cautare

joi, 15 octombrie 2009

Brocart de toamna - Teru Miyamoto



Imi era dor de aceasta carte... dintotdeauna. Nu am mai citit-o, nu despre asta este vorba, nici macar nu am mai auzit de autor. Oricum nu tin minte nume, cu atat mai putin nume din Asia. Dar cartea, un roman epistolar, mi-a surprins simturile. Mi-am dat seama. Imi plac povestile. Cartea asta nu este o poveste, dar are mai multe. Imi place sa inchid ochii si sa ma prefac ca aud vorbele personajelor, dupa ce, mai inainte, mi-au fost descris ca niste peisaje, cum numai japonezii stiu sa o faca.

O serie de scrisori trimise intre Yasuaki si Aki, doi oameni care au fost casatoriti, in urma cu zece ani. Despartirea lor este legata de o poveste tragica - o incercare de dubla sinucidere a sotului cu enigmatica lui amanta - iar regasirea trezeste in orice cititor umbre albe, asemanatoare cu sperantele. N-as vrea sa vorbesc despre final, as vrea sa o mai citesc o data si inca o data, ca sa imi ramana intiparita in varful degetelor cu care tastez delicatetea frunzelor purtate de vantul amintirilor...

Sunt multe citate pe care as vrea sa le prezint, dar o sa ma limitez la unul si la o scurta cronica despre roman.

"Cred ca se facuse ora noua cand tu si fiul tau priveati stelele din gradina. Am stins lampa din tavan, am aprins veioza si m-am bagat in asternut. Fosnetul copacilor de langa helesteu, leganandu-se-n bataia vantului, razbatea printre chicotelile patronului si ale nevestei. Din cand in cand, ceva se lovea de geam. Nu era fluture, ci un fel de bondar. Am inchis ochii o vreme si am inspirat aerul umed. Tot felul de zgomote vagi imi lasau impresia unei linisti tulburi. Mirosul imi era tare familiar. Am auzit ceva dinspre un colt al incaperii. M-am ridicat si am privit intr-acolo. Doua margele sclipeau in intuneric. O pisica isi arcuise spinarea, privind undeva. Pentru ca ma obisnuisem cu semi-intunericul, am vazut cat e de mare si ce culoare are. Avea un snur rosu in jurul gatului, ceea ce insemna ca apartinea familiei. Am apucat perna si ma pregateam sa sperii pisica, in clipa in care am zarit un soarece chircit, in celalat colt al incaperii, uitandu-se la pisica. O singura data in viata mea, in copilarie, am mai vazut o pisica mancand un soarece. Asemenea ocazii sunt foarte rare, asa ca am ramas nemiscat, sa vad ce se intampla. Pisica nu m-a bagat in seama. A facut un pas inainte, cu urechile ciulite. Asteptam, incordat, urmatoarea miscare. Se apropia incet de soarece. Am privit in jur sa vad daca soarecele are vreo sansa de scapare. N-avea. Pisica s-a napustit asupra lui si i-a infipt ghearele in spate. Abia in clipa aceea s-a uitat si la mine, cu o privire triumfatoare, parca. (...) Dupa ce n-a mai miscat deloc, pisica a lins sangele de pe tatami si l-a rontait pana la ultimul oscior. Am auzit cum i-a parait scafarlia soarecelui, pe care o lasase ultima, ca desert. (...) Tu si fiul tau priveati stelele, iar eu priveam linia subtire dintre viu si mort. La numai o aruncatura de bat distanta..."

Si mi s-a mai parut concludenta o fraza din recenzia celor de la Kirkus: "Brocart de toamna demonstreaza intr-un mod stralucit de ce este Teru Miyamoto venerat in Jaopnia."

Nu are mai mult de 180 de pagini, asa ca nu sperie prin "grandoare", este aparuta la Humanitas si, daca va loviti de ea, cumparati-o!

Niciun comentariu: