cautare

vineri, 14 august 2009

Margareta şi sufletul fermecat

Toate vrăjitoarele stau în jurul mesei. Au mai rămas cinci. Erau şase, pe vremea în care ele conduceau lumea. Eliza, Smaranda şi Quilita. Eliza are două fete, Margareta şi
Hestia. Smaranda are şi ea o fată. Nerissa. Şi mai era Quilita, vrăjitoarea Sufletelor. Toţi holetii veneau la ea cu bijuterii din fildeş de mamuţi, iar ea le ţinea sufletele iubitelor lor legate, până când se întorceau ei din războaie.

Într-o zi, tânătul Casius a venit la uşa Quilitei. Ducea pe braţe un cufăr plin cu giuvaiere, toate pentru a-i îmbuna inima şi pentru a o îndupleca să îi ferece sufletul unei fete frumoase, pe numele ei, Margareta. Dar la Quilita veneau atâţia băieţi amărâţi care plecau la război cu inima îndoită, încât vrăjitoarea nu s-a gândit că Margareta ar fi putut fi chiar fiica Elizai, vrăjitoarea Războiului.
În ziua în care Casius şi-a smuls de pe buze ultimele declaraţii de dragoste pentru Margareta, a încălecat pe cal şi a plecat la război, fata nu a vărsat o lacrimă. Sufletul ei stătea deja bine ferecat în camerele întunecate ale Quilitei.

Timpul trecea şi Margareta părea ca de piatră. Nu râdea, nu plângea, dar mai mult, nu trăia privilegiile vieţii vrăjitoreşti. Atunci a simţit mama ei, Eliza, că ceva miroase a putred. A chemat-o pe Margareta la ea şi i-a spus că, în curând, o să trebuiască să mânuiască ea toate îndeletnicirile unei vrăjitoare a Războiului, pentru că "meseria" asta urma să fie a ei. Însă, scânteia din ochii Margaretei întârzia să apară. Eliza i-a făcut atunci o vizită Quilitei, buna ei prietenă, pentru a-i cere sfatul. Dar Quilita i-a mai spus încă o dată ceea ce ea ştia deja: dacă o vrăjitoare nu se bucură de harul ei înseamnă că are sufletul ferecat. Şi singurul care îl poate dezlega este însuşi iubitul ei. Atunci Eliza a rugat-o pe Quilita să caute printre camerele ei întunecate şi să vadă dacă sufletul Margaretei nu este, cumva, pe acolo. Dar Quilita a refuzat. Pentru că nici o vrăjitoare nu este atât de nătângă încât să încalce regulile lor negre, atât timp cât doreşte să rămână o vrăjitoare adevărată. Dar i-a dat voie Elizei să caute singură.
După trei zile de căutări, Eliza i-a găsit sufletul Margaretei, vesel şi trist, plin de amărăciune din cauza plecării lui Casius, dar vesel pentru că urma să sălăşluiască chiar în trupul celei care urma să fie vrăjitoarea Războiului.

O furie nespusă s-a abătut asupra Elizei, a tunat şi a fulgerat atât de tare, încât cuferele în care erau încuiate toate sufletele s-au desfăcut şi mii de fete nemăritate au devenit, din nou, vii.

În perioada aceea, Ţinutul Vrăjitoarelor s-a bucurat de o victorie nemaiîntâlnită, iar holteii s-au întors bogaţi şi victorioşi, numai pregătiţi să îşi ia viitoarele neveste în primire.

Dar n-a fost aşa, pentru că toate femeile erau deja care măritate, care cu burta la gură, care spurcate şi apoi părăsite.

Aşa că au venit toţi, într-o seară, la uşa Quilitei, au dărmat-o şi au găsit-o pe vrăjitoare. Nu te pune cu furia oamenilor, nimic nu îi poate sta în cale.
Quilita şi-a găsit sfârşitul între bolovani grei rupţi din munţi de foc.
Nici un suflet nu a mai fost legat de atunci, pentru că Quilita nu avea o moştenitoare care să îi ducă harul mai departe. Celelalte vrăjitoare, în afară de Eliza, i-au plâns moartea fără rost… dar, aşa se întâmplă când încurci iţele între vieţi de oameni şi suflete de vrăjitoare.

Acum au rămas doar cinci. Eliza şi Smaranda, doua babe cu negi pe vârful nasului, cu şerpi în păr şi unghii de smoală, şi cele trei fete tinere, mai frumoase ca soarele, mai tinere decât un nou născut şi mai deştepte decât Oracolul Lumii.

În legile vrăjitoarelor este păcat să-ţi împreunezi sufletul, în faţa cerului, cu cel pe care-l iubeşti, aşa că Margareta a avut de ales între Casius şi vrăjitorie. Ar fi ales după cum îi striga sufletul, dar sfârşitul ei ar fi fost poate nu la fel de dureros ca cel al Quilitei, însă, cu siguranţă, la fel de rapid. A ales vrăjitoria şi de frica mamei ei, care l-ar fi putut omorât pe Casius. Deşi mai fugea uneori, seara, şi îl pândea cum doarme.

Hestia şi Nerissa erau două fete ascultătoare. Hestia se ocupa de Recolte iar Nerissa urma să devină vrăjitoarea Soarelui şi a Ploilor, ca şi mama ei, Smaranda. Cele două fete învăţau cu plăcere toate formulele magice, numele tuturor licorilor, toate legămintele, pentru a fi vrăjitoare iscusite.
În timpul acesta, Margareta scria poezii, culegea flori de pe câmpii întinse şi salva toate vietăţile pământului de la dezastrele ce urmau să apară.

Într-o bună zi, mama ei, care a tot observat că Margaretei nu îi stă gândul la vrăjitorie, a chemat-o la ea. I-a vorbit, pentru prima dată, despre tatăl ei. Îl chema Ionnin, era un om bun, care îi descânta genele înainte de culcare, care îi mângâia picioarele şi care îi aducea tot felul de trofee din războaiele pe care le câştiga. “Dar oamenii sunt oameni, Margareta, vrăjitorii sunt vrăjitori.” Timpul trecea şi Ioannin o iubea din ce în ce mai mult pe Eliza, pentru că ea rămânea la fel de frumoasă, fără să îmbătrânească, în timp ce pielea lui se zbârcea, părul îi cădea, ochii i se înceţosau. Nu avea a face, că ea tot îl iubea. Apoi, când Eliza a rămas grea cu Margareta, Ioanin s-a stins. “Suferinţa mea, fato, a fost atât de mare, încât am jurat cerului să nu mai dau voie nici unei vrăjitoare să cunoască trup şi suflet de om. Iar acum treci tu, seara, prin spatele uşii mele, şi zbori la băiatul acela, Casius. Margareto, iubirea nu-i a noastră, este demnă de oameni şi numai de ei. Noi nu suntem oameni, Margareto, noi nu avem nici voie, nici nevoie să iubim.”
Aşa i-a spus mama ei, iar Margareta a ascultat în tăcere. Apoi a spus: “Mama, eu nu vreau să fiu vrăjitoare, eu vreau să fiu om, să mă iubesc cu Casius şi să îi fac trei băieţi voinici, care să zburde cu picioarele goale prin grâul proaspăt.”
S-a zguduit pămâtul şi fiecare ţară a început războiul cu ţara învecinată. Furia Elizei s-a dezlănţui atât de puternic, încât casa în care locuia Casius a zburat în văzduh, fără să mai poată fi văzută vreodată de cineva. Margareta a fost închisă într-o grotă, împreună cu doi lei şi peste o sută de şobolani albi. La ieşirea din grotă, Eliza a tras un munte, astfel încât Margareta să nu mai poată ieşi niciodată.

Hestia şi Nerissa, care o iubeau pe Maragreta nespus, n-au fost prea bucuroase să afle că asta le esteşi lor soarta, dacă nu se înclină în faţa legilor vrăjitoreşti. Aşa că s-au ascuns în casa Quilitei şi au făcut un pact. Orice ar fi, trebuie să o salveze pe Margareta. Dar, mai întâi, trebuie să ştie atât de bine secretele vrăjitoriei, încât nimic şi nimeni să nu le stea în cale.
Au făcut o gaură în munte şi au trimis un şobolan negru mesager, care să-i spună Margaretei că trebuie să reziste, să aştepte, că avea să fie salvată.

A aşteptat Margareta preţ de doi ani, timp în care Eliza a şi uitat că avea o fată îngropată de vie între doi munţi, dar Hestia şi Nerissa, două mici vrăjitoare ascultătoare, au făcut tot ce a fost nevoie ca să intre în graţia mamelor lor. Mai era atât de puţin timp până când ele ar fi rămas definit fără puteri. Hestia ar fi fost pe deplin vrăjitoarea recoltelor iar Nerissa a Soarelui şi a Ploii. Poate numai un an sau doi de aşteptat şi liniştea urma să se aştearnă în Tara Vrajitoarelor.
Dar Margareta nu mai putea aştepta, aşa că a trimis unul din şobolanii ei albi să le dea de veste fetelor.

To be continued

Niciun comentariu: