cautare

luni, 29 iunie 2009

azi...

N-am mai scris de multa vreme doar de dragul de a scrie. Si aici nu ma refer la blogutzul asta, ci in genere. Nu ma plang, doar ca imi e dor sa merg pe strada si sa experimentez CEVA, care sa ma faca sa ma gandesc: "Uite, povestea asta e de reamintit. O sa o scriu!"
"Minunatiile" sunt ori prea intime (imi place literatura erotica, dar unlele lucruri chiar nu se pot traduce in cuvinte), ori neterminate inca (teatru, teatru, teatru), ori neadevarat de frumoase. Asa ca, toate la timpul lor. La timpii lor.
Maturi de vrejitoare sper sa aiba o continuare, la un moment dat. Pana atunci ma intorc la lucrurile multe despre care nu pot sa vorbesc...
Orice as face, piesa asta continua sa se auda in ungherele creierului meu ca intr-o cutie muzicala claustrata... CLICK IT!
:)

Mături pentru vrăjitoare (2)

Maria a rămas liniştită, zâmbind, pe fotoliul verde, de catifea. Tiberiu părea un personaj dintr-o carte „de metrou”. Nimic altceva. Acum câteva minute credea că îl iubeşte. Acum era sigură că nu.
Dacă tot i se stricaseră planurile pentru seara, Maria a decis să facă un duş şi să citească o carte. A deschis rubinetul de apă caldă şi s-a lăsat în valurile imaginaţiei. Era singură şi goală, într-o cadă destul de mare. Un om s-ar putea îneca în cada asta. Dar ea visa. Se visa o lupoaică. Pe un câmp de ape albastre. Apoi, când îşi băga degetele în urechi şi se lăsa la fund, era un pitic cu nasul mare. Apăsa pe nas şi el se micşora. El, nasul. „Hei, sunt fratele, în oglindă, al lui Pinocchio”. S-a oprit când a auzit ciocănitul la uşă. Era mama ei. Se speriase de toate zgomotele pe care Maria le făcea în baie.
S-a aşezat pe marginea căzii şi a încercat să vorbească cu fiica ei. Dar nu a mai avut timp.
„Mamă, tu de ce nu te-ai recăsătorit?”
„Iubirea mare este una. Restul este nimic”
„Cine a spus asta?”
„Fiecare femeie care a iubit. Dar tu, tu de ce nu ai vrut?”
„Iubirea mare nu poate fi decat una. Nu era...”

Maria s-a băgat în pat şi şi-a aprins lampa. Citea o carte sensibila. O carte despre frumuseţea naturii. Îi plăcea, pentru că era din alt univers. De ce mama ei nu a invitat-o niciodată la o plimbare, doar ca să admire verdele copacilor? Sau Tiberiu. Nu. Tiberiu nu. Nu se obişnuise cu faptul că Tiberiu nu mai avea sa fie o prezenţă constantă în viaţa ei. Ba dimpotrivă... Dar asta nu o durea. Se simţea ca şi cum ar fi pierdut un dinte de lapte. Cumva, îl iubea mai mult pe Tiberiu. Acum devenea din nou acela cu care nu putea să vorbească, la care putea sa viseze.
A doua zi a ieşit prin Bucureşti. I-a spus mamei sale că merge la cursuri, dar nu s-a dus. Liniştea aia stânjenitoare dintre doi oameni care s-au despărţit era ceva care nu avea chef să experimenteze. A mers pe acelaşi drum, cu case vechi, cu case noi, cu grădini lângă sculpturi în sticlă... Un oraş urât mirositor, necivilizat şi fermecător. Visarea i-a fost întreruptă de sunetul unui mesaj. Ale naibi telefoane mobile, sunt mai ceva ca femeile. Nu le poţi suporta, dar ai muri fără ele. Tiberiu. „Îmi pare rău că m-am purat aşa. Nu mă aşteptam să spui nu. Ştii... Povestea noastă nu se termină aici.” Ba da. Aşa i-a răspuns şi a decis să se lase de facultate.
După patru ore de plimbat pe jos picioarele îi zvâcneau, capul o durea, dar cel mai tare o sâcâia faptul că nu găsea o cale potrivită să-i mărturisească mami sale faptul că nu se va mai duce la facultate. Era decisă. Trebuia doar aplicat...

