cautare

luni, 28 septembrie 2009

Soc! Nici o gaura nu este… the “Wrong Hole”

Preluare de pe www.muzicabuna.ro

Am pus “soc” nu pentru a o imita pe Partuleasa lu’ Zeta, ci pentru ca (spre bucuria unora dintre membri) sunt in stare de SOC!!!

Toate comentariile (care vor fi a looot), dupa ce vedeti si voi clipul “Wrong Hole” – Dj Lubel, Taryn Southern and Scott Baio.



Sper ca imi intelege toata lumea starea.
Dar sa revenim cu picioarele pe pamant, pentru ca este nevoie de o echipa geniala ca sa conceapa acest proiect. Nu stiu daca ati mai apucat sa vedeti cadrele, sa ascultati negativul sau sa descoperiti calitatea. Toate sunt in grafice!
So, NU ESTE O PARODIE de mana a 7-a!!! Mai jos sunt si cateva date despre cei trei. Dar, pana atunci…

Gaura nepotrivita pentru promovare exploziva

Pentru cei (sper ca sunt putini) care nu au inteles clipul, Dj Lubel se confeseaza prietenului sau. A facut o greseala cu o noapte inainte. I-a bagat-o iubitei in gaura gresita. Se intelege? G.R.E.S.I.T.A. Nu ca as avea eu ceva impotriva sexului anal, dar este el demn de atata promovare? Meritam noi sa stim despre brun(ul) de pe penisul lui??? Mustrarile de constiinta, aluziile homosexuale, aplecarea spre… “musical”, toate culmineaza cu strofa domnisoarei Taryn, care isi linisteste partenerul. Nu numai ca nu a fost nimic rau, ba mai mult, ei i-a placut. Si, de ce nu, sansa unei a doua incercari!?!

Aceasta, dragii mei, este o revolutie in muzica. Fie ca ne place, fie ca nu, clipul asta (conceput intr-o saptamana?) inseamna mai mult decat lupta de o viata a unui artist care nu vrea sa faca acest soi de compromisuri.
Nu va mai dura mult si cineva de la noi va scoate o piesa cu un titlu similar, poate “Anusul meu calduros”, “Baga-mi-o adanc… in gat” sau “Cufureala sexuala”.

Eu o sa ma spal pe maini dupa ce am scris aici, dar asistam la un pas mare in istoria omenirii – nu uitati -, muzica se dezvolta, oamenii renunta (de tot) la inhibitii si ne indreptam spre dezastru.

Arsinel imi spunea intr-un interviu ca ei, la Teatrul Tanase, nu vor sa accepte umor de genul Vacanta Mare. Eu i-am raspuns ca, desi linia intre umorul de calitate si grotesc este fina, ea va exista intotdeuna. Acum nu mai stiu ce sa spun. Piesa asta este in topuri, pe mii de site-uri sip e buzele obezilor albinosi. Pun pariu ca toti americanii se distreaza copios, iar ei pretind a fi cea mai civilizata civilizatie (daca imi e permisa greseala voita).

Ma duc sa ma spal pe maini, ca sa pot sa mi le pun in cap (nu “pe”), in semn de protest. Voi terminati articolul, ca sa stiti cine sunt “nabadaiosii” din clip.

Dj Lubel, protagonistul videoclipului, care are o istorie similara cu cea a lui Ali G, cel putin in aria rasului, a misto-urilor, a lipsei de pudoare sau de discernamant.

Taryn Southern a aparut in atentia publicului ca finalista a celebrului concurs American Idol, sezonul al treilea. Dupa aceasta mediatizare excesiva treburile au inceput sa functineze pentru ea. Coperte de reviste faimoase, show-uri de televiziune, ce mai, fata este un adevarat produs american de succes.

Scott Baio, pe care cu siguranta il recunoasteti, este un actor “sarit de pe fix” (sa mi se scuze exprimarea). Celebritatea i-a fost adusa de sit’com-uri, de unde se intelege ca are un simt al umorului foarte bine dezvoltat, urmate de doua reality show-uri. Unul se numeste “Scott Baio are 45 de ani si este… singur”, iar celalat “Scott Baio are 46 de ani si este… insarcinat”.
Voila…

miercuri, 23 septembrie 2009

Happy B-Day Mam'



Aceasta este cea mai frumoasa si cea mai iubita mama din toata lumea.
La multi ani, mami drag, si multumesc pentru tot ce este frumos in jurul meu. Fara tine nu as fi fost in stare sa-l vad...

luni, 21 septembrie 2009

Paianjenul in Rana - Matei Visnic



In cele 30 de secunde libere, Lacramioara mi-a adus acest volum. Teatru (pentru cei care nu stiu cine e Visniec). Mi-a facut o mare placere sa recitesc piese care se afla deja la mine in biblioteca. Dar e alta senzatie cand citesti un volum nou. Nu? Nu am rabdare sa caut in arhiva blogului, dar cred ca am mai scris o data despre el. Un volum cumparat de la anticariat, "Caii la fereastra". Dar, din pacate internetul nu detine coperta acelui volum.

Ce contine "Paianjenul in rana"?
Piesa cu acelasi nume, "Omul care vorbeste singur", "Dintii", "Apa de Havel", "Usa", "Trei nopti cu Madox", "Spectatorul condamnat la moarte", "Tara lui Gufi", "Angajare de clovn", "Caii la fereastra", "Ultimul Godot" si "Sufleorul fricii".
Mi-am amintit ca am scris si despre "Femeia ca un camp de lupta" (tot a lui), pe care mi-am cumparat-o intr-o zi in care mai credeam in norocul intamplarii. O sa povestesc de ziua aceea. Am trimis din piesele mele la editiura Cartea Romaneasca (aceeasi care scoate Visniec), ei m-au sunat sa ma invitre (mergea mai bine verbul a chema) la o intalnire. Dupa care mi-au explicat cateva proceduri pe care trebuie sa le trec. Si voila. N-am mai fost contactata. Doamne fereste, nu e de vina editura. Vorbesc serios. Poate criza, poate norocul meu, poate faptul ca nu sunt suficient de determinata in luptele mele cu mine insami. Poate ca sunt un maldar de nemultumiri... care ma definesc. Bullshit, oricum.
Pentru cineva care simte teatrul citit, este un volum interesant, care iti mai da, inca o data, cu aratatorul peste nasul in vant, spunandu-ti ca totul (dar absolut totul) este supus schimbarii. Si aici nu ma refer la mesajul lui Visniec, ci la tranformarile prin care trece teatrul, de la Eschil la X-ii contemporani.
Daca tot suntem in aceasta zona sensibila - tranformarile constante - pot sa spun ca chinezii au facut prima piesa de teatru jucata de roboti. Candva imi era mila de bunicii mei, care ramaneau fara slujbele (si asa al naibii de grele) pentru ca erau inlocuiti cu tot felul de masini care lucrau pamantul mai bine si mai repede. Cine mai are nevoie de actori acum, cand robotii iti pot face si un sex oral fenomenal. Rili...

http://crave.cnet.co.uk/gadgets/0,39029552,49300063,00.htm
(iar nu-mi iese asta cu linku'... futu-i, asa ca cine vrea sa afle mai multe, sa incerce cu copy paste)

A iesit:)

Si, de ce nu, despre prima piesa de teatru jucata pe Twitter!!!
http://www.rezistenta.net/2009/03/casting-pentru-prima-piesa-de-teatru.html

Imi este teama ca perioada asta de "tranzitie" o sa omoare niste oameni de valoare, doar pentru ca ei nu vor fi inteles-o p'astea cu Twitter-ul, Facebook-ul si robotii care fac sex olar. Oral, scuze...

joi, 17 septembrie 2009

Catalina Toma, aceasta Amber Rose

...mult mai autentica. Si nu cred ca seamana pentru ca au aceeasi freza, ci pentru ca au acelasi grad (ridicat) de sex-apeal. Dupa ce am disperat o companie intreaga cu piesa asta - ringtone, fireste - este randul blogului sa-l bat la cap.



