cautare

vineri, 30 octombrie 2009

Cat cer artistii pentru un concert in fata elevilor???

preluare www.muzicabuna.ro



Mi-a trimis cineva un link, cum se prea practica pe messenger. De pe site-ul www.feeder.ro:

Tarife artisti pentru Balul Bobocilor, cu poza aferenta.

Toata lumea stie ca tarifele artistilor pentru campanii, pentru concertele in aer liber, pentru petreceri private, dar si pentru baluri, difera. “Tarif” suna destul de “usor”, mi-ar fi placut mai mult “pretul pentru prestatie”… Nu, si asta suna “usor”. Onorariu!

Onorariile artistilor vorbesc despre ei, ca popularitate si prestatie? Asa ar trebui sa fie. Sau vorbesc despre cat de idiot este romanul, care arunca cateva mii de euro doar pentru ca artistul ala cere mult, si-adica-i bun!

Sahara – Se ia (de catre genialul Costita) o blonda siliconata, se suprapune unui negru incert, se trage un clip “de imagine” si se vinde cu pretul de 6900 de euro! Cat??? Bai Costi, hai sa fim sinceri draga, esti nesimtit! Nu scriu articolul acesta sub anonimat, nu imi cenzurez parerea, chiar cred ca acest fost manelist (oare?) intrece orice limita (asta daca este adevarata aceasta informatie). Nici macar nu am stiut cine este trupa Sahara, a trebuit sa ii google-esc, nu pot sa cred ca aceste valori indoielnice sunt artistii pe care noi cheltuim cei mai multi bani. Dar ce spun noi, unii dintre noi, care isi permit pentru ca oricum fura, mint si fraudeaza… o fac destul de in vazul lumii ca sa fiu contrazisa.

Vama – 4500 de euro. S-a schimbat ceva in peisaj. Nu trebuie sa imi placa Chirila ca sa stiu ca pretul asta inseamna multi, multi fani, multe bilete vandute, multe piese stiute vers dupa vers, o trupa care canta live si o dorinta reala de autodepasire. Si nu ma refer la partea financiara, acolo il avem pe Costi…

Creasy Loop / Dan Balan / sau O-zonul – 4200 E. Am mai spus-o, dar o repet. Omul asta a ajuns celebru dintr-o greseala. Fericita, ce-i drept, pentru el, dar tot o greseala ramane. Nu e ca si cum talentul si munca l-au propulsat pe culmile succesului, nu! A facut o piesa simpla, destul de banala, atat de banala incat tot mapamondul o stia, si zbang! 4200 pe concert. Pai ce stii tu, mai Dane, sa faci de banii astia? Niste Chica Bomb?

Urmeaza Costi din nou, de data asta singur, Horia Brenciu, care merita fiecare leutz pentru ca are un spectacol exceptional, baietii de la Cargo etc.

Apoi, cu o treapta mai jos avem Morandi, care cer 3350 si Andrea, care cere 3300. De Morandi a auzit toata lumea, Moga si Randi au o gramada de clipuri, toate ajunse hituri. Dar Andrea stiti cine e? Sahara blonda si siliconata a lui Costita. As vrea sa fac brusc apoplexie, dar nu pot, ca vin si Blaxy Girls de mai jos… Asa ca nu scap de Costita o clipa.

Mai sunt si oameni care isi merita banii, mai sunt si artisti care fac muzica, mai sunt si “scursuri”, dar asa arata padurea noastra, cu un rege care rage “O, viata meaaaa!”, un lup care isi schimba parul prin America, caprioare si vevedite, dar si gandaci, tantari si tot felul de alte gaze care, daca avem noroc, pana la balurile urmatoare nu vor mai exista.

Va rog sa cercetati voi mai atent lista cu nume si preturi si sa-mi mai spuneti dintre nemultumirile voatre…

Oricum, bine ca nu se dau banii inainte, ca nu mai fac nici o diferenta intre muzica si moravurile usoare…

joi, 29 octombrie 2009

Cea mai fericita fata din lume

Am vazut aseara pe HBO un film romanesc care mi-a placut. Si "Francesca" mi-a placut, dar "Cea mai fericita fata din lume" este atat de autentic, incat nu cred ca exista roman, locuitor in Romania, care sa nu se regaseasca macar intr-o scena. Nu atat de "frumos" pe cat este de real, insa. Parca nu este film, parca te uiti pe gaura cheii la tine, asa cum esti, asa cum te visezi, asa cum nu te lasa viata niciodata sa fii.
Pe masura ce filmul se apropia de final, ne dadeam cu parerea. Asteptam ceva... "neasteptat", un Deus ex machina, sau macar o randunea care sa se cace pe parbrizul Loganului. Dar nu. M-a lovit un adevar dureros... de fapt poate castiga oricine, numai tu nu...