Cand a ajus acasa mama ei era în debara. Când a auzit uşa de la intare, a lăsat totul şi şi-a întâmpinat fiica.

vineri, 26 iunie 2009

Vechiul Oras Imperial - Yasunari Kawabata



Intamplarea a facut ca pe noptiera mea sa se gaseasca doua carti scrise de Kawabata. Eu incep 5 carti deodata si le termin pe cele care merita. Vechiul Oras Imperial m-a surprins de la primele pagini, Frumusete si Intristare nu. Cartile sunt foarte bune, amandoua, insa cred ca si traducatorul joaca un rol important pentru faptul ca una imi place, alta nu. Traducatorii, pardon, pentru ca fiecare dintre cele doua carti are traducatorul ei.

Vechiul Oras Imperial, adica Kyoto - fosta capitala a Japoniei - a luptat sa mentina traditiile tarii si sa nu lase "strainii" sa intervina foarte mult in datinile lor.
Povestea este una sensibila, aproape siropoasa, daca nu ar fi in contextul Japoniei vechi.
Cartea, cu doua ecranizari si un autor care a primit Premiul Nobel pentru literatura (primul scriitor japonez), fascineaza. Prin descrieri care te pun pe ganduri. Fiecare colt al lumii are frumusetile sale, insa nu fiecare popor are cate un scriitor talentat care sa le descrie viitorimii atat de bine.
Gingasiia cu care personajele isi aleg vorbele, dorinta de sacrificiu "pentru ca asa se cuvine", lacrimi ascunse si suflete curate - asta am descoperit intre copertele verzi albastrui.
Si parca tanjesc dupa vremea in care femeile erau timide, barbatii "curtau", iar mamele mangaiau fruntile copiilor. Pe vremea aceea exista timp...

marți, 16 iunie 2009

In parcul cu tinere vise

Si fotografii amatori... Ne-am pozat ca niste pusti de 16 ani cu idealuri hi5-iste. But it was fun:D









Mături de vrăjitoare

Despre serile de iunie, ştia că sunt cele mai frumoase. Zilele erau atât de calde, înabuşitor de fierbinţi… Dar seara era altceva. Seara este ca şi cum se aeriseşte un cuptor de ţară şi, deşi miroase a fierbinte, ceva proastăt ia locul dorinţei de a-ţi smulge pielea de pe tine. Într-o seară ca asta a ieşit Maria din casă. Ieşea să se plimbe agale pe lângă cladirile vechi din Bucureşti. Din ce în ce mai puţine şi din ce în ce mai dărăpănate. Aşa arătau clădirile vechi din Bucureşti. Ei îi plăcea să le privească îndelung, să îşi imagineze oamenii care au stat cocoţaţi şi au lipit bucată cu bucată, până au construit casele alea care miros a efemer şi nemurire, în acelaşi timp.
Primăvara durează atât de puţin… Din iarnă, ai două săptămâni de tranziţie, şi apoi vine vara. Copacii nici nu au timp să înfrunzească, să înflorească. Nu au timp. Vin rafale de căldură şi transformă seva frunzelor în sânge bătrânesc, sânge care nu mai vrea să curgă prin venele obosite de timp. Apoi clădirile. Totul. Totul pare bătrân în vechiul Bucureşti. Şi totul contrastează. Depinde de ce ochi ai. Uni văd puştani care fumează marijuana, în parcuri, alţii clădirile, alţii maşinile luxoase care au destinaţii luxoase, parte a vieţilor lor luxoase…
Maria s-a întrebat de multe ori de ce sunt destinele atât de diferite. Aceleaşi locuri, aceeaşi cultură, dar atât de diferiţi.
Nu poate râmăne mult prin oraş. Mama ei este singură acasă. Mama ei este mereu singură. De când a rămas singură, este mereu singură. Nu are prieteni, nu are dorinţa de a-şi face prieteni. O are pe Maria şi îi este de ajuns.
Şi Maria o iubeşte mult. Este o mamă bună. Nu exista nici un moment în care să nu ai nevoie de o mamă bună. Aşa spune Maria de fiecare dată când mama ei se plânge că îi ţine destinul fetei în loc.
Acum se plimbă pe lângă Operă şi îşi face curaj să urce tot dealul ăla aglomerat care trimite către Drumul Taberei. Acolo locuiesc ele, împreună. Şi Pac. Motanul Pac. Bătrânul motan Pac.
Pentru cei aproape 20 de ani, Maria are tristeţurile ei. Un tată prea bun… prea puţin. O mamă surprinsă de viaţă ca de un val cu ape sărate. Şi ea nici că s-a opus. Nu s-a opus deloc. Nu a mai avut de ce.
Şi Tiberiu. Profesorul Mariei de filosofie. Maria zâmbeşte în timp ce urcă dealul. Se gândeşte la Tiberiu. Tiberiu. Un bărbat frumos, de 35 de ani. Nu. Chiar nu este un bărbat frumos. Este deştept, asta cu siguranţă. Dar frumos, nu! Nu este chiar înalt, nici chiar scund, slab şi cu un început ciudat de burtică. Cu capul alungit în sus, cu ochi bruni şi buze cărnoase. Nu este deloc un bărbat frumos. Dar ei îi place.
Maria se consideră norocoasă, Tiberiu şi-a ridicat genele şi a privit-o. Pentru că ea îl privea de multă vreme. Era atentă cum îşi ţinea degetele când citea dintr-o carte, cum îşi descheia sacoul. Îşi imagina că mâinile alea firave ale lui ar mângâia-o pe obraji şi ea ar exploda, într-o cascadă de emoţii.
Apoi, după un curs destul de interesant “despre Platon şi albine”, cum zicea un coleg de-al ei, Maria a mai zăbovit prin sala de clasă. Cât să îşi strângă şi Tiberiu lucrurile. Apoi, când să iasă, a mers la el şi i-a mulţumit pentru că filosofia arătă altfel, pictată de cuvintele lui delicate. Tiberiu nu a înţeles. Apoi a înţeles. Dar nu a ştiut cum să reacţineze. Nici ea nu mai ştia ce să spună, aşa că au stat pentru câteva clipe fără să spună nici unul, nimic. Destul de stânjenitor. Nu, nu a fost aşa. A fost magic. Bărbia Mariei era pe punctul de a tremura, când Tiberiu a rupt tăcere.
“Poate ar fi mai bine să mergem.”
Acesta a fost al doilea moment stânjenitor.
“Unde?”
Păi, el la sala profesorilor, să depună cursul din ziua respectivă, ea acasă. Sau… nu putea şti el unde va merge Maria.
“Nu vreau să plec fără tine!” s-a surprins Maria spunând. “Vreau să îmi mai povesteşti despre gânduri, despre concret şi imaginat.”
Maria este o femeie, mă rog, o fată destul de atrăgătoare. Cu părul lung şi greu, negru, cu sprincene groase, care se împreunează deasupra nasului, şi cu privire violentă. Mama ei râdea, spunându-i că Dumnezeu i-a dat aşa o faţă, ca să sperie oamenii răi, să-i sperie şi ei să nu poată vedea cât este Maria de timidă. Era timidă. I-a luat aproape doi ani ca să se afle în faţa lui Tiberiu. Şi nu era sigură că ceea ce se întâmpla era bine.
“Bine, duc cursul în sala profesorilor şi mă întorc în clasă. Apoi mergem să ne plimbăm. Vrei?”
“Vreau.”
Mai are câteva minute şi ajunge acasă. Este destul de târziu, dar nu i s-a întâmplat niciodată nimic. Nu îi este frică de târziu. A auzit tot felul de poveşti cu hoţi, cu violatori, dar pe ea nu a oprit-o nimeni, niciodată. Numai câte un puştan care şi-a exprimat dorinţele sexuale, de pe celălalt trotuar. O dor picioarele, călcâiele, din cauza sandalelor ieftine şi prea tari pentru cât de mult îi place Mariei să se plimbe. O dor şi coaptese şi capul puţin.
Se gândeşte că o să ajungă acasă şi o să se culce fără să mai facă duş. Mai face aşa uneori. De lene.
Mama stă pe fotoliul verde, de catifea. O catifea tocită, care miroase a secolul trecut. Pe celălalt fotoliu stă Tiberiu. Ferchezuit. Cu un ghiveci în poală. Maria salută politicos şi îl priveşte pe Tiberiu cu surprindere şi teamă. Nu o anunţase că urma să vină. Asta nu înseamnă că nu îi face plăcere. Doar că nu ştia… Surprizele de genul astă te pun pe gânduri.
Mama o linişteşte, însă. Tiberiu a venit să ceară ceva. O magnolie cu flori multe, de un roşu aprins, îi înveseleşte costumul abastru, prea elegant pentru casa Mariei.
Două luni? Aproape doua luni au trecut de la secvenţa din facultate. Iar spontaneitatea şi sinceritatea Mariei l-au cucerit definitiv pe inadaptatul profesor de filosofie. Îi cerea mâna.
Un tavan prea greu pentru capul ei, care oricum îşi anunţase prezenţa cu o durere destul de sâcâitoare.
“Să mă căsătoresc?”
Şi mama, şi Tiberiu aveau zâmbetele cele mai largi din lume.
“Sa mă căsătoresc?”
Se pare că amândoi pregătiseră destul de bine seara asta. O masă bogată, un inel drăguţ, lacrimile de bucurie. Maria, între doi oameni care nu se gândeau o secundă şi la ea, stătea. Pur şi simplu stătea. Nici măcar nu a spus da… Ce sărbătoresc ei aici? Poate că ea ar dori să mai aştepte. Să petreacă măcar un sfârşit de săptămână cu el, undeva, doar ei doi. Nu au avut nici măcar o plantă împreună. Să nu mai vorbim despre un câine. Sau un hamster maro. Ea nu are habar dacă se iubesc atât de mult încât să se respecte.
Avea şi ea o filosofie, diferită de orele de filosofie pe care Tiberiu i le-a predat.
Şi… măcar se putea? Ar fi trebuit să renunţe la facultate, sau el la slujbă? Ce l-a apucat? Ce l-a apucat? Era nervoasă şi nu îl mai suporta pe Tiberiu. Era urât, egoist şi nu îi păsa de cei aproape 20 de ani ai ei, de foamea cu care vrea să simtă totul. Iubirea, aşa cum a învăţat-o mama ei. Mama ei bună, care acum era de partea lui. Parcă filmau pentru o pelicula. Amândoi înfulecau veseli, vorbeau, râdeau şi… ea nu mai exista.
“Şi, când stabilim data nunţii?”
“Staţi! Ce Dumnezeu v-a apucat. Staţi puţin. Nu am spus că vreau. Nu ştiu dacă vreau. Tiberiu, aş vrea, doar că este atât de curând, este atât de neaşteptat, sunt confuză.”
“Nu este nimic prea repede, dacă simt că nu am mai iubit aşa cum te iubesc pe tine.”
“Tu mă iubeşti, tu vrei să te căsătoreşti. Dar la mine te-ai gândit? Dar eu?”
“Tu nu mă iubeşti?”
“Ba da, dar căsătoria este… altceva.”
“Să înţeleg că răspunsul tău este nu?”
“Nu, nu spun asta, doar că…”
“Ba exact asta spui.”
Venele de la tamplele insesizabil grizonate au devenit atât de proeminente încât Mariei îi era teamă să nu pleznească. Tiberiu a spus câteva cuvinte destul de urâte, că dorea să o scoată din mizerie, că ar fi făcut lucruri mari împreună, că o femeie trebuie să ţină cu casa, nu să bată băncile facultăţilor şi străzile astea periculoase. Şi-a luat magnolia şi a plecat.
Maria a rămas liniştită, zâmbind, pe fotoliul verde, de catifea.

Va urma…

miercuri, 10 iunie 2009

La vinul dulce...

Gust de vin rosu, amar,
Mi-a inecat clipa de visare.
O pala incercare distruge frumoase amintiri.
Nici nu era amar...
Un cant ce-ascunde chei
Spre porti cu plagi deschide.
L-auzi?
Nu-l asculta aievea.
Pastreaza-l nepatruns.
Nu pune aripi vorbei,
Care nu vrea sa zboare...
Cum nu ma las atinsa
De vorbe trecatoare.
Pastreaza-te in gheturi, inima batanda,
Si nu mai bate daca
E vinul otravit.
Mai bine
Plange-ti viata
Si-nvata
Sa poti muri traind.

luni, 8 iunie 2009

Trenul de Trieste... de Domnica Radulescu



Relatia mea cu ceea ce s-a numit comunismul s-a incheiat o data cu inceputul constientizarii lui. Nu mi-am dorit sa fiu pionier, nu mi-am dorit banane sau portocale, nici jucarii complicate. Aproape ca nici nu am simtit despre ce era vorba. Mama si tata primeau musafiri seara, stateau la cafele, la seminte negre si faceau glume deochiate. Cam atat mai stiu. Eu imi doream, de pe atunci, sa fiu mare (mareata, poate)... imi mai doresc si acum... Atunci ma visam dansatoare, apoi stirista. Apoi doctorita, apoi... nu mai stiu.
Am mai citit cate ceva despre comunism, insa nimic nu mi-a dezvaluit atat de aproape acea perioada plina de intorsaturi istorice si sentimentale, ca Trenul de Trieste, de Domnica Radulescu. Cartea exista de ceva timp, aproape un an, insa nu am apucat sa o citesc pe orizontal. Doar pe oblic.
So...
O carte despre o viata. Despre iubire - inainte de toate -, despre social, despre bani, despre minciuna si nesiguranta, despre instrainare - dor, dor, dor - si, din nou, despre iubire.
Am vazut Romania comunista prin ochii unui copil, prin ochii unei adolescente care nu dadea doi bani pe cozile la paine, pe bancurile cu Ceausescu si hartia igienica (pentru care era nevoie sa stai la aceleasi cozi infernale), prin ochii unei tinere care se zbatea in incertitudini, intre iubire si teama ca al ei Mihai (marea iubire a vietii, dar despre asta avea sa afle mai tarziu) ar fi putut fi securist. Fuga frauduloasa din tara, o Italie frumoasa, o America urata. O America dureros de rece si de departe. Un sot anost si un banc care mi-a placut teribil: americanii isi bat joc de viata lor, apoi merg la psiholog.
O femeie matura, macinata de griji si de cotidian, careia ii este teama ca lacrimile nu i se vor mai opri niciodata. Un destin norocos, dar chinuit, deopotriva. Cuvantul dor, care nu lasa romanii sa stea departe de cei care inteleg semnificatia acestui cuvant.
Si inapoi acasa, prea tarziu ca sa fie tanara si prea devreme ca sa fie batrana, prea indragostita de Mihai, prea istovita si fara de speranta. Fericita.
O poveste frumoasa, fara o abordare sofistricata, doar... sincera.

sâmbătă, 6 iunie 2009

Chestii, trestii...

...spune Gradinaru. George Gradinaru, singurul fotograf despre care eu am aflat pur intamplator... si care mi-a multumit decent pentru gandurile bune. Asa ca mai intru, din cand in cand, pe pagina lui de poveste. Fascinante fotografii! Ah, pagina e ASTA

I-am mai furat cateva poze, pentru ca imi plac si pentru ca internetul inca nu mi se pare un prieten. Vreau sa le am la mine in calculator, in unul dintre sertarasele cu obiecte frumoase.





vineri, 5 iunie 2009

amintirile mele viitoare...

Statea in copac. Ca o maimuta. Pastrase obiceiul asta de cand era mica. Cand era mica, tatal ei a invatat-o sa se catere in copaci, daca ar fi fost in pericol. Pe atunci exista pericolul sa le perchezitioneze casa. In fiecare seara faceau exercitii. Si ei a inceput sa ii placa sa vada lumea din copac. Nu e chiar sus, dar exista un grad de detasare. Problemele pamantesti sunt mici. Asa spunea mereu tatal ei. Acum nu i se mai pare la fel. Cu o saptamana inainte sa se termine revolutia, parintii ei au fost omorati. Iar ea, din copac, a putut vedea totul. Totul. Suferinta din ochii tatalui, lacrimile maica-si care nu avea curaj sa o priveasca, de frica sa nu fie descoperita. Avea 12 ani. De atunci, sta cea mai mare parte a timpului in copac. A cresut. A crescut si copacul. Dar au ramas cei mai buni prieteni. Copacul i-a fost mama, tata, casa, confident, iubit.
Acum sta in copac si se gandeste la viitor. Isi construieste amintiri pentru viitor. Vrea sa se asigure ca, daca nimic frumos nu va mai intra in viata ei, o sa uite si o sa ramana cu amintirile false, pe care si le construieste acum.
Isi imagineaza ca isi aminteste despre cum va fi fost la 40 de ani. Stupid. Nu poate fi decat o himera. Ce conteaza, daca himera o face mai fericita decat va fi la 40 de ani.
Are un sot inalt si bun. Care o saruta de fiecare data cand pleaca la serviciu. Care denumeste plantele si ii sopteste inainte de culcare ca o va iubi pana dupa viata. Are un copil. O fetita. O fetita cu care sta la poalele copacului si vorbeste despre bunicii ei.
Capacitatea de a-ti selecta amintirile spune multe despre tine... Apoi sotul ei le aduce fistic si apa rece. Le spune ca sunt fetele lui preferate, in toata lumea asta mare. Apoi incepe sa ploua. De fapt, chiar ploua. Are 25 de ani si sta cocotata intr-un copac. Ar fi vrut sa coboare, sa se ascunda de ploaie, dar picaturile sunt calde si nu o dor. O mangaie. O ating aproape ca un barbat. Si ea isi aminteste...
Nu a fost niciodata cu un barbat dar stie cum este. A face dragoste este ceva ce nu se invata. Se stie. Iti poti aminti cum este sa faci dragoste, chiar daca nu ai mai facut asta niciodata. Ii este dor sa faca dragoste. Ii este dor de un el universal, un el dupa care sa poate plange, cand i se va face dor. Un el la care sa se gandeasca si sa se simta mizerabil pentru ca nu poate face nimic fara sa se gandeasca la el.
Ploaia nu da semne ca ar vrea sa se opreasca. Nici ea nu vrea sa coboare.
Priveste pamantul negru, care le-a dat atat de multe, in vremea aceea...
Si o fetita. Nu pare sa aiba mai mult de cativa anisori. Sta in ploaie si plange. Ea isi mijeste ochii ca sa inteleaga ce spune fetita.
"Te rog coboara, mami. Te rog, mami..."
E ea. E fiica ei. E dragostea investita in concretizarea tuturor amintilor ce nu au fost vreodata. Sau au fost. Ce conteaza...

marți, 2 iunie 2009

Florile au limba lor...

Florile au limba lor. Ma enerveaza cuvantul "floare" pentru ca este atat de uzitat. Educatoarea, invatatoarea, profesoara, sefa, toata lume primeste flori. E femeie la prima intalnire. Doctorita de familie, de dinti, de urechi. Flori, flori, flori. Este ziua ei, flori. "Ia-i o floare!". E o ingramadeala de flori taiate, folosite la nimic. "Pune-o, ma, intr-o vaza, ca se usuca!". Ah, acum se spune: "Las-o sa se usuce, sunt mai frumoase florile uscate".
Tocmai vroiam sa scriu ca urasc oamenii pentru ca au facut din flori plante banale. Dar nu ii urasc. Mai mult, urasc sa spun "urasc ceva". E urat. E neadevarat. Ma enerveaza oamenii pentru ca au facut din flori plante obisnuite. Nimeni nu mai asculta florile in ziua de azi. Sunt obligatii. "Ia-i, draga, un buchet de flori, nu te duce cu mana goala...".
Si asa, florile sunt ca niste produse, eu le cumpar si nu imi pasa de ele. Ti le dau tie. Tu stii ca am fost constransa sa ti le ofer, asa ca nu dai nici tu doi bani pe ele. Raman parasite intr-o vaza, cu prea putina apa si lumina... aproape deloc. Dureros este ca nimeni nu vorbeste cu florile.
Florile au limba lor. Nu a lor cu ele. A lor cu noi. Nu m-am intrebat niciodata daca florile vorbesc una cu cealalta. Daca isi marturisesc una alteia visele sau teama ca nu vor fi alese de un cavaler cu ochii albastri.
Nu. Ele vorbesc cu noi. Florile mele imi spun: "Buna dimineata!", "Noapte buna!", tipa uneori: "Schimba-mi apa, persoana fumatoare si insensibila!". Daca tipa, ma conformez. Uneori le alint si le mangai. Cu trandafirii imi place sa ma sarut. Pe bune. Asa se spune. Eu ma sarut cu trandafirii, sunt plini de dragoste, sunt moi, sunt pregatiti pentru buzele mele, respira sarutul meu pe masura ce il primesc. Cu crizantemele imi place sa vorbesc. Lor le povestesc ce am facut la serviciu, cum mai merge treaba prin redactie, cine cu cine s-a mai certat, daca aia s-a impacat cu ala etc. Mai sunt crinii. Crinii sunt flori puternice, care prefera sa ma ignore de cele mai multe ori. Stau semeti in vaza, iar eu trec pe langa ei si le arunc un "ce faceti?", asa, in varful limbii. Ca si cum nu mi-ar pasa. Ma privesc. Apoi fac o pauza. Dupa care ma ignora. Dar sunt regali... Nu ma ignora niciodata fara pauza in care eu astept sa zica ceva. Asa, fac ignoratul mai intens. Nu numai ca ma ignora. Ma ingora cu clasa. Apoi, cand mai au o zi, doua, si se ofilesc, ma pasaie. "Diana, Diana, mai Diana, vino putin!". Si ma duc, na... Ce sa fac? Imi vorbeste floarea cea mai mare, cea care tine pe umerii ei cresterea si buna starea intregii firi estetice. "Noi ne ducem, Diana. Ne-a fost bine la tine. Apreciem toata apa pe care ne-ai dat-o, apreciem si intrebarile tale zilnice. Esti o femeie... ok. Acum lasa-ne, devii sentimentala...". Asa fac ei mereu.
Florile sunt minunate, sunt personaje, sunt universuri. Nu ranesc pe nimeni! Nici macar cu spinii nu te ranesc suficient de tare incat sa vrei sa mai rupi inca una. Si, cu toate astea, mai rupi inca una. Daca ai o floare in casa (serios!!!), citeste-i cate o poezie de dragoste, in fiecare seara. Te va iubi si nu va dori sa se ofileasca. Si nici nu o va face, decat dupa ce te va invata ce dulce e limba florilor...