cautare

luni, 13 iulie 2009

Bunicii... nu traiesc vesnic!

Mi-a luat o saptamana si cateva zile ca sa scriu postul asta. Care nu este o poveste. Este ceva prin care trecem cu totii, mai devreme sau mai tarziu.
Bubu, asa cum mi-l amintesc de cand eram mica, era un munte de om. Mare, voios, vorbea tare si le stia intotdeauna pe toate. Intr-una din camerele de la tara este o poza cu el, de cand aveam 2 ani. Iar el purat doliu. Si era bland. Mereu priveam fotografia aia si ma gandeam ca - la un moment dat - nu va ramane decat ea.
Apoi, pe masura ce eu cresteam, lui i se subtia glasul, scadea in greutate si nu mai putea sa vada chiar bine. Era frizer. Moise, frizerul. Tot satul se tundea la Nea' Moise.
Era tot timpul foarte serios si raspunsurile lui nu veneau fara o invatatura. "Incearca, Diana, sa ajungi cineva. Trebuie sa fii cineva pentru tine si pentru familia ta. De aici iti iei sufletul si bucuria." Asa zicea...
Bubu a stiut ca o sa devin actrita, inaintea mea, asa ca faceam impreuna exercitii de dictie. "Un om original s-a dezoriginalizat. Acu zi si tu, tataie!"
Iar cand ii era rau spunea "Batranete, haine grele". Buna ne povestea ca era aprig la tinerete, dar eu l-am cunoscut bun, vorbind tare si iubindu-ma. I se lumina fata cand intram in curte, plangea - in ultimul timp - si spunea ca este o corvoada pentru ceilalti. Bubu meu drag...
Acum probabil ca zambeste, cu putinii lui dinti de argint, si se bucura ca ma gandesc la el. Preotul a spus ca si-a iubit familia. Nu stiu, eram prea mica, eu stiu ca si-a iubit nepotii in cel mai curat mod cu putinta. Ne dadea invataturi pretioase si bani de plugusor, desi noi lucram deja. "Sa traiesti, tataie, sa-ti faci casa-n Bucuresti!"
Acum Buna umbla prin curte ca nauca, nu stie de ce sa se mai sprijinem, acum ca jumatatea sufletului ei nu mai este. Ne ducem cu totii, fiecare la timpul lui, fara sa stim unde.
Avea mainile reci, dar mie imi pareau calde si tremurande, ca atunci cand bajbaia capul celui pe care incerca sa-l tunda.
Toate la vremea lor, mi se spune... si o stiu si eu, doar ca mai erau atatea de invatat de la el. Si-mi lipseste...

3 comentarii:

Mirela spunea...

bunicii...intotdeauna sunt prea putine cuvinte de spus despre ei pentru ca simtim mai sus de ele, cuvintele. Bunica mea, vaduva de 30 de ani (cam de cand m-am nascut eu) are 83 de ani si nu vreau sa ma gandesc inca la cum va fi viata fara ea, cu un gol in locul in care mana ei imi mangaie inima cu zbarciturile timpului in palmele atat de muncite si cat de gol aerul de mirosind a prescuri de caznd o stiu...gand cu liniste din partea-mi...

Mirela spunea...

bunicii...intotdeauna sunt prea putine cuvinte de spus despre ei pentru ca simtim mai sus de ele, cuvintele. Bunica mea, vaduva de 30 de ani (cam de cand m-am nascut eu) are 83 de ani si nu vreau sa ma gandesc inca la cum va fi viata fara ea, cu un gol in locul in care mana ei imi mangaie inima cu zbarciturile timpului in palmele atat de muncite si cat de gol aerul mirosind a prescuri de cand o stiu...gand cu liniste din partea-mi...

diana spunea...

Iti multumesc mult. Tare mi-ar placea ca batranii din Romania sa stie ca nu trebuie sa munceasca pana la epuizare, ca trebuie sa aiba grija de ei... Mai devreme, nu mai tarziu, mai devreme, cand au ce sa mai faca in sensul asta. Multumesc inca o data:)