Sinopsis
Avand la baza intamplari reale, filmul spune povestea unei adolescente, Delia, care a castigat o masina in urma unei campanii promotionale la sucuri racoritoare.

Delia vine la Bucuresti impreuna cu parintii pentru a filma un testimonial - dovada ca premiul si castigatorul exista cu adevarat. In timpul filmarii, Delia trece prin discutii aprinse cu parintii care au decis sa vanda masina, in ciuda dorintei ei de a o pastra.

Ceea ce la inceput parea sa fie un eveniment norocos din viata fetei se dovedeste a fi o situatie dureroasa, in urma careia relatiile familei vor fi reanalizate, atat de "fericita" castigatoare, cat si de parintii ei.



Ce zice Radu Jude despre Film:
Prin 2005 i-am povestit prietenului meu Andrei Butica, impreuna cu care pregateam un scurt-metraj, o intamplare de la una din primele mele filmari de regizor "profesionist".
Trebuia sa filmez un testimonial in care o adolescenta din provincie urma sa relateze cum a trimis trei etichete de suc la o promotie publicitara si cum, in urma tragerii la sorti, a castigat o masina. Fata aia nu era deloc bucuroasa, din contra, era intr-o stare mizerabila pentru ca parintii hotarisera ca ea trebuie sa vanda masina, astfel incat ei sa poata plati niste datorii. Andrei a spus ca i se pare o idee buna pentru un film. Incurajat de parerea lui, am scris impreuna cu Augustina Stanciu o varianta de vreo 30 de pagini. Nu prea functiona, povestea era cam grabita, asa ca, incet-incet, l-am transformat intr-un scenariu mai lung.

La drept vorbind, nu mi-a fost niciodata prea clar despre ce este acest film. Mi s-a parut initial ca e despre foarte multe lucruri. Despre cum se raporteaza oamenii la ideea de bine. Despre compromisuri si despre minciuna. Despre cum limbajul filmului poate fi folosit pentru a minti. Despre ce inseamna sa fii un adolescent speriat si sa nu ai curajul sa te opui pana la capat parintilor tai. Despre cum e sa fii parinte si sa trebuiasca sa profiti de propriul copil pentru a-ti indeplini planurile de viata. Despre negociere. Despre fericire, tristete si consum. Despre capitalism. Despre cum se insereaza in Piata Universitatii, vara. Gasisem si un proverb romanesc absolut oribil care rezuma ceva din filozofia filmului: "Frate, frate, dar branza-i pe bani".

Vazand filmul incheiat, nu stiu cate din lucrurile de mai sus au ramas. Nu stiu daca filmul e bun sau prost. Nu am nici pregatirea, nici distanta necesara pentru a-mi da seama. Si nici nu e treaba mea, din fericire. Sper doar ca cine va vedea filmul va gasi in el ceva care sa aiba sens si care sa-l emotioneze.



http://www.ceamaifericitafatadinlume.ro/

luni, 26 octombrie 2009

Bucharest Masters of Jazz – O reusita unanima!

S-a intamplat sa nu pot ajunge decat in ultima seara a festivalului, desi mi-ar fi placut sa merg in fiecare dintre cele trei zile anuntate pentru luna octombrie. Dar au fost „spioni” de incredere, care mi-au luminat calea!

Mike Stern Band, am gasit pe youtube chiar filmare de la Bucuresti. Sa vedem:



Bucharest Master of Jazz este la a doua editie, si spun „este” pentru ca nu s-a incheiat. Vom mai avea parte de o surpriza in luna noiembrie.

Ce am vazut eu aseara? Branford Marsalis Quartet si Mike Stern Band. Am vazut impreuna Mike Stern Band mai sus, iar in filmuletul de mai jos sunt (dupa cum zice Arsinel) iubitii mei (pentru ca mi-au placut fantastic) Branford Marsalis Quartet, tot din concertul de la Bucuresti:



As vrea sa denumesc experienta incantatoare din Sala Palatului... muzica. Desi Jazz-ul nu place tuturor, toti cei care s-au aflat in sala s-au bucurat de cateva ore traite cu sufletul deschis si pregatit pentru asa o calatorie, de multa arta si mai multa cunoastere, de respect, precizie si daruire. Nu imi amintesc sa fi intalnit un public care sa astepte cu nerabdare finalul unei bucati muzicale, doar pentru a arata artistului, cu aplauze fierbinti, cat de tare ii place.

Ma gandeam la ceea ce se spune. „La inceput a fost cuvantul!”. As pune la indoiala asta, pentru ca am tendinta sa simt (si nu sa cred) ca la inceput a fost muzica. Muzica aceea dumnezeiasca, care – prin frumusetea ei - nu lasa loc niciunui cuvant, acel fel de melodie care ma face sa ma intreb in clipa asta ce vorbe ar trebui sa folosesc ca sa pot descrie intocmai cat de tare mi-a placut? Oare frazele interogative nu ajung, ca sa va conving sa va cumparati macar o data bilet la un atate eveniment?

Sala destul de plina pentru o a treia zi de festival, public frumos, cunoscator si manierat, sunet bun (sau cel putin asa mi s-a parut mie), eleganta, bun simt si lirism muzical. Nu mi-am dat seama cand au trecut orele. Am ascultat si nu-mi amintesc decat ... de culoarul care se crease intre artisti si mine. Parca imi cantau mie si nimic din jurul meu nu mai era insemnat.

Pentru cei care au fost starniti de acordurile acestor oameni mari:

Branford Marsalis Quartet:
http://www.myspace.com/branfordmarsalis

Mike Stern Band:
http://www.mikestern.org/

Whatta night...





Am fost vineri la Tan Tan, si-atat! Restul nu imi mai amintesc... Glumesc. Mi-a placut destul de mult, mai ales ca am vazut si alte capete inalte, cazute alaturi de al meu.
Desi nu depinde numai de mine, nu m-as mai duce prea curand, macar ca sa-mi revin nitzelush. Asa ce-mi mai place sa-mi bat toiagul de liberul meu arbitru, iu hu!

miercuri, 21 octombrie 2009

Video - Fragment din "Ti-am spus vreodata ca ma iubesti"

Prin amabilitatea Catalinei si a telefonului ei performant, care este, am putut obtine acest scurt fragment. Pana vor vei pozele profi si filmarea integrala a piesei, ne bucuram de ce avem. Ah, aceasta este singura parte in care publicul a ras si a vociferat, desi (cum se intampla intotdeuna) nu ne asteptam o clipa.

marți, 20 octombrie 2009

Tan ta ta Tan!!!


Petrecerea a inceput de o saptamana, a avut parte de o deschidere sclipitoare, iar vineri (23 oct.) este cea de-a doua editie. Clubul Tan Tan are un oaresce iz de Glossy-Glossy, iar faptul ca oamenii inca mai strang randurile pentru genul acesta de muzica, ma bucura.

Pentru rezervari, intrebari si orice va mai trece prin cap: http://rnbparty.blog.com/

Tata Dan
IM: dan_saga
Tel:0721718626

luni, 19 octombrie 2009

"Ti-am spus vreodata ca ma iubesti" - Sinopsis

By Catalina Grosu

Dupa spectacolul de aseara, Catalina a spus ca o sa poata face un sinopsis interesant la piesa si ma gandeam ca ar fi indicat sa ii reamintesc. Dar nu am avut timp, pentru ca... Voila:

"Cele mai crunte datorii le am fata de pozele mele din copilarie." Vasile Ghica

Cum ar fi daca azi te-ai intalni cu ceea ce erai acum 12 ani? Te-ai privi aprobator? Ai fi multumit de ce ai devenit? Trist, pentru ca visai sa ajungi cineva mai mare?
Se intampla uneori sa ne confundam meseria cu propria conditie umana. Ne recomandam ca fiind economisti, manageri, ingineri, jucatori de fotbal sau bancheri, uitand ca ceea ce facem nu trebuie sa impresioneze mai mult decat ceea ce suntem.

"Ti-am spus vreodata ca ma iubesti?" aduce aminte publicului spectator de fantasticul lui Mircea Eliade. Cele 2 personaje reprezinta eul dual al unei singure persoane. Sonia, actrita care isi pierde identitatea, asumandu-si-o pe cea a rolului pe care il joaca de 12 ani. Ea nu mai este actrita. Ea este personaj. In propria-i viata.

In vis, Sonia se intalneste cu fata care era la 17 ani, viitorul devenind trecut pentru copilul care se regaseste cu ceea ce va deveni, simtind din jocurile de cuvinte durerea si bucuria iubirii si insemnatatea cuvantului dor. Nu conteaza care din cele doua isi continua existenta cand visul ia sfarsit. Prezentul e contopirea tuturor timpurilor iar revelaţia unirii desăvârşite e aceasta: sa te regăseşti pe tine în clipa in care te pierzi.

duminică, 18 octombrie 2009

Premiera la Targoviste!


Primele incercari de a intra intr-un personaj... mare.


Aici abia intrasem in scena. Imi tremurau picioarele atat de tare, incat mi se misca rochia. Sau mi se parea... Nu stiu, imi amintesc doar ca, la un moment dat, Lacramioara vorbea iar eu ma gandeam ca nu-mi mai tremura picioarele...


E destul de greu sa joci un personaj rigid, cand rigiditatea este ultima chestie care ni se mai intampla azi. Ma dureau muschii gatului (au ei un nume, sigur...), dar ma gandeam ca "doamnele" se autoflagelau constant si nu se mai plangeau.


Atunci cand am discutat destre costume, ni s-a spus sa nu alegem chestii fara maneci, ca nu cumva sa se uite publicul la subratele noatre. Normal ca nu am ascultat. Acum ma intreb daca cineva a incetat, pentru o clipa, sa vada ansamblul si s-a uitat la subratul uneia dintre noi. Pfff, glumesc...



Am avut premiera la Targoviste, cu "Ti-am spus vreodata ca ma iubesti", un spectacol care a ajuns sa imi placa din ce in ce mai mult. E minunat sa joci. O spune un om care vrea, si trebuie, sa se imparta intre o scena, o redactie, o casa si multe proiecte paralele (sau perpendiculare). Dincolo de faptul ca e (dupa cum am mai zis) primul spectacol, la care iau parte, care sa se fi nascut - de la idee, la premiera - intr-un teatru de stat, sunt fericita ca a fost o piesa daruita din inima, de doua femei sincere, care iubesc ceea ce fac.
Am avut bucuria de a avea sala plina, public cald si un chef nebun de joaca (joc). A fost bine.
Nu stiu de ce, dar am sentimentul ca in seara asta am facut ceva. Ceva... nu stiu cum sa spun. Insemnat. Nu important. Insemnat.
Voi mai reveni la starea asta...

Ce-mi place de mine, scriu pe blogul asta ca si cum as fi in fata unei multimi, cand - in fapt - nu sunt decat eu si cu tine. :)

vineri, 16 octombrie 2009

perpetuum...


(sper sa nu ma insel si sa am poza asta de pe blogul lui Nini, facuta chiar de el. Sper...)

Slavesc ziua de vineri. Prosteste. Pentru ca si maine, si poimaine, muncesc. Doar ca e vineri si, de cand ma stiu, ma bucur pentru venirea acestei zile.
Cand eram mica parintii mei (sau doar mama?) lucrau in ture, deci vinerea nu era o zi deosebita. Ah, uit de la mana pan' la gura. Deosebita a devenit cand inrudeam noaptea asta de un club (Bubu) pe care l-as fi numit, fara stresariri, si casa mea.
In sfarsit, cum spuneam, azi e vineri, ma doare capu' si parca-s mai nervoasa decat de obicei. As musca dintr-un om, pentru ca nu am prea mult de lucru si stau si ma gandesc la timpul care trece lent pe langa mine, doar ca sa imi frece neuronu'.
Maine la repetitii la Targoviste o sa fiu fucked up, pentru ca intentionez sa adorm fetita cuminte si sa o trezesc pe cealalta, un pic mai obraznicutza:))
Oricum, daca ajunge cineva la Targoviste weekendul asta, va astept duminica la 19.00 la Sala Studio, daca nu, un sfarsit de saptamana somptuos, somnortos sau macar mai putin ploios...


Si piesa asta (luata de pe blogul lu Easy), care mi-a ghicit cel mai bine starea...

joi, 15 octombrie 2009

Brocart de toamna - Teru Miyamoto



Imi era dor de aceasta carte... dintotdeauna. Nu am mai citit-o, nu despre asta este vorba, nici macar nu am mai auzit de autor. Oricum nu tin minte nume, cu atat mai putin nume din Asia. Dar cartea, un roman epistolar, mi-a surprins simturile. Mi-am dat seama. Imi plac povestile. Cartea asta nu este o poveste, dar are mai multe. Imi place sa inchid ochii si sa ma prefac ca aud vorbele personajelor, dupa ce, mai inainte, mi-au fost descris ca niste peisaje, cum numai japonezii stiu sa o faca.

O serie de scrisori trimise intre Yasuaki si Aki, doi oameni care au fost casatoriti, in urma cu zece ani. Despartirea lor este legata de o poveste tragica - o incercare de dubla sinucidere a sotului cu enigmatica lui amanta - iar regasirea trezeste in orice cititor umbre albe, asemanatoare cu sperantele. N-as vrea sa vorbesc despre final, as vrea sa o mai citesc o data si inca o data, ca sa imi ramana intiparita in varful degetelor cu care tastez delicatetea frunzelor purtate de vantul amintirilor...

Sunt multe citate pe care as vrea sa le prezint, dar o sa ma limitez la unul si la o scurta cronica despre roman.

"Cred ca se facuse ora noua cand tu si fiul tau priveati stelele din gradina. Am stins lampa din tavan, am aprins veioza si m-am bagat in asternut. Fosnetul copacilor de langa helesteu, leganandu-se-n bataia vantului, razbatea printre chicotelile patronului si ale nevestei. Din cand in cand, ceva se lovea de geam. Nu era fluture, ci un fel de bondar. Am inchis ochii o vreme si am inspirat aerul umed. Tot felul de zgomote vagi imi lasau impresia unei linisti tulburi. Mirosul imi era tare familiar. Am auzit ceva dinspre un colt al incaperii. M-am ridicat si am privit intr-acolo. Doua margele sclipeau in intuneric. O pisica isi arcuise spinarea, privind undeva. Pentru ca ma obisnuisem cu semi-intunericul, am vazut cat e de mare si ce culoare are. Avea un snur rosu in jurul gatului, ceea ce insemna ca apartinea familiei. Am apucat perna si ma pregateam sa sperii pisica, in clipa in care am zarit un soarece chircit, in celalat colt al incaperii, uitandu-se la pisica. O singura data in viata mea, in copilarie, am mai vazut o pisica mancand un soarece. Asemenea ocazii sunt foarte rare, asa ca am ramas nemiscat, sa vad ce se intampla. Pisica nu m-a bagat in seama. A facut un pas inainte, cu urechile ciulite. Asteptam, incordat, urmatoarea miscare. Se apropia incet de soarece. Am privit in jur sa vad daca soarecele are vreo sansa de scapare. N-avea. Pisica s-a napustit asupra lui si i-a infipt ghearele in spate. Abia in clipa aceea s-a uitat si la mine, cu o privire triumfatoare, parca. (...) Dupa ce n-a mai miscat deloc, pisica a lins sangele de pe tatami si l-a rontait pana la ultimul oscior. Am auzit cum i-a parait scafarlia soarecelui, pe care o lasase ultima, ca desert. (...) Tu si fiul tau priveati stelele, iar eu priveam linia subtire dintre viu si mort. La numai o aruncatura de bat distanta..."

Si mi s-a mai parut concludenta o fraza din recenzia celor de la Kirkus: "Brocart de toamna demonstreaza intr-un mod stralucit de ce este Teru Miyamoto venerat in Jaopnia."

Nu are mai mult de 180 de pagini, asa ca nu sperie prin "grandoare", este aparuta la Humanitas si, daca va loviti de ea, cumparati-o!

duminică, 11 octombrie 2009

Ti-am Spus Vreodata ca Ma iubesti

Un experiment care, cu ajutorul providentei, a ajuns un spectacol. Primul (pentru mine) care s-a nascut intr-o sala de teatru. Corneliu Jipa, un om cu idei multe, este cel care a pus umarul la realizarea acestui spectacol in Teatrul din Targoviste "Tony Bulandra".



Indiferent ca-l vom juca de 5 ori sau de 50 de ori, eu si Lacramioara multumim directorului teatrului, celor care ne-au suportat si sprijinit si calitatii cu care noi oamenii (unii dintre noi) am fost inzestrati - rabdarea.

Dar vom veni si in Bucuresti cu el, asa ca... nu-i stres:)



Ti-am spus vreodata ca ma iubesti
Un spectacol de Corneliu Jipa
Cu Lacramioara Brecea si Diana Vlase
Duminica, ora 19.00, Sala Studio a Teatrului din Targoviste "Tony Bulandra".

vineri, 9 octombrie 2009

Usher - Paper(s)




Usher - Papers
Asculta mai multe audio Divertisment

Usher lanseaza un nou album in decembire. Imi placea mai mult cand era mic si dormic de exprimare, cauta, scormonea si ieseau chestii vii. Acum parca s-a cam innamolit (de unde si culoarea) insa nu il pot neglija, o date pentru ca mi-a vecheat tineretea, dar mai ales pentru ca este - oricum - mult mai ok decat multi altii...

miercuri, 7 octombrie 2009

Extraordinarii "The Voca People"

Dupa modelul “Oul sau gaina?”, am o dilema. Intai a fost cuvantul sau muzica? Daca ar fi sa folosim argumentul biblic, am spune ca intai a fost cuvantul. Dar sensibilitatea marilor artisti, care au “cunoscut” muzica aprioric, ne spune altfel…

Imi este teama sa cred ca nu ii stiti si voi pe cei de la “The Voca People”, dar chiar si asa, merita o atentie deosebita, pentru ca dispun de un talent extraordinar. Acesta este unul dintre cele mai concludente materiale cu ei:



“The Voca People” este o forma de new art, care combina sunete vocale extraordinar de melodioase, cantate live, cu arta beat-box-ului modern, cea care imita sunetul tobelor, al trompetei, al chitarelor, fara folosirea vreunui instrument pe scena, prezentate intr-un mod hazliu.
Cine sunt ei:
Opt extraterestri prietenosi, de pe planeta Voca - o planeta muzicala, care nu cunoaste comunicarea verbala, ci doar pe cea cantabila (daca pot spune asa). Ei au auzit muzica de pe pamant de secole si, cu capacitatea lor extraordinara de a imita, au decis sa aduca un tribut oamenilor si sa le cante piesele care le plac.
De fapt:
Sunt opt actori/muzicieni (trei femei – alt, mezzo si soprano -, trei barbati – bas, bariton si tenor – si doi artisti beat-box) care fac un soi de arta unic in lume, muzica vocal intrumentala… fara instrumente.
(informatii de pe site-ul The Voca People)

Exista expresii artistice care reusesc sa ne aduca cu picioarele pe pamant, fie si pentru cateva minute.
Tehnologizarea a dus la indepartarea oamenilor de la propria credinta, aceea ca omul este centrul universului creat de el. Astazi robotii joaca in piese de teatru, masinile se deschid prin comanda vocala si, daca ti-ai taiat – de tot – o mana, exista oameni care, cu ajutorul tehnologiei (pentru care TREBUIE sa multumim) ti-o lipesc la loc.
Insa uitam ca tot ce acum ne depaseste, a fost candva inventat de noi. Noi am creat totul, de la instrumentele muzicale la calculatoarele cele mai performante.

Mi se pare incredibil sa revenim la noi, oameni, simpli si infiorator de talentati.
Si, ca sa termin intr-o nota depresiva, acesti 8 artisti fantastici nu vor strange mai multa lume decat Tiesto, daca ar fi invitati in Romania.

Ne dam cu parerea...



Cred ca Dana are singura emisiune de pe un post privat care nu vrea sa faca rau nimanui. Pacat de invitati, ca-i strica jocul:))

luni, 5 octombrie 2009

My M. B-day!

6.10.09


Nu o sa stric momentul cu vorbe varuite pe blog. Vreau doar sa-l sune toata lumea :))
La multi ani, iub!

Diana Vlase vede realitatea ca pe o piesă de teatru

Desi e destul de urat sa postez pe blog d-astea...

Autor: Raluca Petrescu
Articolul initial AICI



A terminat Facultatea de teatru şi lucrează în presă, însă a decis să-şi urmeze pasiunea pentru actorie fără a ţine seama de constrângerile din lumea teatrului. Scrie scenarii, este regizor şi chiar actriţă în piesele pe care le montează pe scenele underground din Capitală.

Diana Vlase Diana scrie piese teatru despre lumea necunoscută a oraşului, pe care le pune în scenă în cluburile underground din Bucureşti. Poveştile sale cu personajele absconse care populează noaptea străzile oraului şi intrigi crude, dar reale, s-au jucat în cluburile Carola by N, Malibu, Spice, Club A, Fire şi vor fi produse începând cu luna aceasta şi la teatrele din provincie.

„Am dat la facultatea de teatru şi după patru ani mi-am dat seama că e foarte greu să începi cu un salariu de patru milioane sau cu favoruri sexuale. Atunci m-am gândit: «Chiar nu pot să fac nimic singură?»“, povesteşte Diana. Răspunsul şi l-a dat singură când a pus bazele unei trupe de teatru formată din prieteni şi foşti colegi de facultate.

Aplauze şi jale la final de spectacol

Prima piesă pe care a montat-o, „Tango“, a fost o poveste despre doi homosexuali, şi, ca orice subiect tabu, a creat controverse, bucurându-se însă de un succes neaşteptat. La fel a fost şi reacţia spectatorilor. „Finalul este tragic şi s-a întâmplat ceva neaşteptat. La sfârşit, am ieşit la aplauze şi toată lumea din sală plângea, absolut toată lumea! Atunci mi-am dat seama că pot ajunge la sensibilitatea oamenilor“, povesteşte Diana.

Şi nu s-a oprit aici. A scris o piesă cu temă socială, care sonda lumea femeilor ce devin victime ale traficului de persoane. „Anunţ: Vând femei“ poate fi rezumată simplu drept „o dramă care poate fi a oricui“ şi povesteşte despre traficul de carne vie surprinzând în cel mai autentic mod violenţa şi decăderea din lumea femeilor traficate.
„Mi-am zis: «Dacă vă fac să plângeţi, o să vă fac să mă şi urâţi»“, spune Diana, iar pariul cu ea şi cu publicul a fost câştigat, chiar dacă mai mulţi colegi din trupă au părăsit spectacolul, considerându-l mult prea violent. În timpul reprezentanţiilor o actriţă şi-a spart timpanul iar Diana s-a ales cu ochiul umflat şi învineţit.

Underground versus clasic

Diana are însă şi o poveste necunoscută încă, pentru care aşteaptă ocazia potrivită să o pună în scenă. „Pământul se învârteşte invers“ este o piesă care iese din sfera teatrului underground şi s-ar preta scenei clasice. „Marea frustrare este că nu am reuşit să găsesc un loc potrivit în care să se joace aşa cum merită“, mărturiseşte scenarista.

Ea admite însă că, în pofida mirajului teatrului clasic, jucat în instituţii consacrate, scena underground este încă spaţiul în care se simte cel mai bine. „Aici publicul urmăreşte cu mai multă lejeritate jocul, povestea, nu mai există taiorul pe care trebuie să-l porţi în teatrul clasic, şi la propriu, şi la figurat. Eu vreau să scriu pentru oamenii liberi, pentru cei care se iubesc aşa cum sunt. Restul se pot duce la Odeon“, glumeşte Diana.

Personajele sunt „întâlnibile“ pe stradă

Piesele Dianei se nasc din viaţa oraşului şi din fenomenele sociale care o compun. Din poveştile ei răsare tot ce este marginal în societate, o lume cu peşti, homosexuali, prostituate, din care nu lipsesc însă inocenţa şi naivitatea.

Despre prostituate spune că nu sunt ceea ce unele cărţi vor ca noi să credem. „Nu există prostituate foarte deştepte, pentru că atunci nu ar face chestia asta. E similar cu oamenii care îşi iau viaţa. E cea mai simplă cale să obţii ceva - bani, sau să scapi de probleme - e o dovadă de laşitate, dar este spectaculos“, spune Diana.
Când vine vorba despre inspiraţie şi ritm, Diana mărturiseşte că nimic nu este programat. Ideile vin, de cele mai multe ori, spontan sau atunci când se aşteaptă mai puţin. „Pentru piesa la care lucrez acum, «Ultima zi», am stat o seară întreagă uitându-mă la calculator, şi el la mine, fără să ne vină nicio idee. Alteori, scot un caiet în metrou şi încep să scriu ca o nebună“, povesteşte amuzată tânăra.

Cum sunt personajele tale?

Vii. Exceptând personajele din „Josephine“, în care actorul interpretează patru roluri, restul sunt „întâlnibile“ pe stradă - o prostituată, un peşte, o fetiţă naivă cu vise mari...

Ce spectacole prgăteşti?

Din 18 octombrie, la Teatrul din Târgovişte se va juca piesa „Ţi-am spus vreodată că mă iubeşti?“, iar în Bucureşti, începând cu luna noiembrie voi organiza, în fiecare marţi, o seară de teatru unde vreau să aduc numai trupe din provincie.

Ce-i place:

Îi plac oamenii liberi, care se iubesc aşa cum sunt, fără să ţină cont prejudecăţile societăţii. Pentru ei scrie şi pentru cei care pot înţelege lumea şi teatrul underground.

Ce nu-i place:

„Nu-mi plac actorii din Bucureşti, care se cred de pe altă lume. Zici că se injectează în fiecare dimineaţă cu «actorie», îi recunoşti şi pe stradă după eşarfă, cizmuliţe, nu contează că sunt prost plătiţi, trebuie să arate ca într-o revistă“, spune Diana.

Uite ce nabunii face Dan!

R&B PARTY la TAN TAN - 16 octombrie GRAND OPENING



Special am pus caseta cu youtub-ul mai mare, pentru ca stiu cum:D!

vineri, 2 octombrie 2009

De vineri...

E cinci jumate. Daca ar fi sa imi las corectitudinea sa-mi iasa prin pori, as zice ca mai am jumatate de ora de stat la serviciu. Dar as vorbi prostii. (e misto cand spui "Vorbesti prostii!", fara sa o cotesti nici in stanga, nici in drepata.) Alambicat dar... cu sens.
Simt ca am nasul mare si gatul colosal. Imi trag sufletul si ma pisicesc incontinuu, oi fi racita, cred.
Am cunoscut o fetita simpatica azi, cu care m-am inteles din priviri. People do that, they say...
Mi s-a promis "o frectie", asa ca o sa ma scuz politicos si o sa-mi vad de drum.
Weekend bun!

joi, 1 octombrie 2009

Vedete de carton, cu chilotii in vine!

Preluare de pe www.muzicabuna.ro

Se numeşte Adriana Alexandru si este una dintre tinerele aspirante la vedetism. Spun tanara pentru ca este, de fapt, o necunoscuta. Am vazut zilele trecute un material al baietilor care „povestesc... de noapte” cu duduia, de un penibil greu de explicat. O sa las imaginile sa vorbeasca, iar apoi o sa povestesc si eu ce stiu despre aceasta Marilyn de „Bucale”:



Acesta este materialul care mi-a distrus materia cenusie. Pentru ca STIAM CA O CUNOSC PE DUDUIE, dar nu imi aminteam de unde... Ii mai multumesc inca o data celui care – cu mintea lui luminata – a facut posibil ca eu sa ma bucur de internet si sa-mi elucidez toate himerele. I-am gasit site-ul acestei fete, unde am vazut ca ea a avut, la un moment dat, un magazin in zona Unirea. Asta era! La respectivul magazin, de unde eu imi mai cumparam chestii, m-a acosta intr-o zi ea, blonda, vorbind stricat romaneste (pentru ca este inceata, nu straina de Romania). La inceput am crezut ca e o vanzatoare, dar nu, era patroana, a tinut sa imi spuna, si ii placea asa de mult de mine, incat voia sa „ne mai vedem”. Expresie destul de dorobanti-asca, care mie imi trezeste o stare acuta de voma. De ce sa ma vad cu o femeie pe care am cunoscut-o intr-un magazin de haine si cu care nu am nimic in comun? De fitza! Prostia mea a fost ca am lasat o carte de vizita la ea la magazin si intr-o perioada m-a tot sunat... sa iesim. Fireste ca n-am iesit cu ea. Apoi a disparut. Au trecut anii si voila, diva (ha ha) se dezbraca pentru Acasa Tv.
Dar ce legatura are tot ce am povestit cu muzica???
Are, ca tipa s-a apucat sa cante. A platit banutul, si-a dat chilotii jos, si-a pus tzatze si uite-o prin Cancan, pe la televiziune si – ceea ce e mai grav – prin TOPURI!!!!!!!!
Cu piesa asta:
http://www.trilulilu.ro/nidweb/1b5cf44943304b

Articolul asta, cu iz de editorial, este frustrarea mea personala. Cum de se baga in seama toate proastele, penibilele si *urvele??? De ce aveam nevoie de Adriana Alexandru?