!
Ariel: Hai, nu ne mai ţine în suspans.

Tom deschide carneţelul învechit de ani exact la pagina însemnată cu o panglică aurie. Carneţelul trece din mână în mână. Fiecare dintre ei citeşte câte un rând, fără să înţeleagă, însă, nimic din ceea ce spune.

Ariel: Fapt de 99 de chipuri, Fapt de 99 de feluri, Fapt de lut, Fapt de bărbat, Fapt de muiere, Fapt de baiat
J.: Cu păr, cu ou de pui, Cu urmă de sfredel, Cu aruncare în vant
Enel: Fapt cu rac, cu talpă de şoarece orb, Cu piele de şarpe, cu sânge, Fapt cu ţărână de cai
Ivette: Cu piedica de la mort, Fapt din fântâna părăsită, Fapt din răspântii de drum
Tom: Din 9 câmpuri, Din 9 păduri, Fapt cu usturoi de la Sfântul Andrei, Fapt cu hram de Sfântul Gheorghe
Ariel: Fapt cu mână de om mort, Cu păr de muiere, Cu culcus de iepure
J.: Cu ţărână de mormânt, Fapt de pagubă şi de urât, De nebuneală şi de despărţire
Enel: Aruncat în faţa casei, în dosul casei, În stânga şi în dreapta, În aşternut şi pe ape, Lună luminată, ia faptul din casa mea, din sălaşul meu, Din toate ale mele
Ivette: Lună luminată, Ia şi faptul, şi strigarea, Şi să-l treci din vad în vad, Să-l duci în munţi, în pustii, Unde câinii nu latră şi cocoşii nu cântă
Tom: Lasa-ne cum ne-a lasat el pe pamant.
Ivette: AMIN!

Ivette se rupe din vrajă, pare speriată şi neajutorată.

Ivette: Ceva nu este în regulă.

Cei patru îi răspund violent, toţi în acelaşi timp:

Enel: Ce dracu nu este în regulă?
Ariel: Hai, Ivette, ce te-a apucat?
J.: Eşti nebună, totul este cum am vrut noi să fie!
Tom: Nu mă faceţi să-mi pară rău că am făcut rost de carneţelul ăsta…
Ivette: Gata, gata! Am spus doar că am un sentiment ciudat vizavi de toată treaba asta. Parcă este o glumă, un vis, o farsă. Simt că cineva îmi joacă o farsă.
Ariel: Tu şi premoniţiile tale.
Tom: Hai frate, ne apucăm, că-i deja târziu? Să facem pământul să se învârtă!

Enel pune, din nou, muzică, Ivette aduce o platformă cu multe vopsele în boluri mici. Cei patru încep să picteze, Tom stă cu faţa spre public şi citeşte din carte. Peste vocea lui se aude vocea lui Ivor spunând aceleaşi cuvinte. Muzica devine din ce mai puternică.

Tom: (şi Ivor)
Să facem pământul să se învârtă, să facem pământul să se învârtă, să îngenuncheze toţi îngerii în mlaştina rugăciunilor, să smulgem pene din aripile lor, să curgă culoarea, să curgă viaţa, să curgă tot roşul. Să plouă peste lanuri de oameni cu gurile căscate, să învârtim pământul, să dăm fiecăruia harpa lui, cu care să poată înjunghia, să curgă tot roşul, să curgă mizeria. Eu sunt acela. Faceţi pământul să se învârta, îngerii mei! Iubiţi-mă! Întunericul exită, Ivor există! Ivor Există! Ivor Există!

O dată cu terminarea monologului, cei patru termină tabloul. Este de o fineţe "fermecătoare". Îl înfaţişează pe Ivor, cu dinţii rânjiţi, cu ochii albaştri şi pielea întunecată, iar coarnele, care ies din scheletul pânzei, stau ca o coroană pe capul lui. Albastrul din ochii lui Ivor este străluctor, metalic. Ivette cade şi se zvârcoleşte pe podea. Cei patru o înconjoară, încercând să o ajute. O aşează pe pat.

Enel: Ivette, eşti bine, Ivette, ce s-a întâmplat?
Ariel: Hai să chemăm un doctor!
Tom: Nu chemăm pe nimeni. Ce, aţi înnebunit? Şi ce să le spunem? Că facem vrăji ca să luăm un amărât de examen?
Ariel: Ivette, mă auzi? Te rog, trezeşte-te! Ivette!
Enel: Probabil că are o criză, i se mai întâmpla uneori!
J.: Şi ce e de făcut?
Enel: Ariel, adu-mi o cană cu apă!
Ariel: Imediat! Doamne, să nu se întâmple ceva rău!
Enel: Da, roagă-e la Dumnezeul în care nu crezi! Adu-mi apă.

Ariel iese şi se întoarce cu un pahar cu apă. Enel o stropeşte pe Ivette. Încet, îşi revine, îi priveşte pe cei din jur şi le zâmbeşte.

Ivette: Lasă-mă, Enel. Ştiţi la ce mă gândeam? E prea mult roşu în sângele oamenilor... Şi... pământul se învârte în sensul greşit!

Ivette zâmbeşte. Pe fundal se aude râsul lui Ivor.
Se stinge lumina.


ACTUL III
Scena 1.


A trecut o săptămână de când tabloul a fost pictat. Ariel şi J. sunt acasă la Enel şi Ivette, singuri în scenă. Vorbesc în şoaptă.

Ariel: Nu cred că mi se pare mie. Parcă nu mai este ea. Tu nu i-ai văzut privirea distrată? Nici măcar nu mă mai ascultă, când vorbesc. Are, tot timpul, zâmbetul ăla tâmp pe faţă, parcă ar spune "eu ştiu ceva ce voi nu ştiţi". Este prietena mea, ar putea să îmi spună dacă i se întâmplă ceva, nu? Chiar dacă nu îmi spune, eu ştiu că se întâmplă ceva. O simt.
J.: Eu cred că exagerezi, poate are o perioadă...
Ariel: O perioadă? În care ce?
J.: Nu ştiu, am sus şi eu aşa...
Ariel: Dacă nu ştii, de ce îţi dai cu părerea?
J.: (zâmbind) Shhhttt, vine Enel!

Intră Enel, cu o tavă şi trei pahare.

Ariel: Câtă ospitalitate! Dar Ivette?
Enel: Nu este acasă.
Ariel: Nu? Dar unde-i?
Enel: Afară. Nu ştiu... De ceva vreme lipseşte tot mai des de acasă. Ba îmi spune că merge în vizită la mama ei, ba că merge la bibliotecă. Încep să nu o mai cred. Era o vreme când nu ne despărţeam niciodată, făceam totul împreună. Se pare că eu, în aparentul meu scepticism, am crezut că totul va rămâne ca la început. Dar nu... la ea s-a schimbat ceva.
J.: Poate şi-a găsit pe unu’. Femeile se plictisesc mai repede decât bărbaţii, dar o recunosc mi puţin.
Ariel: Nici nu se pune problema! Numai tu puteai să te gândeşti la asta. Eu cred că i se întâmplă ceva... V-aţi certat?
J.: De ce nu recunoşti că te plctiseşti mai repede decât mine?
Ariel: Doamne! (lui Enel) V-aţi certat?
Enel: Nu, nici pe departe! Nu m-a contrazis cu nimic de mai bine de o săptămână. Ba mai mult, mi-a dat drepate în tot ce spuneam, numai să scape de mine. Nu reuşesc să ajung la ea... Stă singură, citeşte, pictează, se plimbă, tot ce obişnuiam să facem împreună, numai că acum le face singură.
J.: Are pe unul. Îţi zic sigur. Ascultă-mă pe mine, toate fac la fel.
Ariel: Tu ai luat-o razna?
J.: De ce nu o urmăreşti?
Enel: Am urmări-o.
Ariel: Ce?
Enel: Ieri am ieşit după ea. S-a plimbat pe străzi. La un moment dat a ajuns în Cartierul Săracilor. Le-a dat bani cerşetorilor, apoi s-a oprit într-un parc. A stat neclintită pe o banca mai bine de o ora. La ce s-o fi gândit? O ora! Nici tristă, nici veselă, nu a vorbit cu nimeni, a stat şi a privit oamenii, copacii, câinii din parc. Ştii ce frică îi este ei de câini... Ei bine, de data asta nu, câinii s-au adunat în jurul ei...
Ariel: (lui J.) Nu-mi revin! Dacă o să am, şi eu, un moment de depresie, o să mă bănuieşti de o aventură?
Enel: Asta crezi tu că are? O depresie?
Ariel: Sau o aventură (îl priveşte pe J.)

Sună la uşă. Enel se scuză şi merge să deschidă. Se întoarce zâmbind.

Enel: Cum se face că de fiecare dată când mă întâlnesc cu voi, primesc şi câte o scrisoare. Să fie întâmplarea?
J.: Hai, nu începe din nou cu povestea asta.
Enel: Ariel e o tipă destul de creativă, iar voi faceţi echipă bună împreuna.
Ariel: Ai înnebunit şi tu, ce Dumnezeu, bagă-ţi mintile-n cap!
Enel: Ma gândeam că...
Ariel: La ce te gândeai, că prietenii tăi sunt atât de nenorociţi încât să se joace cu mintea ta, nu?

Intră Ivette, cu cartea maro a lui Enel, în mână.

Ivette: Ce se întâmplă?
Enel: Încă una... (arată scrisoarea)

Ivette se schimbă la faţă. Se sprijină de masă, mai are puţin şi cade.

Ivette: Ce scrie?
Enel: (desface scrisoare şi citeşte)
Cine ar fi crezut că momentul a sosit? Liber să învârt pământul! Liber! Liber!
Mulţumesc, copii.
Cu Drag
Ivor

Ivette: Trebuie să fie o glumă.
Enel: Care se îngroaşă. Încep să îţi dau dreptate. Ceva pur şi simplu nu este bine.
Ivette: Ne facem griji inutil. Trebuie să fie o glumă.
Enel: Poate că da... Ariel şi J. te aşteaptă de jumătate de oră. Unde ai fost? Te-ai plimbat?
Ivette: Da.
Ariel: Trebuia să mă suni, să nu mergi singură.
Ivette: Am preferat aşa.
Ariel: De ce?
Ivette: (răutăcios) Aşa am avut chef… Am citit.
Enel: Interesantă? (despre carte)
Ivette: Cumva. Prea mulţi termeni arhaici, pentru gustul meu.
J.: Şi, ies şi bărbaţi frumoşi în parc?
Ivette: Ce?
Ariel: Încetează!
J.: Nici unul drăguţ, cu un câine, p-acolo?
Ivette: (lui Enel) De ce ne mulţumeşte? Nu mai înţeleg nimic.
J.: Schibi subectul ca să nu îmi răspunzi?
Ivette: Nu prea m-am uitat. Ce e cu atâtea întrebări?
Ariel: Ivette, noi ne facem griji... Ai un comportament ciudat, în ultimul timp.
Enel: Aproape că nu îmi mai vorbeşti...
Ivette: Ce e ciudat în a dori să fii singură, uneori. Am gânduri, idei, planuri... Nu pot să îmi pierd tot timpul bând cu voi şi ascultând muzică.
J.: Până acum ceva timp, îţi făcea plăcere.
Ivette: Nu ăsta este motivul pentru care am fost lăsaţi pe păment... Fiecare dintre noi are o sarcină de îndeplinit. Cred că menirea mea tocmai m-a găsit.

Se aude soneria. Enel îl roagă pe J. să meargă să răspundă. J. iese, se întoarce cu Tom.

Tom: Întrerup ceva? Dacă da, mă bucur. Nu e nimic mai plăcut decât să te deranjeze Tom, cu rezultatele examenelor.
Ariel: Rezultatele?
Tom: Da!
J.: Păi, să vedem!
Enel: Nu te-ai uitat?
Tom: (în timp ce deschide plicul) Nu am foste goist. Am vrut să savurăm victoria împreună. Până la urmă, (zâmbezte diavoleşte) suntem fraţi de păcat, nu?

Tom deschide plicul.

Tom: Zece! Zece! V-am spus? Să-mi trăiască bunicul şi carneţelul lui cu vrăji şi decântece.
Ariel: Sumtem cei maă buni? Locul întâi? Am caştigat? Suntem locul întâi?
J.: Taletaţi, domnule! Nu oricine câştigă. E o artă şi în asta...
Enel: Abia acum cred că a meritat efortul.
Ivette: (distantă) Vă bucuraţi ca nişte proşti. V-aţi vândut sufletele zâmbind, tâmpiţilor, şi acum vă bucuraţi... degeaba... Chiar nu vedeţi cine lucrează prin voi? Chiar nu auziţi muzica?
Enel: Iei toate lucrurile prea în serios. N-ai prefera să ne bucurăm înpreună?
Ariel: Nu am făcut decât să folosim indicaţiile bunicului lui Tom. Ce am făcut rău?
Enel: De ce te comporţi aşa? Ce e cu tine în ultimul timp? Poţi să îmi spui acum?
J.: (încet) Poate are pe unul şi nu ştie cum să ne spună.
Ariel: Mai taci J.! Serios, pierzi imaginea de ansamblu.
J.: Care este că Ivette are pe unul şi voi nu vă prindeţi!
Ivette: Mai bine ai vedea că voi aveţi pe unul. În fiecare dintre voi. Creşte în stomac şi se întinde în tot corpul. Cu fiecare respiraţie...
J.: Vezi cum vorbeşti!
Ivette: Sunteţi orbi, ca nişte fanatici.
Enel: Ce este?
Tom: Fraţilor, a intrat dracu-n voi, jur! Ce-i cu toată tâmpenia asta?
Ivette: (lui Enel) Cum se termină povestea cu Ivor?
Enel: Nu ştiu, nu am citit până la final.
Ivette: Răul întotdeauna învinge. Nu? Iar micile noastre victorii sunt marile noastre înfrângeri, în final. Şi ce dacă am luat locul întâi, de fapt, am dezlegat o forţă mai mare decât ne putem închipui. Enel, tu chiar crezi că scriorile alea vin de nicăieri? Nimeni nu îţi poate face o farsă mai mare decât mintea ta. Îar mintile noastre sunt înnecate în frică.

Se aude un sunet înalt, ca un ţiuit, Ivette rămâne blocată. Vocea lui Ivor:

Şarpele îşi va vârâ coada în inimile voastre, durere, desfrâu, josnicie până la extaz, asta este lumea mea, supuneţi-vă, harpele sunt putrede, nu mai cercetaţi, câinilor, credeţi! Credeţi-o!

Ivette: (ca transpusă) Prea mult roşu, pământul se învârte în direcţia greşită! (se învârte) Nu simţiţi? Totul e pe dos, e direcţia greşită.

Ivette iese în fugă.

Tom: Am mai văzut asta şi a a doua soţie a bunicului meu. Era vorba de o carte. Cine o citeşte e blestemat... sau ceva de genul...
Enel: Ce carte?
Tom: Una cu spirite, draci zburători, nu ştiu.
Enel: Ce carte?
Tom: Ce-ai şi tu? Toată lumea o ia razna? Eu v-am adus vestea mare, dar e timpul să mă car.
Enel: Tom, trebuie să ştiu ce carte era? Înţelegi? Trebuie!
Tom: Bine, o să-l întreb pe bunică-miu. Calmează-te! Am plecat.
J.: Vin şi eu. Ariel, mai stai? Sau te duci să te plimbi, să-ţi cauţi menirea?
Ariel: Rămân. Trebuie să mă duc după Ivette, e prietena mea...
J.: Bine, ne vedem mai târziu. Am plecat. Pa
Tom: Pa.
Enel: Aveţi grijă...
Tom: Spune-ţi-o ţie, prietene...

Tom şi J. ies.

Scena 2.


Enel: Mergem după ea?
Ariel: Nu.
Enel: Cum să nu?
Ariel: Enel, aşteaptă! Nu cred că este bine să mergem împreună... O să merg eu şi o să discutăm ca între fetele... Fetele vorbesc altfel una cu alta, vorbesc aceeaşi limbă.
Enel: Nu pot risca să pierd aceasta discuţie cu ea. Trebuie să înţeleg ce se întâmplă cu ea. (pe un ton mult mai paşnic) Ariel, tu crezi în diavol?
Ariel: Ce?
Enel: În rău, în iad, în Satana?
Ariel: (încurcată) Nu ştiu...
Enel: Eu cred că... ştiu că o să ţi se pară ciudat, dar cred că... Ivette s-ar putea să fie... posedată.
Ariel: Ce??? Ţi-ai pierdut minţile? Ai luat-o razna?
Enel: Vreau să spun că...
Ariel: Taci! Nu mai spune nimic. Stai aici şi aşteaptă-mă. Stai aici!

Ariel iese. Enel rămâne singur. Se plimbă prin cameră. Vede cartea maro pe care nu apucase să o termine. O ridică şi citeşte din ea. Vocea lui Ivor suliniază anumite cuvinte ale lui Enel.


Enel: (deschide cartea) Povestea! Cum se termină povestea?
Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu! În vecii vecilor. Eu am cheile morţii şi ale iadului. 
Si despre Maria lui Iosif se spunea că e fecioară...
Scribii nu ştiau să folosească săbiile, dar au lovit mai puternic decât ele. Nefericiţii semnat pergamente iar tu ai deschis uşile cu ochii minţii. Sămânţa şi-a găsit pământul fertil. Pamântul cel Albastru. Ivette... despre ea este vorba! Ce i s-a întâmplat Ivettei mele? (se loveşte cu pumnii în cap) Ce am făcut? Doamne, ce am făcut?

Enel vrea să iasă, când intră Ariel cu Ivette. Enel o ia pe Ivette în braţe.

Enel: Cum te simţi?
Ivette: Cum să mă simt? Bine, de ce?
Enel: Asculta-mă bine. Orice s-ar întâmpla, eu o să fiu lângă tine. Şi nu, nu sunt vorbe goale. O să am grijă de tine.
Ivette: Bine, e plăcut să mai aud asta, din când în când.
Ariel: Ţi-am spus eu că ţi-o aduc?
Ivette: Enel, vreau să vorbim.
Ariel: Atunci eu vă las.
Enel: Mulţumesc, Ariel! Mulţumesc pentu tot.
Ariel: Oricând. Prietenii nu se lasă la greu, nu?

Ariel iese. Cei doi se aşează pe jos, în buza scenei.

Enel: Ştii cum se termină?
Ivette: (impasibilă) Da. Tu?
Enel: Cred că da. Am citit.
Ivette: Ai înţeles?
Enel: Cred că da.
Ivette: Ce?
Enel: Cred că... Ivor vine în lumea peste care... cerul este albastru, născut de o fecioară... Precum Iisus... Ivor îşi trimite fiul... prin tine.
Ivette: Să ştii că te iubesc. Te iubesc enorm...
Enel: Şi eu, Ivette. (pe chipul lui Enel se vede confuzia şi teama) Dar trebuie să înţeleg. Cum?
Ivette: Nimic nu e întâmplător. Toate, în lume, au un rost. Cartea, vraja, tabloul.
Enel: Da.
Ivette: Aşa a fost scris să fie. Noi nu putem schimba nimic. Suntem fire de nisip, în clepsidre uriaşe. Enel, asculta-ma! Maria a reuşit datorită lui Iosif. Eu nu pot face asta fără tine. Trebuie să mă ajuţi. Trebuie să mă asculţi. Vei face ceea ce eu decid, Enel. Totul depinde de asta.
Enel: Ivette, nu cred că sunt în stare. Ivette, nu cred, nu cred că ni se întâmplă asta. De ce?
Ivette: Simt că îl port în pântece... şi, uneori, simt că mă poartă...
Enel: Ce?
Ivette: Îl simt, Enel, simt cum creşte în pântecele mele. Ca o ciumă, ca o holeră, mi se extinde în sâni, în braţe, îi simt vibraţiile malefice până în gât, iar uneori, în glas. (cumva lasciv) În fiecare secundă simtă că mai cucereşte un centimetru din corpul meu. Pune stăpânire pe mine, Enel, şi voi ajunge poartă de trecere între Iad şi Pământ. Sunt podul dintre Iad şi Pământ. Tu ştii că podurile unesc, dar şi despart? (se aude din nou un ţiuit, Ivette începe să zâmbească. Un zâmbet malefic) Dar, dacă ar fi aşa... tu m-ai iubi oricum, nu? Tu nu m-ai părăsi? Am putea să devenim mari, ancestrali, am putea avea un fiu care să conducă universul, nu ţi-ar plăcea? (Îl sărută pe gât)

Enel se ridică, speriat. Nu ştie cum să reacţioneze.

Enel: Nu este bine, nu, trebuie să facem ceva. Nu aşa trebuia să fie! Îmi imaginam bătrâneţea alături de tine. Ce ne facem?
Ivette: (calma, zâmbitoare) Îmi citeşti ceva? (pauză) Îi citeşti ceva copilului nostru? (se mângâie pe burtă) El trebuie să iasă pregătit. El trebuie să ştie totul, înainte de a deschide ochii în lumea asta. Haide Iosif, citeşte-i ceva pruncului tău...

Enel se ridică speriat, pare confuz şi obosit. Se plimbă prin scenă. Ajunge la masă şi vede cuţitul. Îl ia în mână, ca şi cum i-ar fi venit o idee. Se aude:

De ce te zbaţi, totul este stabilit, anterior vouă. (Enel reacţionează la "voce", Ivette pare că nu a auzit nimic. Lasă cuţitul pe masă.) De ce să slăviţi un Dumnezeu care este mereu absent. Eu sunt aici şi nu o să mai plec niciodată. Împreună am creat această capodoperă. Duhului Sfânt i s-a făcut lehamite de minţile voastre înguste. Şi a plecat. A venit rândul meu să mă joc cu voi.
(Ivette se ridică şi dansează cu un glob pământesc între mâini) Sus, ne învârtim, jos, sus, ne învârtim, jos...

Enel: Ivette opreşte-te, opreşte-te, Ivette, opreşte-te! (O împinge. Ivette cade pe podea, dar ţine globul imagiar în mână. Continuă să se legene, zâmbind)

Se aude soneria. Enel nu ştie ce să facă... merge să răspundă. Intră Ariel, J. şi Tom. Stau în tocul uşii.

Enel: Ce căutaţi aici? Ce bine că v-aţi întors. Nu puteam singur.
Tom: E bine, ştim.
Enel: Ivette a luat-o razna. Nu ştiu cum să spun, e o poveste lungă. Varianta scurtă este că am citit o carte... şi tabloul... iar Ivette a crezut. I-a fost teama... Eu nu credeam în lucrurile astea, dar există!
Ariel: Ţi-e frică?
Enel: Da. Pentru... De Ivette. Spune că îl poartă pe anticrist în pântece. Nu ştiu ce ar treui să facem.
J.: Ar fi un lucru aşa de rău?
Enel: Poftim?
Tom: Dacă ar fi aşa, noi am fi ca nişte apostoli. Am propovădui cuvântul lui Ivor. Am umbla din oraş în oraş pentru a spune lumii că pământul se învărte invers. Nemuritori în conştiinţa lumii.
Ariel: Sună bine, nu-i aşa, Enel?
Enel: Ce? Ce se întâmplă cu voi?
Tom: Asta în cazul în care nu îţi este teamă. Nu îţi fie teamă, amice, de tine depind visurile atâtor oameni. Sau ai putea fi laş şi ai putea lua cuţitul. Poţi termina toată nebunia asta. E voinţa ta... Noi nici nu suntem aici. Ia uită-te mai bine, noi nici nu suntem aici... (încep să danseze încolăcindu-se)
Ariel: Bagă-i cuţitul şi despică-i pântecul.
J.: Sau domneşte ca un rege.
Tom: Tu nu simţi?
Ariel: Pământul se învârte invers.
J.: Bagă-i cuţitul şi despică-i pântecul.
Tom: Sau domneşte ca un rege.
Ariel: Pământul se învârte invers.
J.: Pământul se învârte invers.
Tom: Pământul se învârte invers.

Enel ia cuţitul şi se apropie de Ivette. Cei trei se liniştesc, devin însoriţi, au vocile calde.

Ariel: Parcă-i Maica Domnului.
J.: Niciodată nu a fost atât de frumoasă.
Tom: Ascultaţi harpele!

Începe un cântec la harpă. Ivette, Ariel, J. şi Tom dansează în jurul lui Enel, inversul sensului în care se învârte pământul. El este în genunchi, cu cuţitul în mână.

Deodată, cântecul se opreşte. Ivette îl priveşte întrebător pe J... Acesta ridică din umeri.

Tom: Nu ştiu nimic. (Toţi, în afară de Enel, se privesc nedumeriţi)
Ivette: Ce are?
J.: E la mine. (J. scoate din buzunat o telecomandă) Ce n-are! NU MAI ARE BATERIE!
Ariel: Te-ai speriat?
Enel: Lăsaţi-mă în pace!
Tom: Te-ai speriat, fricosule!
Ariel: Hei, păcăliciule, gagică-ta are un balaur în burtă!

Toţi râd, mai puţin Enel.

Toţi: Ai fost păcălit!

Enel ridică fruntea şi îi priveşte uimit. Cei patru râd în hohote.

Enel: A fost o glumă? A fost o glumă! Ce a fost o glumă? Care parte din şirul ăsta lung de întâmplări a fost o glumă?
J.: Hai frate, de când credem noi în anticrişti şi morţii lor?
Enel: Nu, nu pot să cred, a fost o glumă? Totul a fost o glumă? De când? Cine a făcut asta?
Ivette: Nu ai spus tu că toţi suntem născuţi dintr-o glumă? Recunoaşte că te-am prins!
Enel: (lui Ivette) Tu ai plănuit totul! Poştaşul, ideea lui Tom cu carteneţul bunicului, plimbările prin parc... Totul a fost o tâmpenie de glumă? O glumă proastă? Era să te omor, Ivette!
J.: Nu te lăsam, frate, să ne strici distracţia!
Ivette: Recunoaşte că sunt o artistă şi că tu ai fost păcălit... etern!

Enel priveşte tabloul din spatele scenei, care-l înfăţişează pe Ivor, apoi îi priveşte pe cei patru prieteni.

Ariel: Ţi-o pregătim de câteva luni. Am lucrat la milimetru, Scepticismul dumneavoastră. Consideră-te norocos. Ai primit cea mai cruntă farsă.
Enel: Nu pot să cred... Sunteţi nebuni...
Tom: Haide-ţi fraţilor, mergem? S-a făcut târziu!
Ariel: Da, da! Haide-ţi că am de terminat o lucrare până mâine.
J.: Amice, norocul înseamnă să ştii să exploatezi întâmplarea. Nouă ne-a ieşit. Bună seara.

Ivette merge să îi conducă.

Ivette: Vă mulţumesc mult, fiecăruia dintre voi. Aţi fost nişte parteneri de scenă minunaţi!
Enel: (încă nu îi vine să creadă) Pa, ne vedem mâine...

Ariel, Tom şi J. ies.

Ivette: Te-ai speriat cam tare. Farsa ar fi trebuit să ţină mai mult, dar deja începeam să îmi fac griji. Nu ştiam că suntem atât de buni actori. Dragul meu, pentru o clipă te-am făcut să crezi că există Dumnezeu. Sau că nu există.

Ivette se aşează lângă Enel, Dar el se ridică instrantaneu. Se plimbă prin scenă. Se îndreaptă spre masă. Ia cuţitul.

Enel: Cine a hotărât că totul este o glumă? Voi credeţi că sunteţi Dumnezei să vă jucaţi aşa cu viaţa şi cu moartea. Nu-i chiar aşa! Eu am simţit totul. Eu ştiu că este adevărat. Totul. L-am auzit, târfă ce eşti. Nici Dumnezeu nu a întrebat-o pe Maria dacă vrea sau nu să îi facă un copi, şi da, amândurora v-a facut o mare onoare. L-am simţit crescând în tine!
Ivette: Enel, opreşte-te, a fost doar o glumă, nimic altceva... Ce Dumnezeu, o farsă.
Enel: Nu mai pomeni de Dumnezeu, mamă a diavolului. Pământul se învârte învers, nu-i aşa? Pământul se învârte învers, pământul se învârte invers...

Enel se apropie de Ivette, cu cuţitul în mână. Ivette îl imploră să se oprească. Se stinge lumina. Se aude tipătul sfârşit al lui Ivette...

Sfârşit.

5 comentarii:

dacu spunea...

m-ai păcălit...
la început ai zis că are 2 acte :)

... spunea...

scuze, uite un amanunt pe care am uitat sa il schimb:)

Attila Vago spunea...

N-am apucat sa citesc tot... sincer, ca e lunga, abia ce m-am trezit, inca nici cafeaua nu si-a facut efectul... dar din cat am citit (vreo 3 pagini) imi place... pe bune, chiar si la altii am trimis linkul. :)

... spunea...

Pai astept sa o citesti pe toata, sa vedem:)

Anonim spunea...

bestiala...felicitari