Ce tare... As putea sa ascult piesa asta la infinit. Well, i will:))
Voila si pe Amber, frumoasa. Are si Mr West niste gusturi. Mai ca m-as tunde si eu asa, noroc ca am incercat-o (cand eram mai tanara) si stiu ca arat de la odios down, down... Eu blonda si periuta. Raman cu fantezia, e mai safe!

miercuri, 16 septembrie 2009

Nu am timp sa ma dau... artist(a)

Am gasit pe blogul cuiva, la categoria artisti, numele meu si linkul catre acest blog. Nu sunt artista. Nu cochetez cu aceasta idee, nu imi place sa fiu numita asa. Artistii sunt batjocoriti in tara asta. De ceilalti, de ei insisi, de ...dumnezeu cu "d" mic. Eu sunt un om normal (in limita normalitatii), corect (in aceeasi limita) cu tentative de onestitate. Si, vorba lu' Dan, muncitor. Asta fac, muncesc, indiferent daca o fac intr-o zona cu implicatii artistice, pe santier sau intr-o zona "rosie". Nu mai putem de atatea harfe. Sunt actor, nu ma cobor la nivelul telenovelelor. Si acum joaca Luciu cu Maia...
Iar activitatile mele "artistice" nu ma definesc. As putea fi trecuta - mai repede - la categoria "muncitori", nu de alta, dar nu am timp sa ma dau artista.

sâmbătă, 12 septembrie 2009

A murit bunica. Traiasca bunica!

In fiecare seara, dupa munca - o munca istovitoare - se aseaza la biroul lui, cadou de la bunica, si incepe sa scrie. Eu il privesc din celalat colt al camerei si ma intreb cum de nu ma vade. El nu se uita niciodata in jur. Se descalta, isi arunca haina peste patul jerpelit, se uda pe fata si isi alege un pix. Intotdeauna a fost fascinat de pixuri.
De cand s-a intamplat povestea cu bunica, nu a mai vorbit cu mine. Deloc. Dar nu a fost vina mea. Probabil ca el nu a inteles asta.

In urma cu cateva saptamani - pe vremea cand noi eram un cuplu, faceam dragoste si ne pregateam unul altuia micul dejun - am acceptat o invitatie. La bunica barbatului meu. O femeie destul de ursuza si innegrita de vreme, care nu ma placea nici cat negru sub unghie. Un negru care exista, insa. Ce femeie perfida! L-a trimis sa ii repare un dulap, in pivnita, iar noi doua am ramas in salon. Mirosea a batranete seculara si a rautate in stare latenta. Chiar ma gandeam ca bunica nu va inchide ochii decat dupa ce va duce la bun sfarsit o opera cladita pe toata rautatea ei. O opera nepretuita, bunai buna de expus in muzeele iadului. Si asa a fost. A inceput prin a ma intreba cum ne merge. Eu i-am raspuns onest. Bine. Binele acela mediocru, in care incap si bune si rele. Si-a micsorat ochii si a continuat. "Nu te va iubi, draga, niciodata, asa cum trebuie. Baiatul asta nu poate iubi mai multe femei." Dar eu sun una rabdatoare si intelegatoare. Stiu ca fiecare "sufera" de trecutul lui. Un trecut ascuns, care cuprinde povesti cu inimi sfasiate, lacrimi si amintiri cu chenare colorate. Asa sunt toate trecuturile. Si eu port crucea unui buchet de amintiri, nu o sa incep sa descui usi care ascund urataniile Pandorei. Nu este indicat sa faci asta. Pur si simplu nu este. Am dat din cap, lasand sa se inteleaga ca stiu despre el. Barbatul meu este trecut de prima tinerete, de prima iubire si de prima dezamagire. Insa ea nu ar fi vrut sa lase lucrurile asa. "Cand era mic, dormea numai cu mine. Altfel nu putea sa doarma. Ii cantam si il leganam incet. Si adormea intotdeauna cu zambetul pe buze. Te-ai uitat la el cum doarme? Mai are zambetul pe buze?" N-as fi stiut sa ii raspund exact, eu am un somn bun. Niciodata nu adorm dupa barbatului meu. M-am gandit, dar nu stiu cum i se schimonoseste fata, in timpul somnului. Somnul este pentru mine cel mai dulce refugiu. Un loc in care pot fi femeie fatala, un bataus desavarsit sau Craiasa Zapezilor. In fiecare noapte incep o poveste. Aleg un personaj si ii duc firul vietii - un fir subtire, incadrat intre somn si realitate - catre un punct culminant convenabil. Asa adorm eu. Asa dorm eu bine. "Tacerea ta imi spune ca el nu mai zambeste in somn. O femeie trebuie sa isi culce barbatul zambind. Ii dai tot ceea ce trebuie?" Nu vroiam sa cred ca se rederea la sex, asa ca am spus da, fara sa intru in amanunte. "Si ceai de musetel?" Of! Ii placea ceaiul de musetel, stiam, insa cine bea ceai de musetel in fiecare zi a vietii lui, de la nastere, pana acum, la cruda maturitate. Mai bea, spun eu. Intre timp, barbatul meu s-a intors din pivnita. In lumina galbuie seamana atat de tare cu bunica lui, incat am fost nevoita sa il intreb daca se simte bine. Era mai negru si mai ridat. Sau poate ca mi se parea. Am mers la masa. Ca sa fiu sincera, au mers la masa. Eu am fost nevoita sa aranjez tacamurile, sa aduc mancarurile, sa pun bauturile in pahare, sa schimb felurile de mancare, sa strang si sa spal vase. N-am spus nimic ce ar fi putut sa tradeze lipsa mea de confortabilitate. "Haideti sa servim ceaiul. Ne aduci, fato, ceaiul?" Se stransese atat de multa furie in mine, incat inclestarea dintilor devenise dureroasa. Le-am dus ceaiul. "Iubitul meu, tare nefericit trebui sa fii cu fatuca asta. Nu-i asa?" Iar eu intram, ca o servitoare umila, cu tava pe care erau asezate cestile de ceai, samovarul si farduria cu zahar. Poate ar fi mai bine sa vorbiti mai incet sau macar sa va asigurati ca nu sunt aici, am spus. Oare cum de mi-am permis? "Nu suntem la o discutie cu o necunoscuta, este bunica mea". Ca si cum acest afront nu ar fi fost suficient, bunica a scuipat zgomotos ceaiul. "N-are pic de zahar! Ce faci, vrei sa ma omori?" Farfuria cu zahar era acolo, langa cestile cu ceai… Oare este bine sa te revolti? Sau mai bine sa practici un exercitiu de rezistenta? Ce alegi, sa conduci sau sa fii condus? Sa faci experimente sau sa fii cobai? Ce ai voie sa faci? Cine iti impune ce ai voie sa faci? Oare tu? Poate ca nu… Cand ti se da permisiunea sa vorbesti si cand trebuie sa pleci capul? Pana unde se intinde demnitatea umana si de unde incepe umilinta? Unde sa pui punct?
Bunica isi iubea nepotul, fara doar si poate, dar era o iubire patologica, maladiva, o iubire nepermisa intre ei. Sau imi pierdeam eu uzul ratiunii? Dar el, el de ce nu spunea nimic? De ce nu intervenea? Oare nu-mi spusese el, in atatea nopti, ca pastreaza pentru mine o iubire sincera? Mintise? Sa fi fost eu prea credula?
Poate ar fi mai bine sa plecam, spun eu, poate sunteti obosita. "Sa pleci tu, diavole, sa pleci si sa nu te mai intorci niciodata. Sa pleci si sa nu te mai intorci, ai inteles?" Ochii ii iesisera din orbite, pielea i se transfomase in coala tuciurie si mainile i se inclestasera pana intr-atat, incat ceasca de ceai a cazut pe covorul persan. Ii puteam vedea sangele incercand sa treaca prin venele imbatranite, aerul care refuza sa ii mai umple plamanii. Si tremura. Tremura toata ca si cum s-ar fi legat de un sistem imens de electricitate. Am ramas in tocul usii, fara sa scot o vorba. Detasarea absoluta este un punct pe care il poti atinge numai cand esti in mijlocul evenimentelor. Iar eu puteam sa vad absurdul de sus. Detasata. Bunica, murind pe un fotoliu de catifea, barbatul meu, tinand ceasca cu ceai intr-o mana si lingurita in cealalta, eu, in tocul usii, fereastra intredeschisa si becul galbui al lustrei, luminand apatic cloaca asta de oameni mici. A murit. Pur si simplu. Din vina mea, se spune, fara ca politia sau doctorii sa ma poata invinui cu ceva. Eu eram, insa, ucigasul moral al bunicii. Eu am reusit sa o enervez atat de tare incat sa faca un atac de cord si sa moara. Eu trebuia sa duc pe umerii mei, peste raul Stix, sufletul unei femei straine, pe care o uram.

Nu a mai vorbit cu mine de atunci. Nici macar un cuvant. Acum stau chircita in varful patului si ii privesc spatele. Un spate masiv, care ascunde o minte slaba. Ma ridic si merg spre el. Ii pun mana pe umar si simt cum i se opreste respiratia. Vreau sa ii spun ceva, dar nu stiu ce. Vreau sa ii spun atat de multe, dar nici un cuvant nu mi se pare suficient de potrivit. O sa plec, spun eu. El tace. O sa plec chiar azi, spun, te parasesc. "N-ai decat..." Vreau sa ma scuz din nou pentru ceea ce s-a intamplat, desi nu am avut nicio vina, insa nu cred ca mai are rost. Imi pun cateva haine intr-o geanta si le las pe restul. O sa vina cineva sa le ia, pentru mine.
As vrea sa-i spun “la revedere”, insa stiu ca nu poate fi vorba de o revedere. Atunci ii spun infailibilul "adio". Cuvantul se rostogoleste rotund intre noi si se descompune in mii de particule, prin colturile intunecare ale camerei lipsite de lux.
"Nu adio! La revedere, bunico!"

vineri, 11 septembrie 2009

Despre prioritati...

Cat din ceea ce faci astazi are o finalitate, inseamna ceva pentru viata ta sau, macar, iti aduce bani? Cat faci din pasiune? Cat faci ca sa iti umpli timpul? Cat faci din ceea ce ai vrea sa faci?

Am tendinta sa cred lucruri bune despre mine, dar uneori bubui. De la expresia "a bubui de prostie"... Nu pot sa spun nu, nu vreau sa spun nu, trag de mintea si de fizicul meu pana se intind la maxim si, la sfarsitul zilei, am un gust amar, de insatisfactie. Poate si un herpes! De ce? Pentru ca nu stiu sa-mi stabilesc prioritatile.
Citesc o carte (un bullshit) despre dezvoltare personala si branding personal. Este science fiction pentru tara noastra, dar m-am gandit ca (poate, vreodata, sper) o sa-mi foloseasca la ceva. N-as vrea sa insinuez o clipa ca mi-ar fi deschis ochii, nu, dar e bine sa mai citesc si negru pe alb ca nu este nevoie decat sa punctez anumite aspecte, ca ele sa se concretizeze. Se intelege? Concret suna asa: nu e ok sa caut materiale o saptamana pentru un articol de un sfert de pagina (desi pari mai doct daca o faci), nu este nevoie sa ma documentez din 15 carti ca sa scriu o piesa de teatru (pot sa imi mai folosesc si bruma de creativitate ramasa), nu este nevoie sa muncesc mai mult decat DP-ul salariului, sa imi distrug o zi in care as putea construi sau descoperi, pentru ca refletoarele unui platou de televiziune sa imi dea dureri de cap. Rilli, nu e nevoie!

Doar ca eu vorbesc (scriu) mult si uneori destul de... fara rost. So, nu imi fac planuri despre cum o sa refuz lumea, despre cum o sa ma canalizez (din nou) pe teatru si restul mizeriilor preconcepute, dar mai ales, americanizante. So, o sa fiu (un pic) mai vigilenta. Nu, o sa incerc sa fiu mai vigilenta. O dorinta destul de usor de realizat. Si dupa cum spune Coelho - sciitorul maselor (muhaha)- mai bine sa iti doresti putin si sa realizezi, decat sa iti doresti mult si sa mori ne...fericit. O formula destul de mediocra, dar care functineaza!
Succes mie, nu?:)
PS: Imi cer scuze ca am citat din Coelho, chiar nu e unul dintre preferatii mei.

miercuri, 9 septembrie 2009

Care-a fost povestea cu Pat-ul

Pentru ca sunt nervoasa si nu e de bun augur sa "parasc", o sa spun o poveste despre care vroiam sa se stie de cateva saptamani, dar nu am gasit nici timp, nici chef sa ma cobor la gesturile-i...

Minunatul Club Pat, unde aveam de gand sa fac niste evenimente frumoase, are un patron. Numele lui... (sa-i spunem) Gigel. Care are o serie de angajati. Foarte draguti, pentru care nu am decat vorbe de bine. Dar eu nu am chef sa vorbesc de bine, nu-i asa? Gigel, un respectabil om, la o varsta despre care nu mai putem spune ca este frageda, a avut senzatia (eronata, fireste) ca subsemnata s-a nascut ieri. Ceea ce nu este adevarat, pentru ca eu am deja un sfert de secol de viata.
Cineva ar putea crede ca (cacocu care este) scriu acest post din frustrare, sau ceva, dar nu are nicio legatura, pentru ca eu nu am pierdut nimic (cu atat mai putin bani). Poate doar cateva sambete...
Insa faptul ca o angajata foarte competenta, care a decis sa plece, nu si-a mai primit mia de euro care era de drept a ei, iar celalalt nou angajat, omologul, a fost folosit abuziv si apoi aruncat la cosul de gunoi (fireste, neremunerat), ma face sa imi dau doua palme si sa ma trezesc la realitate.

De ce nu mai fac eu party pa Pat? Pentru ca nu imi convenea de Gigel, care mi-a spuls cateva idei si le-a pastrat pentru mai tarziu (cand le-a pus in aplicare, vezi 29 august), a ales sa nu raspunda la telefon pentru a solutiona discutiile, preferand sa stea cu nasul in perna, botos nevoie mare ca nu mai vreau eu sa fac party.

Imi pare bine ca s-a intamplat asa, mai ales pentru ca mi-am dat seama ca nu ma mai ajuta corpul, nu mai pot sa petrec (ce verb "de pahar"!) in fiecare saptamana, pana la 5 dimineata. Imi pare rau ca nici acum, dupa o luna (de tacere), oamenii lui, care l-au ajutat, l-au sprijinit si l-au respectat, nu si-au primit banutii meritati. Bine dracu' ca nu am fost (ever) agajata la el, pentru ca as mai fi visat si eu cai verzi pe peretii Pat-ului.

Ca sa inchei, cineva m-a rugat sa il google-esc pe Gigel si am gasit ceea ce eu am evitat sa folosec pana acum. Tzepar... Tzepar... Tzepar...
Pe mine nu m-a tepuit (Ha! Nu cu bani, dar cu principii a facut-o din plin), dar din compasiune pentru cei care (pentru o scurta perioada) mi-au fost colegi, a trebuit sa postez asta.
A, si pentru ca, din momentul in care a aflat ca am pe cineva "acasa", mi-a haituit intelectul pana n-am mai avut chef sa-i vad "moaca" (vezi paragraful 3).
Voile:)

marți, 8 septembrie 2009

Inca un pas!

De la o varsta incolo incepi sa inveti din ce in ce mai greu, pana in momentul in care refuzi sa mai inveti ceva nou. Nu mai intra, spui.
Mi-a luat doua zile ca sa ma dumiresc cum functioneaza o procedura din muzicabuna.ro, dar am reusit. Si am senzatia ca am urcat pe Everest. Probabil ca, pentru cineva care are veleitati "calculatoricesti", este un rahat, dar pentru mine, care nu stiu sa folosesc nici macar toate functiile unui telefon, este o victorie, o lupta castigata, un argument ca inca nu este prea tarziu ca sa asimilez proceduri noi.
Sunt ingrozita de faptul ca cineva mai creeaza ceva, chiar in momentul in care scriu acest post, iar eu o sa fiu nevoita sa-mi prind urechile incercand sa folosesc acel ceva.
Well, poate nu am castigat razboiul, dar victora de azi imi da sperante:)

luni, 7 septembrie 2009

Casa de la Riverton - Kate Morton



Se pare ca exista o reteta americana de succes: o persoana - centrul cartii - care traieste si in prezent, si in trecut - prin prisma unor vii amintiri. Spun asta pentru un numar destul de mare de bestsellers merg pe structura aceasta.
Exact acelasi decor l-am regasit si in "Apa pentru Elefanti". Paralela este usoara, acolo intalnim un batran care tanjeste dupa viata lui de la circ, el fiind - la 90 de ani - internat intr-un azil de batrani.
"Casa de la Riverton" cuprinde intre copertele ei aceeasi poveste, o batrana, imobilizata intr-un azil de batrani, retraieste cel mai mare secret al vietii ei.

Cartea este debutul autoarei Kate Morton si m-a surprins cu un stil foarte bine lucrat, inchegat, fluent si coerent.
Am inteles totul. Inainte sa mi se spuna. Am inteles maretia conacului, drama personajelor, secrete lor.
Am avut de invatat din "Casa de la Roverton". Istoria unui secol aplicat pe o mare familie. Am invatat despre Primul Razboi Mondial, despre ravagiile pe care le-a facut acesta asupra constiintei soldatilor, despre regulile dintre stapani si servitorii din acea perioada. Si transformarea femeii. Cat de ciudat mi s-a parut sa citesc cum o servitoare renunta la viata ei pentru stapana, "pentru ca asa se cuvine", cat de neinsemnata poate parea lupta de zi cu zi, daca nu este dusa alaturi de cel pe care-l iubesti, ce mult conteaza sa stii sa iti pastrezi secretele...

Povestea urmareste doua surori si pe Grace, servitoarea, din copilarie, pana in momentul unei mari tragedii, o sinucidere din dragoste.
Cartea a primit nenumarate premii, despre care pot spune acum, dupa ce am terminat-o, ca le-a meritat. Mult mai buna decat omoloaga ei (in mintea mea) "Apa pentru Elefanti"... sau poate ca (doar) imi place mie mai mult, pentru ca sunt femeie, fire melancolica cu aplecari dramatice.
Oricum, daca pune cineva mana pe "Casa de la Riverton", enjoy!

miercuri, 2 septembrie 2009

Aseara la Anastacia...



As fi avut de unde sa iau alta poza, dar si Divercitycafe merita sa fie mentionati uneori. Chiar fac materiale buna!

V-ati uitat in ultimul timp in sus, in Sala Polivalenta fiind? Doamne fereste! Bai, e odios ce se intampla acolo. Niste matze din maruntaiele salii curgeau prin tavan, scaunele alea au cel putin trei feluri diferite de gandaci, iar daca vrei sa faci pipi... tre' sa te impaci cu ideea ca nu va fi un pipi privat...

In alta ordine de idei, nu ma decid daca mi-a placut la concert sau nu.
Mi-a placut Anastacia, e vie, e umana, rade, se stramba, se balangane si se maimutzareste. DAR! Nimeni din Romania nu s-ar imbraca cum s-a imbracat ea, daca urmeaza sa se infiinteze in fata unui public de.. 200 de oameni, nu cateva mii, cate au fost la concertul ei. Pantaloni albi si bluza galbena? Ea, un metru cincizeci avand? Nici un stilist? Nimeni? Alooo? Hai ma, arata ca o tzarancutza de la Peche (zona Galati), nederanjanta, neostentativa, neinteresanta. Aici a fost un minus. Nu se face... Adica am senzatia ca ma compara, pe mine ca spectator, cu o patlagica de la piata, pentru ca de piata era imbracata.
Mi-a placut faptul ca s-a innecat, din cauza prafului, dar a iesit din aceasta incurcatura mai dulce decat m-as fi asteptat: "Oh, Doamne, ce inceput teribil. Eu nu sunt asa de obicei. Stati sa va arat!". Si a oracait. La propriu. A tipat sa ne arate ca poate... Eu una nu m-as fi indoit de asta:)
Sunetul na, ok, in limitele bunului simt, desi... de unde am stat eu s-a auzit ca curu, dar m-am plimbat... sooo, prin alte parti a fost ok. Lume putina, Madonna, u know...
Am plecat inainte de final. Nu stiu de ce, e urat, e lipsa de respect, dar m-am obisnuit astfel, plus ca aveam si un motiv si o durere de cap.

Niciodata nu mi-am dat seama de unde au oamenii aia care vand bilete in fata oricarui concert, biletele? Adica le cumpara oamenii si apoi nu le mai vor? Sau cum? Sunt mereu atat de multi...

Iar Adrian, tipul care a urcat pe scena cu Anastacia, e nepotul sefei mele. Trebuia sa mentionez asta, pentru ca mi s-a parut absolut extraordinar felul in care a stiut sa profite de un moment si sa-l transforme intr-o amintire demna de povestit copiilor.

Abia astept Macy Grey si Cohen! Care a venit special inca o data, pentru ca nu il vazusem eu din prima. Yeah, sure!