cautare

vineri, 5 iunie 2009

amintirile mele viitoare...

Statea in copac. Ca o maimuta. Pastrase obiceiul asta de cand era mica. Cand era mica, tatal ei a invatat-o sa se catere in copaci, daca ar fi fost in pericol. Pe atunci exista pericolul sa le perchezitioneze casa. In fiecare seara faceau exercitii. Si ei a inceput sa ii placa sa vada lumea din copac. Nu e chiar sus, dar exista un grad de detasare. Problemele pamantesti sunt mici. Asa spunea mereu tatal ei. Acum nu i se mai pare la fel. Cu o saptamana inainte sa se termine revolutia, parintii ei au fost omorati. Iar ea, din copac, a putut vedea totul. Totul. Suferinta din ochii tatalui, lacrimile maica-si care nu avea curaj sa o priveasca, de frica sa nu fie descoperita. Avea 12 ani. De atunci, sta cea mai mare parte a timpului in copac. A cresut. A crescut si copacul. Dar au ramas cei mai buni prieteni. Copacul i-a fost mama, tata, casa, confident, iubit.
Acum sta in copac si se gandeste la viitor. Isi construieste amintiri pentru viitor. Vrea sa se asigure ca, daca nimic frumos nu va mai intra in viata ei, o sa uite si o sa ramana cu amintirile false, pe care si le construieste acum.
Isi imagineaza ca isi aminteste despre cum va fi fost la 40 de ani. Stupid. Nu poate fi decat o himera. Ce conteaza, daca himera o face mai fericita decat va fi la 40 de ani.
Are un sot inalt si bun. Care o saruta de fiecare data cand pleaca la serviciu. Care denumeste plantele si ii sopteste inainte de culcare ca o va iubi pana dupa viata. Are un copil. O fetita. O fetita cu care sta la poalele copacului si vorbeste despre bunicii ei.
Capacitatea de a-ti selecta amintirile spune multe despre tine... Apoi sotul ei le aduce fistic si apa rece. Le spune ca sunt fetele lui preferate, in toata lumea asta mare. Apoi incepe sa ploua. De fapt, chiar ploua. Are 25 de ani si sta cocotata intr-un copac. Ar fi vrut sa coboare, sa se ascunda de ploaie, dar picaturile sunt calde si nu o dor. O mangaie. O ating aproape ca un barbat. Si ea isi aminteste...
Nu a fost niciodata cu un barbat dar stie cum este. A face dragoste este ceva ce nu se invata. Se stie. Iti poti aminti cum este sa faci dragoste, chiar daca nu ai mai facut asta niciodata. Ii este dor sa faca dragoste. Ii este dor de un el universal, un el dupa care sa poate plange, cand i se va face dor. Un el la care sa se gandeasca si sa se simta mizerabil pentru ca nu poate face nimic fara sa se gandeasca la el.
Ploaia nu da semne ca ar vrea sa se opreasca. Nici ea nu vrea sa coboare.
Priveste pamantul negru, care le-a dat atat de multe, in vremea aceea...
Si o fetita. Nu pare sa aiba mai mult de cativa anisori. Sta in ploaie si plange. Ea isi mijeste ochii ca sa inteleaga ce spune fetita.
"Te rog coboara, mami. Te rog, mami..."
E ea. E fiica ei. E dragostea investita in concretizarea tuturor amintilor ce nu au fost vreodata. Sau au fost. Ce conteaza...