cautare

luni, 29 iunie 2009

Mături pentru vrăjitoare (2)

Maria a rămas liniştită, zâmbind, pe fotoliul verde, de catifea. Tiberiu părea un personaj dintr-o carte „de metrou”. Nimic altceva. Acum câteva minute credea că îl iubeşte. Acum era sigură că nu.
Dacă tot i se stricaseră planurile pentru seara, Maria a decis să facă un duş şi să citească o carte. A deschis rubinetul de apă caldă şi s-a lăsat în valurile imaginaţiei. Era singură şi goală, într-o cadă destul de mare. Un om s-ar putea îneca în cada asta. Dar ea visa. Se visa o lupoaică. Pe un câmp de ape albastre. Apoi, când îşi băga degetele în urechi şi se lăsa la fund, era un pitic cu nasul mare. Apăsa pe nas şi el se micşora. El, nasul. „Hei, sunt fratele, în oglindă, al lui Pinocchio”. S-a oprit când a auzit ciocănitul la uşă. Era mama ei. Se speriase de toate zgomotele pe care Maria le făcea în baie.
S-a aşezat pe marginea căzii şi a încercat să vorbească cu fiica ei. Dar nu a mai avut timp.
„Mamă, tu de ce nu te-ai recăsătorit?”
„Iubirea mare este una. Restul este nimic”
„Cine a spus asta?”
„Fiecare femeie care a iubit. Dar tu, tu de ce nu ai vrut?”
„Iubirea mare nu poate fi decat una. Nu era...”

Maria s-a băgat în pat şi şi-a aprins lampa. Citea o carte sensibila. O carte despre frumuseţea naturii. Îi plăcea, pentru că era din alt univers. De ce mama ei nu a invitat-o niciodată la o plimbare, doar ca să admire verdele copacilor? Sau Tiberiu. Nu. Tiberiu nu. Nu se obişnuise cu faptul că Tiberiu nu mai avea sa fie o prezenţă constantă în viaţa ei. Ba dimpotrivă... Dar asta nu o durea. Se simţea ca şi cum ar fi pierdut un dinte de lapte. Cumva, îl iubea mai mult pe Tiberiu. Acum devenea din nou acela cu care nu putea să vorbească, la care putea sa viseze.
A doua zi a ieşit prin Bucureşti. I-a spus mamei sale că merge la cursuri, dar nu s-a dus. Liniştea aia stânjenitoare dintre doi oameni care s-au despărţit era ceva care nu avea chef să experimenteze. A mers pe acelaşi drum, cu case vechi, cu case noi, cu grădini lângă sculpturi în sticlă... Un oraş urât mirositor, necivilizat şi fermecător. Visarea i-a fost întreruptă de sunetul unui mesaj. Ale naibi telefoane mobile, sunt mai ceva ca femeile. Nu le poţi suporta, dar ai muri fără ele. Tiberiu. „Îmi pare rău că m-am purat aşa. Nu mă aşteptam să spui nu. Ştii... Povestea noastă nu se termină aici.” Ba da. Aşa i-a răspuns şi a decis să se lase de facultate.
După patru ore de plimbat pe jos picioarele îi zvâcneau, capul o durea, dar cel mai tare o sâcâia faptul că nu găsea o cale potrivită să-i mărturisească mami sale faptul că nu se va mai duce la facultate. Era decisă. Trebuia doar aplicat...

Cand a ajus acasa mama ei era în debara. Când a auzit uşa de la intare, a lăsat totul şi şi-a întâmpinat fiica.

Niciun comentariu: