cautare

joi, 26 noiembrie 2009

Cabinet de Asasinate "Anton Tudor"

Piesă într-un act
Lolli
Dolli
Anton Tudor

Un bar… Tudor stă singur la o masă mai retrasă. Fumează şi bea un pahar cu whisky. Pare destul de relaxat. O persoană camuflată “vizibil” se apropie de el. Deşi în bar este destul de întuneric, ea are ochelari negri, de soare. Se aşează.

Tudor: Dă-ţi ochelarii jos, atragi atenţia.

Lolli: Dar nu vreau să fiu recunoscută!

Tudor: Atragi atenţia, am spus. Dă-ţi-i jos!

Lolli: Bine, nu ţipa la mine.

Tudor: (pauză) Te ascult.

Lolli: Vreau să omori pe cineva, pentru mine.

Tudor: Asta bănuiam, încă de la telefon. Motivul?

Lolli: Ce contează, atât timp cât tu îţi primeşti banii?

Tudor: (zâmbeşte) Contează. Eu nu fac asta pentru bani. Mă rog, nu numai pentru bani. Viaţa unui om este crucea lui. Unii aleg să nu o poarte şi atunci este dreptul lor să se sinuciră. Dar pentru ca cineva să ia viaţa altcuiva, trebuie să existe un motiv mai important decât banii. Nu crezi?

Lolli: Probabil că ai dreptate.

Tudor: Pe cine vrei să omor şi de ce?

Lolli: Pe Radu. Pentru că… Radu este iubitul meu şi…

Tudor: Fostul?

Lolli: Nu.

Tudor: Te-a înşelat?

Lolli: Ce bine ar fi fost!

Tudor: L-ai înşelat tu?

Lolli: Parcă viaţa unui om ar putea avea sensuri mai adânci, nu?

Tudor: Eu aşa cred, dar nu pot impune asta…

Lolli: Radu este un om bun. Mă iubeşte. Enorm. Mă iubeşte enorm, înţelegi?

Tudor: Da. Aşa că nu văd motivul…

Lolli: Tu n-ai iubit niciodată enorm? (Tudor ridică sprâncenele) Probabil că nu. Uite cum stă treaba. Atât timp cât şi eu şi el suntem în viaţă, trebuie să fim împreună. Radu nu va accepta altfel.

Tudor: Şi tu nu vrei asta?

Lolli: Ce să vreau?

Tudor: Să vă împărţiţi viaţa unul cu celălalt?

Lolli: Tu chiar nu pricepi. Nu contează ce vreu eu? Lucrurile sunt deja stabilite. Eu nu vreau. N-am voie să vreau. Trebuie! Trebuie ce vrea Radu, pentru că el mă iubeşte enorm, pentru că el îşi pierde echilibrul dacă nu sunt eu şi pentru că refuză să conceapă viaţa fără mine. Nu e o tâmpenie, e o tragedie!

Tudor: Verdict crimă, să înţeleg…

Lolli: Ştiu, motivul meu este departe de a fi real, dar de ce sunt reale motivele care ţin de averi, care ţin de gelozie, care ţin de putere şi nu poate fi valid motivul care ţine de dragoste. Să ştii că m-am gândit multă vreme la asta. Daca vreau să o fac sau nu. Dar m-am întrebat: “Un puşcăriaş ce alege, pedeapsa cu moartea sau puşcăria pe viaţă?”.

Tudor: Ce crezi tu că va răspunde el, puşcăriaşul, stând incomod pe scaunul electric sau aplecat, pe jucăria lui Guillotin?

Lolli: Moartea. Eliberarea, fireşte. Apropo, ştiai că ghilotina nu a fost inventată de Guillotin?

Tudor: Ce? Femeie, eşti nebună?

Lolli: Nicidecum. Antoine Louis a fost amărâtul care a inventat scula, în 1792. Guillotin nu a făcut decât să o transforme într-o jucărie faimoasă!

Tudor:…

Livingul lui Dolli

Lolli: Incertitudine. Ăsta este numele de familie al oricărei femei. Tu, de exemplu, dacă eşti într-o relaţie – o relaţie banală, ca să nu mai vorbesc despre o căsnicie – ajungi la un punct în care ai senzaţia că te strâng pereţii. De ce? Pentru că nu o să mai fii niciodată tu, aceea de care îţi place să îţi aminteşti. Liberă. Liberă să flirtezi, liberă să faci nebunii, ascunsă în aburii de fum artificial şi de alcool tare. Îţi este dor să îţi pară rău pentru tâmpeniile obscure pe care le-ai săvârşit cu o seară înainte. Îţi este aşa de dor… Aşa că duci tot felul de demersuri, insuportabile pentru un bărbat. Dacă, să spunem, un el nu mai are chef să rămână într-o relaţie, pur şi simplu vorbeşte. Fără gânduri paralele sau perpendiculare. Dar noi nu! Noi folosim tot felul de tertipuri, care mai de care mai ieftine, ca să recunoaştem un adevăr la fel de banal ca laptele cald. Dar, să spunem că toate merg conform planului şi, în final, te desparţi de el. Nimic nu contează, atunci când o femeie tânjeşte după libertatea ei. Nici actul de căsătorie, nici un copil, nici părinţii sau vecinii. Nimic. Tu vrei libertate şi asta vei obţine. Bine, bine, dar pentru ce? Pentru fusta scurtă şi rujul roşu? Pe astea ai putea să le ai şi acum, nu te opreşte nimeni. Dar cine vrea să arate ca o femeie uşoară sau ca o vampă, fără privilegiul de a face sex cu necunoscuţi? Măcar cu unul singur! Deci, te-ai despărţit. Din clipa aceea se schimba în totalitate lista dorinţelor tale. Ai fustă, ai ruj, ai timp, ai disponibilitatea, dar… nu ai chef. Nu, nu vrei să dai curs invitaţiilor prietenelor tale, care oricum îşi fac griji pentru tine. Tu vrei să stai în casă… şi să citeşti. Imaginează-te singură, cu un volum de 120 de pagini, suspinând după el. Care el? Poate nu acel el care tocmai a dispărut din viaţa ta. Dar un el. Oricare ar fi el. Bărbaţii suspină după cuceriri mari, după putere, după regate la picioarele lor, femeile suspină după el. Femeile sunt mai proaste. Gândesc mic, mic de tot. El poate fi oricine, iar dacă este o lichea, cu atât mai bine. El!!! Suspini după mâna care să o strângă pe a ta, braţele care te protejează în timpul nopţii. Haideţi să recunoaştem, nimeni nu doarme ca-n reclame, decât în reclame. Oamenii normali îşi dau coate, genunchi sau palme în somn. Dar se pare că mirajul singuratatii tampeste. La fel cum te tâmpeşte şi strânsoarea unei relaţii serioase. Nu?

D: Probabil.

L: Probabil?

D: N-am de unde să ştiu. Cea mai lungă relaţie a mea a durat trei luni. Nu mă gândesc niciodată la ceva serios, când cunosc un bărbat. Facem schimb de numere de telefon. Urmează o întâlnire. De cele mai multe ori este vorba despre o cină la restaurant. Apoi el mă conduce, ca un domn ce este. Eu îl invit sus, ca o doamnă ce sunt! Fumam un joint. Facem sex. Pam. Pam. Şi, au revoir! Dacă mă mai sună, o mai facem o dată. Dacă nu, nu mă agit. E prea complicat să te agiţi. Majoritatea bărbaţilor cu care discut despre asta îmi spun că mă bucur de raţiunea lor. Voila! Am găsit reţeta. Gândeşte ca el şi nu are nimeni nici un stres.

L: Nimeni? Nici măcar tu?

D: Eu mai ales eu.

L: Şi atunci, cum se face că te plângi?

D: Mă plâng că… ce?

L: Că nimeni nu “stă” cu tine mai mult de trei luni.

D: Să rectificăm, te rog. Nici o relaţie de-a mea nu durează mai mult de trei luni. Uneori mai dau şi eu papucii. Remember Albert? Vai, ce idiot sinistru! Ţi-am spus că am fost la Paris?

L: La Paris?

D: Da. Cu Tudor.

L: Când?

D: Întrebarea fireasca era: “Cine e Tudor?”, nu?

L: Când, mă?

D: Weekendul trecut?

L: Weekendul trecut?

D: Da! Şi, te rog, nu mai întreba ceea ce tocmai ţi-am spus. La Paris? Weekendul trecut? Este un obicei foarte prost. Am senzaţia că vorbesc cu o interlocutoare… cam înceată.

L: Mă gândeam că şi Radu a fost la Paris wekendul trecut.

D: Ne-am dezvoltat, trei români la Paris, într-o singură zi. D-asta au luptat minerii în ’89.

L: Minerii nu au luptat în ‘89. Iar dacă vorbeşti despre mineriade, confunzi. S-a întâmplat în ‘90.

D: Bine că eşti tu deşteaptă. Dar, ce păcat, tu nu ai fost la Paris weekendul trecut!

L: Da. Aşa este. Păi, spune-mi, mon amour, cine este Tudor?

D: Îţi spun.

L: Spune-mi!

D: Mă gândeam. Aş vrea să jucăm un joc, mai întâi.

L: Ce? Ce joc?

D: Un joc care are ca rezultat o cunoaştere mai… profundă.

L: Vrei să mă cunoşti… mai profund?

D: Nu spus aşa, dar da!

L: Să îţi amintesc că ne cunoaştem de când aveam câte patru ani fiecare?

D: Ştiu.

L: Sunt surprinsă!

D: Doar că… oamenii, în timp, se mai schimbă…

L: Sunt foarte de acord. M-am schimbat şi eu, te-ai schimbat şi tu, numai că noi am fost împreună când aceste schimbări şi-au urmat cursul.

D: Îţi este frică de ceva? (Pauză) De ce nu vrei să jucăm?

L: Pentru că este o tâmpenie. Dar, în fine, jucăm, dacă asta vrei tu. Despre ce este vorba?

D: Pai, eu spun un cuvânt, tu spui primul cuvânt care îţi vine în minte, eu spun primul cuvânt care îmi vine în minte la auzul cuvântului tău… Şi aşa mai departe.

L: Acesta nu este niciun joc, este un exerciţiu de psihologie, iar tu nu ai nici o legătură cu psihologia.

D: Corect. D-aia l-am numit joc.

L: Ok.

D: Încep eu.

L: Din nou, sunt surprinsă.

D: De ce?

L: (Vizibil enervată) Glumeam. Începe!

D: Vie.

L: Vin.

D: Seară.

L: Pahar.

D: Sex.

L: Poate.

D: Armă.

L: Conflict.

D: Mamă.

L: Cafea.

D: Tată.

L: Uşă.

D: Eu.

L: Paravan.

D: Eu sunt un paravan?

L: Tu eşti… prietena mea. (Mieros) Bănuiesc că nu ţi-a venit ideea acestui “joc” doar ca să mă prinzi cu un cuvânt care nu îţi place! Pe bune, Dolli, mai am şi alte treburi. Unele chiar foarte importante.

D: Ce treburi?

L: Nimic, spuneam aşa, că jocul astă mi se pare o pierdere de timp. Ce învăţăm noi din asta?

D: Că eu sunt un paravan.

L: Dacă este să gândeşti în esenţă, ceea ce tu nu ştii să faci, mâna protectoare a iubitului, pătura călduroasă din copilărie, geaca groasă pe care maică-ta te obligă să o porţi, umbrela de ploaie… Da! Paravan nu este un cuvânt urât. Are chiar nişte valenţe extraodinare. Protejează. Tu eşti o protecţie pentru mine, subconştientul meu te percepe ca pe o formă de protecţie a conştientului. E de bine! E numai de bine! Este ca o declaraţie de dragoste!

D: Deşi paravan îmi sună destul de… meschin.

L: Nu te împotmoli în fonetică. Mai bine povesteşte-mi de Tudor.

D: Îl cheamă Tudor. Este poet. Are o vârstă incertă. Şi mă simt bine cu el.

L: De unde aduni toţi rataţii? Vreau să ştiu. Eşti o zeiţă pentru mine. Cum îi găseşti tu pe toţi?

D: Dar nu ţi-am spus că ar fi un ratat.

L: Da, sigur. Aşa este. Dar mi-ai spus că este poet.

D: Şi asta îl face un ratat?

L: Sigur. Asta dacă nu minte sau dacă nu mai face şi altceva pe lângă, ceva care să-i aducă mult mai mulţi bani decât ar putea să-i aducă trei volume de poezie, în următorii zece ani.

D: Nu mi-a spus dacă mai face şi altceva.

L: Dar este publicat măcar?

D: Poftim?

L: Are vreun volum publicat?

D: De unde să ştiu eu. Abia l-am cunoscut! Nu puteam vorbi despre muncă de la prima întâlnire, ar fi crezut că urmăresc ceva…

L: Dar ai fost la Paris cu el!

D: Cum este să întrebi pe cineva care se recomandă poet: “Dar eşti publicat?”? O fi, dacă se intitulează astfel.

L: Şi ce scrie?

D: Ai fi surprinsă. Definitv. Poezii.

L: Termină cu glumele proaste. Ştii vreo poezie?

D: Te aştepţi să spun că nu, pentru că mă cunoşti şi ştii că nu dau doi bani pe poezie. Dar ştiu! Două! M-am chinuit să le memorez tocmai pentru că şi eu te cunosc. Te cunosc atât de bine, doar sunt paravanul tău, nu?

L: Nu pot să cred. Să auzim!

D: Ştiu una care-mi place şi una care nu îmi place. Pe care o preferi?

L: Mai întâi pe cea care îţi place.

D: “Ţine-mi de şase” se numeşte.
Tu ţine-mi "de saşe", mai toarnă un vin,
şopteşte-mi din struna cea mută
carafele albe ciocnească-se lin
şi sânul adoarme-l în palma-mi tăcută.

Tu ţine-mi "de şase", eu n-am să mai ştiu
cum trec nori caprui să ne spele
în grijă, de astăzi, îţi las tot ce e viu:
cuvântul şi buzele mele.

Trezeşte-mă doar la apus, să mai gust
o ultimă oară, pelinul,
din cana-ţi ciobită, cu urme de must...
Tu ţine-mi "de şase"... Dă vinul.

L: Frumos. Foarte frumos. Cum spuneai că îl cheamă?

D: Tudor.

L: Tudor… şi mai cum?

D: Tudor, poetul. Mă crezi că nu ştiu?

L: Cu părere de rău, te cred. Mai spune-mi despre el.

D: Ce să îţi spun mai mult. Are o vârstă incertă.

L: E bătrân?

D: Nu, este - mai degrabă - tânăr.

L: De o tinereţe incertă?

D: Ceva de genul ăsta…

L: Bogat?

D: Dacă m-a dus la Paris, nu e sărac. Mai mult nu ştiu.

L: Hm… Este un armăsar?

D: N-am făcut sex.

L: Cum?

D: N-am făcut!

L: Lasă-mă să înţeleg. Ce aţi făcut voi două zile la Paris?

D: Ne-am plimbat… Sincer? Am urmărit un tip. Nu spune nimic!!! Mi-a spus de la început că îşi “trage” inspiraţia din asta. Urmăreşte oameni pe stradă şi apoi scrie despre ei, ca şi cum i-ar cunoaşte. Cred că asociază feţele cu povestirile pe care le inventează. Apoi le transformă în poezii.

L: Ai presupus tu!

D: Eu am încredere în el. Nu ştiu cum să explic. Pentru prima dată am senzaţia că… e bine. Înţelegi?

L: Deloc. Mi se pare ciudat. E cumva detectiv?

D: Nu. Este poet! Şi eu m-am gândit că ar putea fi detectiv, dar nu a făcut nici măcar o poză.

L: Poate că e homosexual. Şi tu eşti un paravan.

D: Aha! Vezi? Ti-am spus eu! Paravan nu înseamnă ceva de bine. Paravan e de rău. E masca. Acoperirea. Când ai un paravan, te ascunzi după el, nu? Pentru că ai ceva de ascuns. Tu mă foloseşti pe post de paravan, dar vrei să mă faci să cred că alţii o fac. (Pauză) Te-ai speriat?

L: De ce să mă sperii?

D: De mine.

L: Nu. Mă sperie Tudor ăsta…

D: Linişteşte-te, o să vină mai târziu să mă ducă la teatru. Şi o să-l vezi şi tu. Dar să faci bine să te porţi frumos cu el. Chiar îmi place. S-ar putea să bat recordul cu Tudor!

L: Nu mai spun nimic…

D: Radu ce face?

L: Se încăpăţânează.

D: Să?

L: Să trăiască.

D: Ce?

L: Îţi lipseşte umorul astăzi.

D: Îl mai iubeşti?

L: Nu vreau să intrăm în discuţia asta. Dacă-l mai iubesc? Sunt într-un moment incert al vieţii mele. Poate că îl mai iubesc. Poate că nu. Dar cu siguranţă nu-l mai suport. Mi-am dar seama de ceva.

D: Ia!?!

L: Iubirea dăunează!

D: Grav sănătăţii mintale?

L: Exact!

D: Cum vine asta?

L: Dacă iubeşti, ai încurcat-o! Nu te poţi concentra să faci nimic bun, stai cu gândul numai la el, rememorezi tot felul de amintiri şi pierzi prezentul. Sau îţi imaginezi lucruri pe care le veţi face împreună şi pierzi prezentul. Nu mănânci, ca să nu te îngraşi, nu te întâlneşti cu prietenii, ca să nu îţi simtă lipsa, nu leneveşti, ca să nu creadă că eşti o lichea, nu, nu, nu! Şi, până la urmă, te simţi obosită, stoarsă la maximum de puteri, dependentă, străina şi îţi vine să îţi plângi în pumni de milă. Aşa mă simt eu acum. Dacă ar fi să îmi doresc ceva, ar fi să dispară Radu. Pur şi simplu. De mâine Radu nu mai există! Aş fi atât de fericită. Nu ar trebui să îi dau explicaţii, nu m-aş simţi obligată să fac tot felul de activităţi în folosul relaţiei noastre. Aş face numai lucruri în folosul meu.

D: Destul de egoit pentru tine. Te-ai schimbat! Cândva Radu era lumina ochilor tăi, raţiunea ta de a fi. Parcă nu te mai recunosc..

L: Ştii unde se întâmplă declicul? În momentul în care conştientizezi că nu voinţa vă ţine împreună. Ci rutina. O rutină scârboasă, mucegăită, despre care spui ca îţi place, doar ca să te minţi că ai şi tu o viaţă normală.

D: Am impresia că citesc dintr-o revistă petru femei.

L: Conţin şi revistele alea adevărurile lor.

D: Mai slăbeşte-mă! Astea-s tâmpenii. Dacă vrei să te desparţi de el, o faci şi gata. Numai că aici vine întrebarea. Vrei să te desparţi de el şi să îl vezi mâine cu altă femeie pe stradă. Să o strângă pe alta în braţe, să urle o altă femeie sub el? Vrei asta?

L: Nu, normal că nu aş vrea asta. Nu cred că aş vrea. Dar e o situaţie ipotetică ridicolă, pentru că nu se va întâmpla niciodată. Radu m-a strâns ca-ntr-o pânză de paianjen, iar eu nu mai pot respire. Tu înţelegi că nu se mai pune problema despre iubire? Am trecut într-o altă dimensiune. Poate că-l iubesc. Dar nu-l suport. Nu-l mai suport. Mă face să mă simt ca şi cum îi aparţin. Eu nu mai sunt a mea, sunt a lui, exist prin el, eu sunt iubita lui Radu. Asta sunt eu… şi e trist. Aş vrea să moară. Mă crezi?

D: Înclin să te cred…

Sună Tudor la uşă.

D: Trebuie să fie Tudor. Merg să îi răspund.

L: Ce bine! Abia aşteptam să-l cunosc.

D: Să te comporţi frumos! Frumos, ai înţeles?

Iese D. Intră împreună cu Tudor. L rămâne încremenită.

D: El este poetul meu incert. (lui L) Te simţi bine?

L: Da, cred că am băut prea multă cafea. (lui Tudor) Am auzit multe despre tine.

T: Sunt, într-adevar, multe de spus?

D: Poate că nu sunt multe, dar sunt chestii interesante.

L: Eşti poet, am înţeles?

T: Sunt, dacă asta mi se cere.

D: Lolli mă întreba dacă ai şi o slujbă, iar eu nu am ştiut ce să-i răspund…

T: Asta pentru că nu m-ai întrebat. Fiecare dintre noi are o slujbă. Fie că vrem, fie că nu. Fie că ne dam seama de asta sau nu.

D: Nu e delicios?

L: Ca ciupercile otrăvite… Deci tu eşti noul iubit al lui Dolli…

D: Hei, poartă-te frumos! Te-am rugat să fii cuviincioasă şi tu ce faci? Să îmi scuzi prietena, are această calitate, aciditatea!

T: Într-o perioadă în care noul este un lux, mă simt flatat.

L: Nu te flata singur…

D: Înţeleg! Măcar gazda să fie primitoare atunci. Vrea cineva ceva de băut?

L: Mai ai ceai de coacăze?

D: Da. Vrei?

L: Da, te rog.

D: Vrei şi tu, Tudor?

T: L-aş înlocui bucuros cu un wisky.

D: Le aduc imediat. Să fiţi cuminţi!

D iese. Cei doi rămaşi tac pentru o vreme.

L: Ce se întâmplă?

T: Ce se întâmplă? Păi tu ar trebui să-mi spui mie. Dacă ar fi să mă întrebi pe mine, nu prea ai noţiunea de recunoştinţă.

L: Nu m-ai anunţat că vei fi aici.

T: (Zâmbeşte) Păi nu am fost. Am venit de puţină vreme.

L: Mă bucur că ţie îţi arde de glume. Ştii foarte bine ce vreau să spun.

T: Ştiu! Doar că onorariul primit de la tine nu include şi activităţile din viaţa mea privată. Sau ai crezut că mă angajezi să îţi ucid iubitul şi apoi să dispar şi eu?

L: Vorbeşte mai încet, pentru Dumnezeu! Vrei să-mi spui că Dolli face parte din viaţa ta privată?

T: Vreau să spun că nu este treaba ta.

L: S-ar putea să te înşeli. Este treaba mea din plin. Dolli este cea mai bună prietenă a mea, dintotdeauna. Nu ai vrea să îi spun cine eşti, de fapt, nu-i aşa?

T: Cea mai bună prietenă a ta? Nu ştiam. Dacă este aşa suntem în siguranţă. O prietenă aşa de bună trebuie să ştie de planurile tale criminale. Sau greşesc?

L: Ce? Eşti nebun? Cum să îi spun asta?

T: Ai dreptate! Atunci nu am nici o problemă. Ar fi mai mare dezamăgirea ei dacă ar afla că nu ştie cine îi este prietenă de-o viaţă. Mult mai dezamăgită decât dacă ar afla că ultima ei cucerire este un criminal plătit. Vezi tu, eu sunt un nimeni în viaţa ei, dar aş putea deveni cineva. La tine e invers…

L: Ce vrei?

T: Am venit să-mi vizitez noua iubită. Şi dacă vrei să întrebi ce face cazul Radu, să ştii că este bine. Este foarte bine. Atât de bine încât dosarul lui a trecut la secţiunea “rezolvat”.

L: Ce vrei să spui. Gata?

T: Gata!

L: Cum? Când? Astăzi? Cum ai făcut? Unde?

T: Hai să ne înţelegem. Din nou. Tu m-ai plătit să fac o treabă. Eu am făcut-o. Atât. Nu mai are nimeni nimic de discutat în legatură cu asta. Înţelegi?

L: Dar…

Intră D. cu băuturile.

D: Ca o gazdă primitoare, după cum spuneam.

L: (cu un zâmbet forţat pe chip) Mulţumesc.

Tudor: Eşti o zeiţă.

L: Da, o adevărată muză pentru poeziile tale, nu?

T: Se poate spune şi aşa.

D: Atunci nu vom mai fi nevoiţi să mergem până la Paris pentru inspiraţie, putem sta aici, în casa mea.

Pauză

Tudor: Venirea mea a înterupt ceva? Sau aşa vă place vouă să vă plictisiţi împreună?

D: Mă gândeam.

L: (în acelaşi timp) Mă gândeam.

D: Uite, vezi, nici nu trebuie să vorbim, gândim la fel.

T: Crezi?

D: (zâmbind) Aproape la fel.

L: Am văzut zâmbetul ăla de complicitate. Ce înseamnă?

D: Fiecare doi îndrăgostiţi poartă în suflete cheile cuferelor unde îşi ţin micile secrete!

L: Corect, numai că Tudor nu este tânăr, ci are o vârstă incertă.

(râd toţi)

D: Lolli îmi spunea mai devreme că este o perioadă ingrată pentru bărbaţi, perioada zilelor noatre.

Tudor: Adică?

D: Femeile nu mai sunt implicate în instituţia căsătoriei sau în relaţia de cuplu din alte motive decât cele mai oneste simţăminte. Adică, serios, ce ţine o femeie lângă un bărbat, altceva decât iubirea? Bani fac amândoi, poate că uneori femeia câştigă chiar mai bine, aşa că de ce ai avea ea nevoie de el, altceva decât pentru că este fizic şi psihic atras de el? Bărbaţii nu se mai pot purta la fel de urât ca în alte perioade istorice, pentru că femeile au opţiuni. Opţiunea de a-l lăsa dracului în drum…

Tudor: Cred că există mai multă reciprocitate acum, şi mai puţină obligativitate, ca să vorbesc academic.

L: Nu este adevărat. Niciodată, dar niciodată nu poţi pune egal între un bărbat şi o femeie, orcât de mult am lupta noi pentru asta. Bărbaţii sunt inferiori. Ca rasă.

T: (ironic) Nu suntem masculii şi femelele rasei homo sapiens?

L: Ba da, însă bărbaţii gândesc mult mai simplu. Nu îşi pun tot felul de întrebări existenţiale, despre viaţă, moarte, fericire. Tut e întrebi vreodată dacă eşti fericit?

T: Unori.

L: Poate că tu eşti o excepţie. Restul bărbaţilor caută o fată frumoasă, care face mâncare bună şi care tace. Şi musai să aducă bani în casă. Dacă îndeplineşte aceste condiţii, o şi cere în căsătorie. Nu se pune problema compatibilităţii. Nici măcar nu trebuie să fie foarte bună la pat. Pentru asta există amantele. Bărbaţii vor puţin, nu tânjesc după perfecţiune, nu vor împlinire…

T: Greşit. Singura diferenţă de fond între bărbaţi şi femei este că noi nu pierdem timpul. Căutăm aceleaşi lucruri, avem aceleaşi neîmpliniri, suntem la fel de profunzi. Ba mai profunzi, dacă vrei să arunci un ochi la marile minţi laminate ale trecutului.

D: Asta pentru că nouă nu ni s-a dat şansa.

T: Nici nouă. Nimanui nu i s-a dat şansa. Noi ne-am luat-o singuri, voi aţi continuat să plângeţi după ea. În sfârşit, sunt câteva diferenţe între noi, de exmplu, când noi găsim ceea ce căutăm, sfârşim prin a ne simţi fericiţi şi împliniţi. Voi continuaţi să vă întrebaţi dacă e adevărat ce aţi găsit, şi pierdeţi faza. Ştii câte femei au dat cu piciorul la cel mai frumos om din viaţa lor, pentru că aveau întrebări? Câte femei s-au întors de la altar pentru că erau nesigure, iar apoi toată viaţa au fost măcinate de întrebarea “Cum ar fi fost, dacă ar fi fost?”?

L: Câte? Una?

D: Eu cred că Tudor are dreptate.

L: (răutăcios) Eu cred că nu este cazul să te bagi!

D: Dar este prietenul meu…

L: Nu despre asta vorbim aici. Este o discuţie despre relaţii, iar tu nu poţi spune că eşti o expertă. Ba dimpotrivă, n-ai nici măcar minimum de experinţă.

Tudor: Nici eu nu mă pot lăuda cu prea multe experienţe. Am avut numai relaţii distructive.

L: Distructivă este şi relaţia mea, ce-i drept.

D: După cum văd eu bine, nu are nimeni o părere avizată în ceea ce priveşte relaţiile, aşa că hai să vorbim ca între prieteni. Dacă n-ai o problemă cu asta.

L: Nu, iartă-mă, am fost rea. Aş vrea pur şi simplu să ştiu ce simt. Problema mea este că… nu prea ştiu. Eram convină că îmi doresc să nu mai am nici o legătură cu Radu, dar acum îmi dau seama că greşeala s-ar putea să fie la mine. Poate că relaţia mea era perfectă, iar eu îi tot căutam puncte slabe, care nu existau. Poate că Radu gândeşte ca tine, poate că el a găsit ce căuta şi noi suntem fericiţi, iar pe mine mă sperie starea asta de bine. Eu îl iubesc pe Radu, nu? Asta spuneam, noi femeile vrem dramă, vreau să plâng, să sufăr, chiar dacă nu am de ce. (la Tudor) Sau am, acum?

Tudor: Unele certitudini trebuie calculate şi socotite cu atenţie, altele trebuie simţite. Oricum, nu mai contează acum.

D: Cum adică nu contează?

Tudor: Nu mai contează. Mărul oricum a putrezit...

D: Metaforic.

(pauză)

L: Metaforic, nu?

T: Nicidecum. Relaţia voastră nu mai are nici o zi de viaţă, cum nu mai are nici el lângă tine.

L: Dar el? El, independent de mine, mai are vreo zi de viaţă?

T: De ce să scormonim în găleata cu rahat? Are, nu are, ce contează, nu l-ai mai vrut, nu mai este, atât de simplu, poftim.

L: Ba contează. Are sau nu are?

T: Nu contează.

L: Ba da!

D: Îmi dai voie dă îţi dau un sfat? Radu este un om bun, de multe ori mi s-a întâmplat să îmi placă un bărbat pentru că are ceva ce îl face să semene cu Radu. Lolli, te iubeşte sincer şi cu toată inima, te-a iubit din prima clipă. Îţi aminteşti cum v-aţi cunoscut? Tu mâncai îngheţată şi el a trecut în viteză. Îmi venea să-l sărut, era atât de masculin, cum îţi ştergea bluza de îngheţată. (râde) Şi apoi îţi dădea mesaje cu bancuri, ca să nu mai fii supărată din cauza accidentului. Ce ne mai distram, mai ştii? Şi tu nu ştiai ce să-i răspunzi, spuneai că e absurd să îi răspunzi la bancuri. La bancuri se râde, nu se răspunde. Apoi v-aţi mutat împreună şi el fugea de la serviciu, ca să vă întoarceţi amândoi în acelaşi timp. Cine ar mai face aşa ceva pentru tine? Cine? Şi îl iubeai. Şi îl iubeşti şi acum. Radu este în continuare ratiunea ta de a fi, nu ştiu de ce te-am lăsat să ajungi până aici. Vorbeşti tâmpenii. Nu îl mai suporţi? Te-ai gândit vreodată cine, în afară de el, te-ar mai suporta pe tine? Plus că nici măcar nu eşti atât de frumoasă precum te vede. Frumuseţea ta e strâns legată de ochii lui plini de dragoste. Iar tu vrei să arunci toate astea pentru un idiot care nici măcar nu o să-ţi spună când ai ruj pe dinţi?

Lolli începe să plângă.

D: De ce plângi?

T: Eu aş putea să plec şi să mă întorc mai târziu.

L: Tu să nu îndrăzneşti să pleci nicăieri. Să stai aici ca să vezi ce ai făcut! Să nu pleci…

D: Te simţi bine?

L: Nu. Am făcut ceva, Dolli, am făcut un lucru oribil. Nu îmi vine să cred. Tudor, este adevărat, s-a întâmplat?

Tudor: Da.

D: Despre ce vorbiţi?

L: L-am omorât pe Radu! L-am omorât pe Radu! Doamne, l-am omorât!

T: De fapt, nu tu l-ai omorât.

D: Ce? Îmi spune şi mie cineva ce dracu se întâmplă?

L: Tudor! Tudor nu este Tudor.

T: Ba da, de fapt, eu sunt Tudor.

L: Atunci cine este Anton?

T: Eu.

L: Păi, Todor sau Anton?

T: Tudor Anton.

L: Dolli, ascultă-mă, eu l-am angajat pe Anton Tudor ca să…

T: Ca să o scap de Radu. Să-l omor. Să-l lichidez. Să-l trimit pe cealaltă lume.

D: Poftim!?!?!?!

L: (Îi sare în braţe) Doamne, ce lucru oribil am făcut! Îmi pare rău, îmi pare rău, nu trebuia! De ce? Ce-am vrut să obţin? Cum să vreau să-l omor pe iubitul meu, pe Radu, cum să-l omor eu pe Radu???

Tudor: Linişteşte-te! (îi dă o palmă lui Lolli) Ce s-a întâmplat s-a întâmplat. Problema abia acum apare. Văd că eşti prea slabă, iar asta înseamnă că trebuie să iau eu situaţia de hăţuri. Fără să mai aud văicăreli, cadavrul este în casa ta. Trebuie să mergem acolo şi să facem ceva cu el.

D: Poftim??!?!?!?!?!

T: Taci, Dolli! Stai. Ai un sac de rafie? O să-l punem într-un sac şi o să-l ducem undeva la marginea oraşului. Dacă mă ascultaţi, nu va rămâne nici o urmă, vă garantez. Peste câteva săptămâni, când îl va descoperi poliţia, anunţul tău va fi deja pe biroul unui comisar, iar asta te va scoate de pe lista de suspecţi.

L: (printer lacrimi) Nu pot face asta. Nu, este prea mult pentru mine, nu pot! Sun chiar acum la poliţie şi spun totul. O să spun că eu am făcu-o, de fapt eu am făcut-o, doar că nu m-am murdărit. Sunt un monstru, Dolli, ce s-a întâmplat cu mine? O să mă căiesc şi o să-l iubesc toată viaţa, numai pe el, Radu al meu.

Sună telefonul. Dolli merge să răspundă

D: Alo, bună ziua! (zâmbeşte) Cu cine? Imediat, draga! (Lui Lolli) Este pentru tine.

L: Cine e?

D: Un bărbat.

L: Nu, este de la poliţie, nu vreau să vorbesc. Nu, închide telefonul.

D: I-am spus că eşti aici, ce Dumnezeu, vorbeşte cu omu’!

L: Alo… Nu se aude nimic, alo! Alo… Radu?!?! Radu, tu eşti? Unde eşti? Acasă? Eşti… viu?... Vin, vin imeniat, iubirea mea, vin acum!

Lolli rămâne cu receptorul în mână.
Pauza

T: Cabinetul de asasinate se ocupa şi de consultanţă, am uitat să îţi spun. Fireşte, contra cost. N-avea sens să omor pe cineva atât de iubit. Plus că eu nu sunt criminal, eu sunt poet! Ea m-a ajutat să-mi dau seama. Nu te bucuri?

D: Şi încă ceva. Mă mărit!

2 comentarii:

cronos spunea...

Frumoasa reusita!...vinovata totusi de prea multa verva feminina.
Sau e cumva vreun manifest?

diana spunea...

Nu, nu este un manifest. Este doar o piesa cu si despre femei:). Exact asa cum suntem, putin idioate, superficiale, dar ok, in esenta:))