cautare

vineri, 31 decembrie 2010

Anunt: Vand Femei! ... fara mine



In timpul in care eu imi faceam bagajelul ca sa ma car pe plaiuri mai ploioase, Dan - impreuna cu toata trupa Teatrul Nou - isi vedea linistit de treaba. Si bine facea. Pentru ca, voila, dupa patru luni primesc pe mail afisul de la ceea ce urmeaza sa fie a treia punere in scena a piesei 'Anunt: Vand Femei'. Nu pot decat sa ii felicit pe toti, cu miliarde de emotii pentru ei si cu un dinte cat casa poporului impotriva oamenilor de stiinta care nu au fost in stare, pana acum, sa inventeze dracului clonarea, sa fiu si eu cu ei la repetitii chinuitoare si la momente de - stiu eu - maxima fericire. Of, aia e, imi tin pumnii stransi, ca sa ploua si pe strada mea cu soare si sa pot sa ajung la premiera.
Stiu ca mi-am cam batut vantul de Mos Craciun si nici in lista de Anul Nou nu mai cred, dar asa ce mi-as dori sa pot ajunge...
Noah, pana una alta, eu lucrez la alte piese - sper eu, la fel de bune - in celula mea din Londra, cu inima cat casa la gandul ca dragii mei au premiera uite-acus!
Felicitari, bai, once more!

Ii gasiti pe Facebook: Teatrul Nou

vineri, 24 decembrie 2010

Cine l-a omorat pe Moise?

Moise a asteptat sa se faca intuneric. Si-a adunat lucrurile si gandurile si le-a pus intr-o valiza jerpelita. O pereche de tenesi, doua tricouri, 32 de ani, o pereche de sosete cam rupte, cateva cute pe fruntea lata, o grimasa impachetata elegant si legata cu o funda cu urme de dezgust, o geaca gri, roasa de molii si de prea mult purtat, o pereche de chiloti. Totul intr-o valiza maro, de piele, care mirosea a apa statuta si a lipsa de speranta.
A inchis valiza si a asezat-o pe pat. A ramas gol, in picioare, asteptand intunericul sa il imbratiseze.

L-am cunoscut pe Moise in facultate. Era tipul care nu vorbea niciodata, care nu asculta si care avea privirea absenta. Uneori mirosea cam dubios, dar am pus-o mereu pe seama faptului ca nu prea-i pasa de nimic. Student la filosofie. Mie mi-a placut tocmai pentru ca nu il interesa nimic. Mi-am propus sa il interesez.
Dupa o lectura prea lunga, in sala de curs, i-am blocat iesirea.
'Ce faci, dude, incotro?'
Era prima data cand vorbeam cu el, insa asta nu l-a surprins cu nimic.
'Ma duc acasa. Vii?'
'Aham.'
Am plecat impreuna, mergand unul langa celalat. Era ceva foarte firesc la tabloul ala, noi doi mergand asa, catre o destinatie pe care nu o cunosteam. Nu simteam nevoia sa il intreb nimic, nu il simteam stanjenit de prezenta mea, nu ma intrebam ce gandeste si eram sigura ca nici pe el nu-l framanta asta.
'Ai abonament?' m-a intrebat.
'Ihi...'
'Bine, nu vreum sa inselam statul cu actiunile noastre carpite de studenti care se vor rebeli.'
Am ras. O gluma! Moise putea sa fie si hazliu, fara nicio chinuiala chiar.
'Ti-e frig?' m-a intrebat.
'De ce, vrei sa-mi dai haina ta?'
'Nu.'
Insa si-a pus mana osoasa pe umarul meu, m-a intors dintr-o miscare si m-a luat in brate. Era... surprinzator de bine. Surprinzator!
In autobuz am stat in picioare.
'Cat mergem?' am intrebat.
'O vreme...'
Nu puteam sa imi mai ascund curiozitatea despre ciudatenia caracterului lui.
'O sa mergem asa, la infinit, fara sa vorbim?'
'Putem sa vorbim, daca vrei. Insa nu sunt cel mai bun interlocutor. Si nici nu stiu ce ai putea avea in comun cu mine. Adica, nu stiu ce ar putea avea cineva in comun cu mine.'
'Oricum, te macina curiozitatea de a afla, ha?'
'Nu.'

Intunericul i-a intrat in oase. Si frigul. Si-a refuzat orice urma de reactie asa ca statea asa, in picioare, langa pat, ca o statuie. Prin fereastra fara perdele intra putina luma de la felinarele si panourile publicitare de peste strada. Suficienta incat sa-l lase sa-si observe degetele de la picioare. Degete lungi, neingrijite, cu cateva fire de par negru. Nu s-ar putea spune ca avea picioare urate, erau insa diferite... Ca o pereche de picioare desenate de un student care nu stie cum sa se joace cu proportiile. Si-a miscat degetul mare si o urma de surprindere i s-a nascut pe chip. E viu. E inca viu. Inca poate face ce vrea cu corpul lui. Sub acelasi gand si-a miscat degetele de la mana dreapta, incet. A zambit. Se simtea ca un demiurg. Se simtea ca un gand in interiorul acestei masinarii imense, propriul corp. In capul lui s-a nascut o noua forma de protest. El a fost, dintotdeauna telecomanda cu vointa proprie? Nu s-a gandit niciodata la asta. Nu s-a gandit niciodata sa-si foloseasca corpul ca pe un mijloc pentru a-si atinge scopul. Mii de imagini se derulau sub ochii lui inchisi. Ar fi putut... ar fi putut face atat de mult bine in raul in care se afla, iar el nu s-a gandit decat la cea mai josnica dintre metode. Sa distruga ceea ce ar fi putut sa foloseasca. Sa-si foloseasca. Sa se foloseasca!

Cand am ajuns in camera lui Moise m-a izbit un miros de mort.
'Ce dracu' tii aici?'
'Imi tin parintii, in pungi de plastic.'
Am incremenit.
'Poftim?'
'Esti prea terestra, esti prea pe lumea asta. Pute de la tevile de sub camera, e scurgerea...'
'Si tu traiesti aici?'
'Nu, aici imi iau doar cina si ma las imbaiat de servitori. De ce intrebi?'
'Bine, bine, scuza-ma...'
'Bei ceva?'
'Ce?'
'Va.'
'Da.'
'Vin, bere sau votca?'
'Alb sau rosu?'
'Asta o sa vedem cand o sa jucam dansul miresei, nu?'
'Parca nu erai prea vorbaret...'
'Nu sunt.'
'Ihi...'
S-a dus in bucatarie si a spalat doua pahare. Le-a umplut pe jumatate cu vin rosu si s-a intors la mine.
'Alege, unui, doi sau trei?' mi-a spus.
'Ce-s astea?'
'Alege!'
'Unu. Ce e asta, un joc?'
'Nimic.' S-a asezat pe pat. 'Vino langa mine...'
M-am dus. M-am asezat langa el si mi-a intins paharul de vin.
'Bea-l pan' la fund. Si, ai grija sa nu te ineci.'
'Sante!'
M-am inecat. Am deschis gura larg, am lasat vinul sa-mi curga pe gat pana cand am simtit un obiect tare, care nu avea ce sa caute in paharul meu cu vin. L-am scuipat in palma. Un inel micut, de argint, cu o piatra verde. Smarald? O piatra ca un ochi de soparla tulburata de ceva ancestral. L-am privit pe Moise intrebator. El nu zambea. Mi-a facut semn sa il probez. L-am pus pe degetul pe care trebuia sa-l pun. Mi-a luat mana in a lui si a privit inelul indeaproape, as putea spune ca l-a examinat. Parca voia sa vada cum vine inelul ala pe mana unei femei.
'E bine!' a spus.
'Este?'
'Da.'
Apoi m-a privit. Pentru prima data cand m-a privit. Asa. Sprancenele cazute spre exteriourul ochilor dadeau iluzia unor ochi de mii de ani, care au vazut totul, care stiu totul, care inteleg totul.
Apoi m-a intins pe pat...

Ca trezit dintr-un vis, Moise a desfacut valiza, s-a imbracat in graba si a iesit. A plecat in noaptea groasa. Mergea ca si cum stia unde trebuie sa ajunga. Cu pasi grabiti, dar apasati, mergea in noapte. A urcat intr-un taxi. A spus adresa in graba si si-a intors privirea catre oras. Orasul in care a trait 32 de ani, orasul care i-a fost dusman mai mult decat i-a fost prieten. Niciuna din luminile pe care le vedea nu ii era cunoscuta, fiecare apartinea unei povesti si niciuna nu era povestea lui. S-a gandit o vreme. Apoi si-a alungat gandul. Taxiul s-a oprit iar taximetristul i-a cerut banii.
'Eu voi cobora din masina si tu vei pleca. Daca vrei sa traiesti. Daca nu, spune-mi acum.'
'Ce pula mea faci, ma?'
Acestea au fost ultimele cuvinte ale omului. Moise i-a apucat capul cu doua maini si l-a sucit. Pur si simplu. S-a impins in fata, a atins usor cheia si a oprit masina. S-a asezat din nou pe scaunul din spate si a lasat un zambet sa-i penetreze indiferenta tapetata pe chip. A coborat.

A fost frumos. A fost natural si adevarat. Mi-am cautat hainele imprastiate pe langa pat si am inceput sa ma imbrac. M-am intors sa ii caut privirea. Era trista. Analiza tavanul.
'Ceva interesant, acolo sus?'
'Straini.'
'La etaj?'
'Da, la etajul superior.'
'Sa plec?'
'De ce sa ramai?'
'Pentru ca mi se pare ca...'
'Nu te ingrijora. Nu ma poti ajuta.'
'Despre ce vorbesti?'
'Despre ce nu stiu. Vino langa mine.'
M-am dus. M-a tras mai aproape de el si mi-a mangaiat parul, fara sa ma priveasca. As fi vrut sa ma iubeasca, in clipa aceea. Eram geloasa pe toate gandurile care ii macinau fiinta, eram geloasa ca nu le impartaseste cu mine, ca nu...
'Vreau sa omor pe cineva' mi-a spus. 'Nu zice nimic. Vreau sa omor pe cineva pentru ca nu stiu despre ce este vorba. Vreau sa vad cum se scurge viata dintr-un om si vreau sa stiu ce sentiment imi trezeste asta. Apoi... apoi vreau sa omor pe cineva pe care iubesc.'
'Iubesti pe cineva?'
'Ramane de vazut..'
'Ai pe cineva in gand?'
'Nu te ingrijora...'
'Ihi...'
'Urasti pe cineva?' m-a intrebat el.
'Nu indeajuns incat sa comit o crima.'
'Nu asta te-am intrebat.'
'Da.'
'Eu nu. Nu am pe cine sa urasc. Nu am pe nimeni. Nu am parinti. Nu am matusi sau unchi. Nici bunici. Nici prieteni. Nici cunoscuti. Te am pe tine.'
'Astazi.'
M-a privit. Nu am putut sa ii sustin privirea. Intreba atat de multe iar eu nu aveam nici unul din cuvintele pe care ar fi trebuit sa le rostesc, la mine. Chipul lui era de piatra, nu puteam sa vad nimic in spatele ochilor lui, nici macar un muschi nu i se misca pe fata. Nimic. Gura intredeschisa incremenise, legata fedeles intr-un singur gand.

A ajuns in fata unei cladiri cu apartamente. A ciocanit usor in geanul scarii. Portarul somnoros a deschis ochii si i-a facut semn sa sune la interfon. A inchis ochii la loc. Moise si-a inclestat pumnii si si-a intins zambetul pe chipul incremenit. A batut din nou in geam. Iritat, portarul s-a ridicat si a pasit spre usa.
'Trebuie sa suni la interfon.'
'Nu stiu la ce numar sa sun. Am numai adresa asta, nu si apartamentul...'
'Pe cine cauti?'
'Familia Tudor?'
'La domnu' doctor? Pai e tarziu sa-l deranjezi la ora asta.'
'Deci aici locuieste, nu am gresit...'
'Da, aici, la 74, dar stai sa-l sun intai...'
Moise a impins usa cu piciorul, iar tocul de metal greu a lovit capul portarului cu un zgomot infundat. A cazut. Moise a intrat in scara blocului. A trecut pe langa portar si a cercetat masa mica, din hol. Un cutit si o furculita stateau murdare, pe o farfurie, alaturi de cateva resturi. A luat furculita, s-a intors catre portar si i-a infipt-o in gat. Apoi a luat liftul.

L-am sarutat inca o data si am plecat. Am auzit usa inchizandu-se dupa mine. Apoi am auzit-o deschizandu-se din nou.
'Stai.'
M-am intors.
'Da...'
'Tocmai am realizat ca astazi a fost ultimul curs. Nu o sa te mai vad.'
'Nu.'
A ezitat. Ce-ar mai fi putut sa spuna? Am plecat. Nu am mai auzit usa inchizandu-se. Banuiam ca ma priveste. Oare ma privea? As fi vrut sa vorbesc cu el. Sa-i povestesc totul, totul vazut de unde statam eu. Insa cuvintele nu au incaput. Pacea si firescul dintre noi nu ar fi putut fi distruse de niciun cuvant. Mi-a spus ca sunt prea terestra... Nu eram atat de terestra incat sa inteleg sensul lui 'prea'.
M-am gandit la Moise multa vreme. Ceva ma tot chema inapoi la el. Nu m-am ascultat niciodata. Mai priveam inelul cu piatra verde si imi tulbura gandurile. In el statea linistea mea toata, zdruncinata, si timpul tuturor timpurilor.
'Oare Moise ce-o fi facand?' si chipul lui serios mi-a aparut in gand. 'O fi omorat pe cineva?'
Bate cineva la usa. Ma uit la ceas. E destul de tarziu. Ma duc sa vad cine e...

marți, 21 decembrie 2010

Haruki Murakami - After Dark



Dupa primele randuri m-am panicat, crezand ca lectura acestei carti intr-o limba nu chiar apropiata mie, va fi mai mult decat pot eu duce. Dar, usor, am trecut de prima pagina, de a doua, si cand am inchis cartea (file'ul, sa fiu mai precisa, ca o am pdf pentru viitorime) era 6 dimineata si mie imi parea, din nou, rau.
Cum sa zic ca este 'After Dark'? Fireasca in structura, fantezista, reala in exprimarea fiecarei trairi, simpla in subiect, complexa si grea in intrebarile pe care le ridica...
O sa fiu nevoita sa fac un eseu pe marginea ei, dar este atat de bine legata, in copertele care iti curg printre degete, incat deja ma ingrijoreaza gandul.

Murakami zice, prin personajul sau, Takahashi:
"After I'd been to the court a few times, though, and
observed a few cases, I started to become strangely
interested in viewing the events that were being judged
and the people who were involved in the events. Maybe I
should say I found myself less and less able to see these as
other people's problems. It was a very weird feeling. I
mean, the ones on trial are not like me in any way: they're
a different kind of human being. They live in a different
world, they think different thoughts, and their actions are
nothing like mine. Between the world they live in and the
world I live in there's this thick, high wall. At least, that's
how I saw it at first. I mean, there's no way I'm gonna
commit those vicious crimes. I'm a pacifist, a goodnatured
guy, I've never laid a hand on anybody since I was
a kid. Which is why I was able to view a trial from on high
as a total spectator.
As I sat in court, though, and listened to the testimonies
of the witnesses and the speeches of the
prosecutors and the arguments of the defence attorneys
and the statements of the defendants, I became a lot less
sure of myself. In other words, I started seeing it like this:
that there really was no such thing as a wall separating
their world from mine. Or if there was such a wall, it was
probably a flimsy one made of papier-mâché. The second
I leaned on it, I'd probably fall right through and end up
on the other side. Or maybe it's that the other side has
already managed to sneak its way inside of us, and we just
haven't noticed. That's how I started to feel. It's hard to
put into words.
So once I started having thoughts like this, everything
began looking different to me. To my eyes, this system I
was observing, this 'trial' thing itself, began to take on the
appearance of some special, weird creature.
Like, say, an octopus. A giant octopus living way down
deep at the bottom of the ocean. It has this tremendously
powerful life force, a bunch of long, undulating legs, and
it's heading somewhere, moving through the darkness of
the ocean. I'm sitting there listening to these trials, and all
I can see in my head is this creature. It takes on all kinds
of different shapes—sometimes it's 'the nation,' and
sometimes it's 'the law,' and sometimes it takes on shapes
that are more difficult and dangerous than that. You can
try cutting off its legs, but they just keep growing back.
Nobody can kill it. It's too strong, and it lives too far down
in the ocean. Nobody knows where its heart is. What I felt
then was a deep terror. And a kind of hopelessness, a
feeling that I could never run away from this thing, no
matter how far I went. And this creature, this thing
doesn't give a damn that I'm me or you're you. In its
presence, all human beings lose their names and their
faces. We all turn into signs, into numbers."

si Mos Craciun este barbat...

Figurile masculine, mai mult sau mai putin parentale, s-au perindat prin viata mea din frageda pruncie. I-as alinia pe toti, ca pe un sirag cu margaritare, dar mi-e teama ca ar fi mai mult 'tare' decat orice alt calambur pe care as putea sa-l gasesc in aceasta dimineata. Plus ca sunt inca in stare de soc: de ce suna lumea la ora zece, cand esti in vacanta si ora de culcare e sase (am)? In fine, nu are 'lumea' de unde sa stie...
Imi amintesc cand spuneam cu mandrie, colegilor de clasa, ca eu am doi tati. Unul mai mult sau mai putin biologic si unul mai mult sau mai putin prezent. Eram optimista, privind de sus direct in paharul plin pe jumatate, care din unghiul ala parea plin si atat. Intre timp, s-a ridicat paharul, s-a coborat unghiul de unde observ, nu's ce dracu, ca pare-mi-se ca nu mai e nimic in paharul ala. Nici macar apa chioara cu care sa ma imbat.
Intreaba-ma acum despre 'cea mai parentala figura' si o sa raspund pe nerasuflate Moise, bunicul meu mare si bun. Nu stiu cat de bun a fost pe parcursul intregii lui vieti, insa eu - ca toti nepotii nascuti la timplu care se cuvine - l-am stiut batran, intelept si bun. Dar si el s-a strecurat afara din viata mea, pe nesimtite, cand am dat cea mai putina importanta faptului ca bunicii nu stau pe-aici pentru totdeauna. Cu o umbra de umor, uite-asa am mai scapat de inca o figura parentala.
Apoi au venit ei, cu soaptele si declaratiile infinite in dimineti devreme. Never ever? Never ever? Hm... ca sa zic asa.
In dimineata asta m-a 'palit' realitatea dezamagitoare, pentru ca suntem in preajma Craciunului si pentru ca - na - nu ai cum sa lasi asta asa, sa treci pe langa si sa inghiti in sec. Nu te lasa beculetele colorate, colindele si zambetele celor din jur. Incotro se indreapta lumea asta, daca si la radiourile targhetate pe hip-hop auzi, una din trei, un colind...
Dar, din nou, sa nu ne imbatam cu apa rece. De ce sa fim mai buni, mai darnici, mai iertatori, mai umani sau cum vrei sa-i zici, daca si Mos Craciun este tot barbat si, imediat dupa ce isi face 'treaba' (care, sa fim seriosi, e mai mult pentru propriul orgoliu; daca anul asta Mos Craciun ar decinde sa nu mai aduca niciun cadou, nimanui pe planeta, pun pariu ca anul viitor nu ar sti nimeni despre batranelul asta imbracat in costum ciudat) o sa isi ia talpasita fara un singur gand ca cineva i-ar simti lipsa. Asa e randuiala, dom'le, unii sunt facuti sa vina si sa plece. Si sa mai vina la anul. Si apoi sa plece din nou.
Asa ca am decis: ma lipsesc... si imi astup burlanul, nu pentru ca nu mi-ar placea sa primesc ceva dragut de la el, ci pentru ca nu mai suport sa il vad, si anul asta, cum vine si pleaca.

miercuri, 15 decembrie 2010

Reteta de gatit fericirea intr-o viata

Ingrediente:
1. O mama iubitoare, inteleapta si destupata.
2. O prietena definitiva.
3. O familie care, desi imprastiaia prin lume, sa te intrebe din cand in cand de sanatate.
4. Un suflet pereche, fie si in absenta, la care sa te raportezi.
5. O gascutza relativ mica de prieteni de incredere.
6. Bani, dupa gust.
7. Principii impartite in categorii (bine stabilite; flexibile; indoielnice).
8. Carti, muzica, filme, plimbari fara sens si shopping.
9. Acceptarea unei entitati (relativ) divine.
10. Bun simt.

Mod de preparare:
Se aduna ingredientele in ani, se lasa la macerat in nopti lungi, cu luna plina, se adauga scop si determinare. Se serveste calda.
Voila!

miercuri, 8 decembrie 2010

Nefirescul drum catre 'nepersonaj'

S-a trezit in noapte si in frig. Cineva bate la usa. S-ar duce sa deschida, dar drumul e asa de lung. Si e asa de frig. Bate din nou. "Cine o fi batand, asa devreme, la usa mea?" Un sentiment de teama i-a amotit simturile. "Mai stau putin, poate pleaca..." Dar bataile se aud din ce in ce mai tare. Bum! Bum! Bum! "Au innebunit cu totii. Ce-o fi in capul lor, sa bata asa, cu pumnii, in usa mea subtire ca un timpan care nu a auzit decat harpa, pana acum." Bum! Bum! "Linistiti-va, ca treziti vecinii! Vin!"
Pe scarile inguste, albastre, care dau spre intrare, e intuneric. Nu vrea sa se duca. Dar bat asa de tare. Cum sa nu raspunda? Cum sa se faca ca nu aude? Cum sa ignori ceva atat de intens? Se gandeste ca echipajul din dotare face mai mult rau decat bine, in unele cazuri. De ce sa ai ochi, daca nu vrei sa vezi? De ce sa ai urechi, daca nu vrei sa auzi? De ce sa ai constiinta, daca nu te lasa sa dormi?
De ce sa dormi, daca ochii tai vad, urechile tale aud si constiinta ta iti bate in tample, cu degetul aratator, sistematic? "Mai e mult pana la usa?" Se simte ca intr-un vis urat, in care oricat de mult ar merge, nu va ajunge niciodata acolo. Sunt o mie de scari. Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, opt, noua, zece... "Poate o sa adorm pe drum, numarand scarile ca pe oi. Si poate ca o sa cad. Si o sa ma rostogolesc pana jos. Si o sa-mi rup o mana si-un picior. Si ochiul. Si urechea. Si pe ea. Poate o omor!" Ii place ideea. Ii place la fel de mult ca ideea cealalta care i-a placut. Prima idee. Nu, isi da seama ca greseste. Prima idee a fost buna. A doua idee, de a pune prima idee in aplicare, ii da batai de cap. Si batai in usa.
Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, opt, noua, zece... Bum! Bum! Bum! "Vin! Ce, credeti ca este usor?... Trebuia sa nu-i fi chemat. Sunt sigura ca eu i-am chemat, fara sa ma gandesc ca ma vor trezi noaptea. De ce nu vin si ei ziua. Cand sunt numai doispe scari. Din doua salturi le dobor. Am argumente. Dar asa, in mijlocul noptii... Nu e corect." Noaptea, numarul soldatilor in doua armate diferite, una numeroasa si una nu prea, devine egal. In noapte, gandul bun isi creste colti iar gandul rau mananca din tine. S-a verificat la canini. Totul e bine. Nu e asa. Totul e bine inainte sa fie rau. Sau. Totul e bine cand se termina cu bine. Dar cand se termina cu rau? Eh, atunci totul e rau. "Vreau sa fie bine! Pentru a mia oara, vreau sa fie bine!" S-o fi gandit cineva pana acum la cate dorinte isi pune omu' pe parcursul vietii? Cand ai o geana pe obraz iti pui o dorinta. "Vreau sa fie bine!" Cand rostiti acelasi cuvant. "Ah, a murit un drac, vreau sa fie bine!" Cand e fix. "Vreau sa fie bine!" De cate ori sa-ti doresti ceva ca universul sa lucreze pentru tine. Vreau sa zic, se vede ca vrea. Se vede ca, cum se spune, isi doreste mult...
Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, opt, noua, zece... "Sa fi ajuns macar la jumatatea scarilor?" Bum! Bum! Bum! Si-a amintit. Poate pentru ca s-a trezit de tot. Ea i-a chemat! I-a chemat pentru ca, intr-o seara, atarnand obosita de coltul unui birou, si-a imaginat. Si i-a imaginat frumos, ca-n carti. Ca-n filme. Ca-n piesele de teatru. Si i-a imaginat vii, cu dorinte si chestii care nu le face placere. Cu personalitate. Cu nazuri si imbracaminte diferita. Te-ai fi gandit ca si i-a imaginat imbracati la fel. Ntz! Imaginatia are o minte a ei. A Ei. Si i-a imaginat asa cum ar fi vrut sa-i cunoasca. Bunul. Actorul. Bogatasul. Prostul. "De ce mi-am imaginat si prostul, nu ma prind... Ca sa ajung sa imi fie teama de prost? Nu era mai simplu sa nu mi-l fi imaginat? Ca sa nu existe?".
Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, opt, noua, zece... Apoi a aflat ca exista. Si ca ii poate chema. Si a trimis o scrisoare. Ei trebuie sa fie! Atunci, de ce ii este asa de frica? Atunci de ce lungeste drumul pana la usa cu inca noua sute optzeci si opt de scari. "Poate ca inca visez, daca pot sa fac asta! Ce bine-ar fi sa visez. Ba nu, nu e bine! Daca maine imi dau seama ca am visat, o sa le scriu. Si o sa-i chem. Apoi ei or sa vina, in mijlocul noptii, si-mi vor bate la usa. Bum. Bum. Bum."
Este ea. "Sunt eu. Ochii mei au vazut. Urechile mele au auzit." Ea a ales sa vrea, ca sa inteleaga cat de loiala ii este imaginatia. Loiala realitatii, nu ei. Ea nu are nicio notiune despre realitate. Sau despre lipsa ei. A trait atat de fericita in atat de multe universuri aproape reale, incat acum vrea sa vada. Ca in filmul ala cu DiCaprio. Dar ea nu va cadea pe scari. Ea va ajunge la usa, va deschide si... S-a oprit! "Si dupa ce deschid, ce fac?" Bum! Bum! Bum!
Noua sute nouazeci si sapte, noua sute nouazeci si opt, noua sute nouazeci si noua, mia! Cine nu-i gata, il iau cu lopata!
In fata usii. Ei, de o parte. Ea, de cealalta. Atinge clanta rece. "Esi o gaina. Tu ai vrut, deschide macar sa vezi despre ce este vorba. Daca nu iti place, inchizi repede usa. Si gata. Alergi inapoi si s-a terminat.
A descis usa.

Lovitura de stat in cautarea unei tigari

Gand de la un prieten drag, pentru a treia toamna si a douashaptea primavara...

Doar ma stii...
Imperiu mi-am fost.
Trupele mele cucereau
cetate dupa cetate,
supuneau popoare de suflete
si trupuri stigmatizate de suferinta.
Noaptea fumam facand rotocoale
de dor catre tine.
Si-ti trimiteam nori
mustind a tequila
si-a cafea amara.
Apoi semnam ordinul de atac
pentru a doua zi.
Pana la lovitura aceea de stat,
cand celalalt a preluat puterea.
A masurat de 23 de ori,
taind o data.
Mi-am devenit mai mic,
dar mai stabil si pacifist.
Mananc la pranz felul 1 si felul 2.
Inchei cu desert si doua tigari.
De dupa.
Semnez doar acte de aprovizionare,
condamnari minore la sex
si orare de functionare
ale librariilor pline cu "memorii".
M-am ingrasat,
produsul intern brut
s-a marit simtitor,
supusii par senini si multumiti.
Doar eu nu pot dormi noaptea ca inainte.
Planuiesc o alta lovitura de stat.
Am pregatit osteni fideli
si arme necunoscute celuilalt.
Colturi indepartate ale fostului imperiu imi cer ajutorul.
Le e dor de asuprire
n-au aflat ce sa faca libere
de mine.
La noapte voi fuma o tigara
cu gandul la tine.
Si-n zori voi da ordinul de atac.
Sa-mi tii pumnii!
Sau, cine stie, te vei ruga sa fiu invins.
Se insereaza.
Patreaza-mi o tigara.
De nu mor, voi veni dupa ea.

marți, 7 decembrie 2010

In a saptea zi...

I
M-am trezit in aceasta dimieata si m-am surprins fata in fata cu Gandul. L-am impins, ca sa pot respira. Dar Gandul mi-a spus:
"Dumnezeu, saptamana asta avem de facut o lume!"
"Serios? Nu puteai sa-mi spui de ieri, sa-mi trec si eu in agenda?"
Dar Gandul m-a privit pe sub sprinceana, a scapat un zambet si s-a asezat pe scaunul lui regesc.
Pana sa inteleg cine sunt, la picioarele Gandului s-au asezat Teama si Speranta. Teama la stanga. Speranta la dreapta. Cand am terminat de baut cafeaua, o armata de Vise isi instalase corturile in sala principala. M-au salutat promt si si-au continuat lucrarea.
"Hei, Gandule, vrei te rog sa discutam despre asta? Cred ca este prea devreme sa..."
"Dumnezeul meu, odihneste-te sase zile si lasa-ma sa ma nasc. In a saptea zi ai voie sa regreti!"
II
A doua zi, cand m-am trezit, erau asezati pe scaunele, langa patul meu. Cu totii. Gandul, Teama, Speranta si armata de Vise. Toti, in camera mea mica.
"Buna dimineata, Dumnezeu, cum te simti astazi?"
"Odihnit. Ce-mi planuiesti?"
Gandul s-a ridicat si a pasit mandru printre cei prezenti. S-a indreptat spre fereastra.
"Bunul meu Dumnezeu, ce vezi?"
"Londra", zic eu, fara sa vreau sa vad 'panorama desertaciunilor' de la fereastra mea.
"Despre Renuntare o sa discutam alta data. Raspunde-mi, te rog, la intrebare..."
Privesc pe fereasta. Si acolo sunt eu, ca intr-un film mut, fluturandu-mi zambetele in patru zari. Si simt cum se naste in mine, ca un manunchi de clipe transformate in fluturi. Gandul imi mangaie trupul si o lasa sa iasa.
"Doamne, ea e Dorinta. Ea o sa fie mereu in preajma ta, uneori inaintea ta, tragandu-te catre ea, alteori in spate, impingandu-te."
"Catre?"
"Maine, Doamne..."
III
A treia zi m-am trezit tarziu. Si singura. Ca o pasare pe care n-ai cunoscut-o dar pe care ai admirat-o, in zbor, am pierdut cele doua zile care au trecut. La cafea mi-am amintit! Ceva nu este bine. Saptamana asta aveam de facut o lume. Ce sa se fi intamplat? Sa fi renuntat Gandul? Sa se fi decis ca nu sunt un Dumnezeu atat de bun pentru planul lui? Sa-si fi gasit un alt Dumnezeu? Sa ma fi lasat aici, cu cafeaua si nazurile mele, sa... sa... sa...
"Pst..."
M-am intors si Frica era in spatele meu.
"Am un cadou pentru tine, Dumnezeul meu!"
"Ce bine ca esti aici, ma speriasem putin..."
Dar n-am apucat sa termin ce aveam de spus, ca Frica a luat o secure grea, aramie, si mi-a infipt-o intre sprincene. Am cazut. Am sangerat. Cana mea de cafea a sangerat si ea... Am vazut armata de vise cum pierde batalia asta despre care eu nici nu stiam ca va avea loc astazi. Si erau atat de multe. Intinse pe linoleumul murdar din bucatarie, le vedeam murind... Visele mele...
"Da!" imi spune Gandul. Ea este Durera!
"Mai scuteste-ma, nu m-ai anuntat ca nu e distractiv sa fii Dumnezeu... Nu-mi place jocul asta..."
"Ne vedem maine, Doamne!"
IV
Aproape ca imi e frica sa ma trezesc. Ce imi mai pregateste Gandul astazi? Degeaba. Pana sa imi dau seama daca vreau sau nu sa ma trezesc, ochii imi sunt larg deschisi si rosii. Am spus ca sunt un Dumnezeu care doarme intr-un pat de o persoana? Care mai are si gratii... astazi. Sunt in mijlocul lumii. Adam si Eva digera la mere stricate, intr-o parte. Cateva curve arunca cu pietre una in cealalta, doua girafe ma privesc, cu ochii inalti si umezi, Mos Craciun isi mangaie tamplele albe, incercand sa-si aminteasca adresa mea din copilarie. Stop. Nu mai misca nimeni. Apoi incepe sa ploua cu lumina si toti alearga, rad, traiesc. Numai eu stau in patul meu de o persoana, imprejmuit de gratii groase.
"As vrea sa fiu libera. Gandule, orinde ai fi, gata! Gata cu tampeniile. Nu poti sa ma faci sa urasc o girafa pentru ca e libera. Nu poti sa ma lasi sa nasc..."
In drepata mea e Gandul.
"Care era prajitura ta preferata?"
"Siretul"
"Asa arata?" si musca din bucata aia de biscuite glazurat de care nu m-am mai bucurat din copilarie.
"Stai, lasa Siretul, nu imi pasa, priveste acolo. E cumva EL?"
"Cu ea! Ce simti, Dumnezeul meu?"
"Ca sunt lipsita de scapare. Si nu simt. Vad!"
"De ce nu-mi raspunzi la intrebare?"
"Simt... Simt sa intru adanc in sinele meu si sa urlu atat de tare incat sa se zguduie lumea!"
"Incearca, Doamne!"
Sprinceana gandului nu s-a miscat. Am tipat. Am tipat atat de tare incat m-am oprit in toate vietile in care am trait si in care voi mai trai de acum incolo. M-am oprit. Am deschis ochii. Nimic nu se schimbase...
"Si asta, Doamne, se numeste Invidia. S-ar putea sa crezi ca-ti da o putere mare, insa nu te va ajuta sa schimbi nimic. Niciodata. Acum dormi!"
V
In ziua a cincea Visele mi-au facut o surpriza. Un cos cu fructe coapte. Fara cafea astazi. Si fara Durere. Cineva lasase radioul deschis. Asa de mult imi place muzica, ei toti stiu... Mananc struguri care miros ca podul bunicului meu, nuci si portocale de Craciun. Si fereasta mea deschisa primeste soare si claxoane de masini vesele. Visele au plecau, pash, pash. Teama nu e, Sperante nu-mi trebuie, ce sa-mi mai doresc, pe cine sa invidiez, de ce sa ma invidieze cineva? As lucra putin astazi. Imi deschid agenda. Vineri - Impacarea! Ba mai bine sa nu lucrez...
VI
Ziua a sasea. Mai am putin si termin saptamana. Ce sa mai fie? Ce sa mai fie?
"Buna ziua, Doamne!"
"Buna ziua, Gandule!"
"Cum te simti astazi?"
"Pregatita..."
"Bine."
Si m-a luat de mana. Si am plecat. Paseam, si cu fiecare pas Ganul se transforma mai mult. Mai inalt, mai frumos, mai viu, mai cald, mai bun, mai al meu.
"Doamne, astazi iti voi schimba numele. Astazi vei fi..."
Si era el, si eram frumoasa pentru el, si eram vie pentru ca voiam sa-i arat ca nu sunt moarta, si eram pura ca sa-i arat ca nu sunt patata, si eram desteapta ca sa nu creada altfel, si eram eu ca sa nu creada ca nu e el... L-am privit. Si pamantul contina sa se invarta. Si soarele continua sa ma intrige. Si raul continua sa existe pe pamant. Dar el era aici!
"...iubirea mea!"
VII
Astazi este Duminica. Mi-am facut o lume. Am multe de care sa ma ingrijesc. Am Gandul, Teama, Speranta, Visele, Dorinta, Durerea, Invidia, Impacarea si Iubirea mea. Sunt Dumnezeul propriilor mei Asi, o sa joc. Astazi o sa ma joc.

joi, 2 decembrie 2010

Las usa deschiata

Pentru ca nu am mai scris de foarte multa vreme despre asta, pentru ca inca ninge la fereastra mea si pentru ca am descoperit un radio ca un topogan catre o stare avansata de melancolie, o sa scriu despre dragoste.

Am cunoscut-o intr-o zi de septembrie. Sau sa fi fost iunie? Sau ianuarie? Nu mai stiu... Nici nu-mi pasa cum era afara. Nu cand am vazut-o! Mi-a clocotit sangele intr-o secunda, mi-a izbit sufletul de calcaie, mi-a inrosit obrajii si mi-a deschis ochii. Am inspirat-o ca pe o poezie care ma reprezinta. Char asa! Am privit-o si am simtit ca sunt eu, in oglinda ochilor lui. Ea. Sincera, adevarata, cum nu a mai fost si cum nu avea sa mai fie. Niciodata pana acum. Sau pana cand?
M-am asezat la o masa, cu umerii goi (umerii nu ma tradeaza niciodata) si cu ochii acoperiti. Am comandat o cafea. Ea statea goala, intinsa pe masa, intre noi. Dragostea noastra. Mi s-a parut putin prea erotica pentru gustul meu, dar atat de senzuala incat nu i-am putut rezista. Asa ca am mangaiat-o pe coapse, pe talpile cu urme de ani petrecuri cautandu-ne. A gasit si ea, pentru o clipa - sa fi fost numai una? - victimele. Eu si el, de o parte si de cealata a mesei.
Dupa o viata, ne-am ridicat de la masa. Am privit-o cu coada ochiului cum ne urma indeaproape. Ne-am oprit, sa vedem daca am ramas singuri, doi oameni intr-o oarecare conjunctura, sau daca am devenit partasi la caratul unui sentiment atat de puternic, invelit intr-o femeie goala, frumoasa, a noastra. Dragostea noastra.
Poate ca a trecut o zi, poate un an, poate cinci, nimeni nu mai stie. Din pacate am incetat sa mai privim in spate, am incetat sa ne mai intrebam daca suntem atat de norocosi incat sa ne urmeze. Am inceput sa stim.
Probabil ca atunci nu s-a mai simtit confortabil in pielea ei alba, care o imbraca perfect.
Apoi m-am simtit singura. Singuri? Singura. Am dat drumul mainii care ma tinea, ca sa ma pot intoarce cu totul. Sa privesc in urma. Sa caut urma ei in urma mea. Sa fi fost vantul, sa fi fost gandul, cel care i-a sters urmele? Nu pot sti...
La fereastra mea ninge, ea nu mai e, el... El.
Mi-a ramas amintirea, bucuria ca am cunoascut-o si o usa inchisa, in spatele meu. O sa ies sa ma plimb in iarna. Port cu mine o cheie cu care vreau sa imi incui usa. O cheie mica, argintie.
Mai bine mi-o agat de gat, sa nu o pierd. Si las usa inchisa... dar descuiata. Poate ca o sa i se faca dor. Poate o sa se intoarca...

marți, 30 noiembrie 2010

Ea... sau El?

Doctorii i-au spus ceva complicat, cum fac doctorii de obicei... Niste cuvinte lungi, fara sens. Uneori te intrebi de ce nu vorbesc si doctorii limba noastra. Poate ca limbajul doctorilor a fost inventat tocmai pentru ca ei anunta - de cele mai multe ori - vesti pe care nu vrei sa le auzi. Asa ca iti spun cateva cuvinte care suna a mancare frantuzeasca cu toping indian, pe un ton grav. Asa putem sa ne dam seama daca e ceva grav sau nu, din tonul dotorului.
A iesit in holul aglomerat, ametita si conguza. Avea foaia cu diagnosticul in mana. Sa intrebe o asistenta? - pentru ca asistentele sunt calea de mijloc intre oameni si doctori, cum sfintii sunt calea de mijloc intre oameni si Dumnezeu. Mai sunt si ingerii, aka anestezistii, banuiesc...
Nu a oprit pe nimeni. A iesit in strada. Aerul rece i-a palmuit fata. Ar fi vrut sa isi ridice gluga, insa a realizat ca avea haina nepotrivita.
A mers. Prin frigul unui noiembrie tarziu totul parea la fel. Oamenii si cladirile nu se diferentiau, copiii de batrani, fetitele de baietei, copacii de pasari. Totul apartinea lumii asteia. Numai ea avea sa moara. Sau sa continue sa traiasca in mizerie si boala. Grea alegere.
S-a asezat pe o banca. A decis.
"Aceasta este ultima banca pe care ma voi aseza!"
A inchis ochii si a privit cerul - ceea ce ea va decide sa fie ultima amintire a cerului. Apoi s-a lasat sa cada in sus, ca un spirit mult mai usor decat aerul. A alunecat in sus si s-a izbit de nori.
"Ce strangi cu atata putere?" a intrebat-o o voce necunoscuta. A deschis ochii si a vazut un barbat intre doua varste, cu ochelari de soare, privind-o cu curiozitate.
"E diagnosticul meu..." a raspuns instinctiv.
"Pot sa vad?" a spus domnul, in timpul in care ii smulgea hartia din mana.
"Ouch..."
"Da, asa credeam si eu..."
"Se pare ca vei pleca inaintea mea..."
"Spune cat mai am de trai???" a tipat ea, dupa ce si-a recuperat hartia...
"Nu, plus ca nu se moare din ovare polichistice. Insa eu am cancer... Si ma gandeam ca o sa te ridici repede de pe banca asta pe care o imparim, dupa ce iti voi spune..."
A atins din nou norii, numai ca - de data asta - ei au cazut peste sufletul ei...

miercuri, 17 noiembrie 2010

M-am lasat (si eu) de gandit!

Citesc (ca sa-mi mai spal neuronul ) articole pe care femeile le considera interesante, si nu ma refer la glumele din revistele pentru adolescenti, ci la cele adevarate, si ma crucesc...
"Cum sa-l faci sa te iubeasca mai mult" este titlul unuia, cu jenant de multe vizualizari. In aceasta epoca in care femeia pretinde a fi egala barbatului, continuam sa citim idiotenii scrise de pseudo'psihologi plictisiti de cumparat servetele de postat pe mesele joasa, din cabinetele cu lumina studiata.
Chiar crede cineva ca toti barbatii sunt la fel? Chiar crede cineva ca se pot cumula toate personalitatile (nu foarte complexe, ce-i drept) oamenilor si ca se gasesc zece reguli care sa le vina de hac?
Si eu care ma chinuiesc sa inteleg intretaierea dintre axa orizontala si cea verticala... Stupid me :))
Poate ca sunt amenintator de aproape de partea mea masculina, dar - pana la urma - nu femeile au fost cele care au dus greul civilizatiei pe umeri (ele fiind sotii si mame, sa ne intelegem...)? Probabil ca nu. Probabil ca plangem pentru ca avem abundenta hormonala si ca ascultam piese de dragoste petru ca suntem soft. Nu mai inteleg nimic. Asa ca, m-am decis sa ma las de gandit si sa continui articolul asta. Poate chiar sa-l pun in aplicare. Si, cine stie, poate-mi iese si descopar ca gresesc eu. Desi ma indoiesc...

joi, 11 noiembrie 2010

Intamplari din Londra, partea X (files...)

Ieri am fost la inca un interviu. O agentie de marketing. Ziceau ei. Dupa ce am asteptat cam o ora, timp in care am vazut 3 episoade din Friends - ceea ce a fost marfa - am fost invitata in sala de interviu. Un nene turc mi-a intins o mana paroasa si puternica si mi-a explicat ca ceea ce fac ei acolo e important. Asta trebuie sa tin minte! "Deci, Diana, esti pregatita pentru ceva impostant?" Damn, yeah! Intrebari de interviu pentru urmatoarele cinspe' minute si apoi: "Uite cum sta treaba, te plac. Esti nebuna, efervescenta, inteligenta, o sa-ti dau o sansa. Te angajez! Vino maine sa vezi cum decurge o zi de munca, sa intelegi limbajul si principiile si daca esti ok, incepem!"
O inima cat o paine, iuhu, calcand pe nori pana acasa.
Astazi, prezenta in sala de asteptare. O ora de Friends si apoi o dudie dragutza, destul de ingrijita si cu o engleza perfecta mi-a spus ca astazi voi sta cu ea. Mergem pe teren. Pe ce teren? O sa vad... M-a intrebat daca am luat pranzul, pentru ca putem sa mancam impreuna. Wahau, ce civilizat, imi place! Ne-am urcat intr-un metrou, am schimbat metrourile, am iesit de la metrou, am luat un tren si am ajuns undeva in estul Londrei. Corinne m-a impins intr-un magazin de unde sa imi cumpar o napolitana sau ceva sa mananc, ca luam pranzul in mers. ??? Ok, I guess...
Apoi m-a intrebat cine sunt, ce asteptari financiare am, ce timp liber am, daca vreau sa lucrez intr-o companie de marketing pentru bani sau pentru ca vreau sa imi cladesc o cariera... In tot acest timp am incercat sa nu fiu idioata si sa intreb: "Dar, exact, cu ce va ocupati voi aici?", am zis ca ma prind pe drum. Apoi ne-am oprit in fata unei casei, Corinne a scos din poseta o vesta d-aia fosforescenta - de vandut ziare in strada, gen - si a batut la usa. Aici am cam inceput sa ma prind...

"Buna ziua, sunt de la ____ si am cateva intrebari pentru dumneavoastra. Sunteti iubitor de animale? Noi strangem fonduri pentru centrele de animale si pentru a ajuta promulgarea unei legi esentiale pentru civilizatie - inchiderea celor care intr-un mod malitios, ranesc animalele. Vecinii dumneavoastra fabulosi au (traducand cuvant cu cuvant) sarit in barca noastra si au donat 2 lire pe saptamana, pentru urmatorul an. Dumneavoastra o sa ramaneti indiferent?" Zbang! usa in nasul nostru.

Iar eu am lasat-o pe Corinne sa isi continue ziua de lucru si mi-am cautat drumul (lung) spre casa.
Well, still on it...

marți, 9 noiembrie 2010

Despre ce n-am voie sa scriu

N-am voie sa scriu ca mi-e dor de casa. N-am voie sa scriu ca mi-e dor de mama mea, de garsoniera mea (care nu este a mea, de fapt), de baiat, de Bucuresti, de prietenii mei, de fetzele innegrite de griji, de parcul care trebuie sa arate tare frumos acum, de muncile care devenisera mai mult parti vii ale sufletului meu decat domenii concrete din care scoteam bani, de micul dejun, de Razvan si Dani, de Badea, de NU OTV, de traficul imposibil de la ora sase, de porumbeii de la geam...
Asa ca nu o sa scriu.

vineri, 22 octombrie 2010

Sa uiti este un dar. Sa iti amintesti, insa, este o arta...

S-a imaginat batrana. Atat de batrana incat sa mai tina minte, inainte de a se aseza in vesnicul fotoliu de la fereastra, doar cum arata cand s-a privit ultima data in oglina. Atat de tanara...
Cine zicea ca intelepciunea vine odata cu varsta, vorbea aiurea. Intelepciunea este atat de asemanatoare cu intretinerea fizica! Muncesti mult sa o obtii si, intr-o zi, iti dai seama ca s-a dus dracului si ca - in locul ei - au aparut cute dubioase in zone de care, odata, erai mandra. Si parca ieri te afisai cu trupul zvelt, de balerina nerealizata, dupa care tanjeau majoritatea barbatilor.
Langa fotoiu are o carte, un caiet si un pic. De o vesnicie. O carte din care citeste. Un caiet in care isi noteaza, cu pixul, unde a ramas.
Si o mare de vid.
Asa ca, de fiecare data cand termina cartea, o incepe din nou. Nu pentru ca i-ar placea atat de mult - desi probabil ca ii place mult...- ci pentru ca uita mereu despre ce era vorba. Despre ce era vorba, chiar asa?
Sa uiti este un dar. Sa iti amintesti, insa, este o arta... Ea uita totul si isi aminteste ce vrea sa-si imagineze. Noroc ca are asta de partea ei...
Isi deschide caietul si noteaza.
"Pagina 83. Despre domnii din cartierul meu nu stiu nimic."

miercuri, 13 octombrie 2010

a Saturday to Aspire to







ASPREDRAMACLUB.COM

Intre feet job-uri si cecuri dubioase

Daca despre unul dintre primele mailuri pe care le-am primit de la potentialii angajatori nu am vorbit, pentru ca a fost atat de ciudat incat am preferat sa nu o fac, despre cecul dubios trebuie sa scriu...

Acum doua saptamani am primit un mail lung de la un nene care imi spunea ca vrea sa ma angajeze ca asistent personal. Imi scria ca este din Londra dar ca nu sta prea mult pe aici (natura jobului lui) si ca are nevoie de un om de incredere, care sa-i rezolve chestiile relativ urgente. Totul cool, nu? Mi-a cerut cateva date, cum ar fi numele intreg, adresa, varsta... nimic care sa-mi ridice intrebari. Insa, in momentul in care mi-a scris ca urmeaza sa primesc cecuri si cadouri, mi-am pus cateva intrebari. De fapt, i-am pus cateva intrebari. Una a fost asta: de ce sa primesc cecuri - adica bani, right? - daca nu am muncit nicio clipa pentru el. Mi-a ignorat cu eleganta mailul si a continuat sa imi spuna ca a vorbit cu compania lui si ca ei imi vor trimite tot ce am nevoie sa stiu si ca, apoi, vom vorbi. Am cerut un interviu cu... cineva... cu oricine... insa nici la acest mail nu am primit niciun raspuns concret.
Iar astazi am primit un cec. La adresa. Un cec de la o banca. Un cec cu o valoare mare. Am trimis o poza cu cecul la niste prieteni, cu intentia vadita de a primi un raspuns cum ca e fals sau ca e o gluma proasta. Cecul - cica - nu pare a fi fals, insa nu am nicio intentie de a merge cu el la vreo banca. Din mai multe motive, dintre care unul ar fi ca nu am de ce sa primesc o astfel de suma de bani de la un nene cu care am schimbat cateva mailuri.

N-am sa ma gandesc la asta mai mult de cateva minute, insa nu imi iese din cap ce chestii dubioase se pot intampla in Londra.
Parca ma intelegeam mai bine cu Bucurestiul, din punctul asta de vedere. Anyway, aia e, strange things happen...

luni, 4 octombrie 2010

www.womenlife.co.uk

Pentru ca, de cand cu facebooku', care btw e suspendat acu :|, blogul a ramas ca un jurmal unde rar si cu sens mai scriu, imi pun aici primele trei articole pe care le-am scris in engleza, ca voluntar, pentru un site de femei. Cum ar veni, in aminirea unei perioade minunate la Lumea Femeilor...

www.womenlife.co.uk

Pregnancy Loss
http://www.womenlife.co.uk/pregnancy%20loss.html

Do you have Acne?
http://www.womenlife.co.uk/do%20you%20have%20acne.html

Teeth Whitening
http://www.womenlife.co.uk/teeth%20whitening.html

In teorie as sti sa fac linkurile astea utilizabile, insa nu azi, se pare ca blogspotu' pur si simplu nu vrea.
E o luni dificila, what can I say...

vineri, 1 octombrie 2010

Malorie Blackman - Noughts & Crosses (the Kiss)



Jessie mi-a imprumutat aceasta carte (usurica; in engleza, fireste), unde am gasit Pasajul: un tablou care, pentru mine, novice in curburile limbii, a parut a fi de o sinceritate si o naivitate desavarsita. Ma intreb cum o sa-l citesc peste cativa ani...

"Can I kiss you?"
My smile faded. I stared at my best friend. "Pardon?"
"Can I kiss you?"
"What on earth for?"
"Just to see what's like," Callum replied.
Yeuk! I mean yeuk!!! I wrinkled up my nose - I couldn't help it. Kissing! Why on earth would Callum want to do anything so... so feeble?
"Do you really want to?" I asked.
Callum shrugged. "Yeah, I do."
"Oh, all right then." I wrinkled up my nose again at the prospect. "But make it fast!"
Callum turned to kneel beside me. I turned my head up towards him, watching with growing curiosity to see what he'd do next. I titled my head to the left. So did he. I titled my head to the right. Callum did the same. He was moving his head like he was my reflection or something.
I put my hands on Callum's face to keep it still and dead center.
"D'you want me to tilt my head to the left or to the right?" I asked, impatiently.
"Er... Which way do girls usually tilt their heads when they're being kissed?" asked Callum.
"Does it matter?" Besides, how should I know?" I frowned. "Have I ever kissed a boy before?"
"Tilt your head to the left then."
"My left or your left?"
"Er... your left."
I did as asked. "Hurry up, before I get a crick in my neck."
Callum licked his lips before his face moved slowly closer towards mine.
"Oh no you don't, " I drew back. "Wipe your lips first."
"Why?"
"You just licked them."
"Ok! OK!"Callum wiped his mouth with the back of his hand.
I moved forward to resume my original position. Keeping my lips tight together, I wondered what I should do with them. Purse them so they stuck out slightly? Or should I smile to make them seem wide and more appealing? I'd only ever practiced with my pillow. This was a lot different!
"Hurry up!" I urged.
I kept my eyes wide open as I watched Callum's face move down towards mine. Callum's gray eyes were open too. I was going cross-eyed trying to keep my focus on his face. And then his lips were touching mine. How funny!I'd expected Callum's lips to be hard and dry and scaly like a lizard's skin. But they weren't. They were soft. Callum closed his eyes. After a moment, I did the same. Our lips were still touching. Callum's mouth opened making mine open at the same time. Callum's breath mingled with mine and felt warm and sweet. And then without warning his tongue was touching mine.
"Yeuk!" I drew back immediately and stuck my tongue out, wiping it with my hand. "Why did you do that for?"
"It wasn't that bad, was it?"
"I don't want your tongue on mine." I shook my head.
"Why not?"
"'Cause..." I studded at the thought of it, "... our spit will mix up."
"So? It's meant to."
I considered that.
"Well?"
"OK, OK!" I frowned, adding. "The things I do for you! Let's try it again."
Callum smiled at me, the familiar twinkle in his eyes. That's the thing about Callum - he looks at me a certain way and I'm never sure if he's laughing at me. Before I could change my mind, Callum's lips were already on mine - and just as soft and gentle as before. His tongue flicked into my mouth again. After a brief moment of thinking ugh i found out it wasn't so bad. In fact it was actually quite nice in a gross-to-think-about-but-OK-to-do sort of way. I closed my eyes and began to return Callum's kiss. His tongue licked over mine. It was warm and wet but it didn't make me want to heave. And then my tongue did the same to him. I began to feel a little strange. My heart was beginning to thump in a peculiar, hiccupy way that made me feel like I was racing down a roller-coaster, roaring out of control. I pulled away.

Dau o nota aici, cand termin cartea. Mai am jumate, dar deja lucrurile sunt complicate intre cei doi :))))!
7, pentru originalitatea ideei de baza. Yeah, right! :))) As if....

luni, 27 septembrie 2010

Robi si clopotelul bunicii

A trait in casa asta, cu gradina mica, aproape toata viata. In prima zi de scoala, pentru ca era atat de timida, s-a ascuns intr-unul dintre vasele mari, pentru flori. Tremura ca varga la gandul ca va intalni o multime de copii de varsta ei. A stiut mereu cat de rai sunt copiii... Si asa a fost. Dupa ce au gasit-o parintii ei, dupa ce au fortat-o sa imbrace uniforma in doua culori, a fost dusa la scoala si asezata in ultima banca. Baietii, mult mai mici de statura decat ea, aruncau cu creioane si hartii motololite inspre banca ei si o strigau "paluga"...
Acum priveste gradina mica si isi aminteste, zambind. Acum este in siguranta. Are un job important, intr-o cladire importanta, se imbraca cu haine de firma... Iar baietii de atunci au reusit sa mai creasca nitel. Asa ca nu mai e "paluga", ci o tipa foarte sexy. Pe dinafara. Inauntru, insa, a ramas acelasi copil timpid. Aceeasi fetita careia ii este teama ca cineva s-ar putea sa se prinda de masca ei si sa o recunoasca...
Se aude clopotelul bunicii. Ce burgheza este bunica Lela! Nu a reusit niciodata sa se dezobisnuiasca de servitori. Urca treptele invelite in mocheta moale, pana la camera bunicii.
"Stai langa mine!" spune bunica, inca cocheta.
"Ce e, buni Lela?"
"Ma gandeam ca a sosit momentul."
"Momentul?"
"Da, da-mi cutia de sub pat."
S-a asezat in genunchi, la capatul patului, si a scos o cutie mare, de lemn, inchisa cu lacatel. A pus cutia pe pat. Bunica Lela i-a inmanat o cheita mica, argintie.
"Haide, deschide-o!"
"Ce e inauntru?"
"Ce-ar fi sa te uiti singura, a?"
A deschis cutia veche si a gasit inauntru... copilaria. Uniforma in doua culori. Cateva caiete, un penar vechi, de metal, o coronita cu pampoane ingalbenite. Si o foaie.
"Iti amintesti de unde e scrisoarea asta?" a intrebat bunica cu blandete.
A despaturit bucata de hartie veche, pe care erau scrise, cu litere mari, tremurate, cateva cuvinte.

"Cand o sa cresc, o sa te caut si o sa te fac nevasta mea."

"Iti amintesti?" a intrebat bunica.
"Da, Robi, statea in a doua banca. Ai pastrat asta, pentru mine?"
"Nu, draga mea, am pastrat-o pentru el..."
"Pentru Robi? Cum asa? Mai exista Robi?"
"Exist eu, exista casa asta, existi tu... De ce sa nu existe Robi?"
"Ma refeream la..."
"Daca mai stiu ceva despre el? Nu. Parintii lui s-au mutat in urma cu zece ani din oras. Nu mai stiam nimic despre ei..."
"Nu mai stiai?"
"Da. Robi a trecut pe aici zilele trecute. Si a intrebat de tine. Este un tanar destul de aratos. Ma gandeam ca, poate, ai vrea sa il revezi."
"Bunica Lela, sa il revad? Cum sa il revad? De ce sa il revad? A fost o gluma copilareasca, la ce te gandesti? Ce as avea sa ii spun?"
"Spune-i ce vrei tu."
Bunica Lela a apucat cu gratie clopotelul de metal si a lasat clinchetul lui sa invadeze casa mica, ingrijita.
"Sunt aici, nu trebuie sa mai chemi pe nimeni."
In usa camerei a aparut un tanar inalt, brunet, cu ochii... cu ochii lui Robi.
"Draga mea, ti-l amintesti pe Robi, nu-i asa? Dragul meu, intamplarea face ca, in clipa asta, ne aminteam de tine. Care ar fi putut fi sansele?" si a chicotit ca o scolarita, dupa primul sarut.
"Ia te uita, dar vad ca ai crescut putin..."
"Te-am amenintat cu asta, imi place sa imi tin promisiunile!"
"Da, m-ai amenintat cu multe lucruri, iti amintesti? Si cu un creion, la un moment dat..."
"Bunica Lela, zise Robi, o sa facem o plimbare prin gradina, daca ne permiti..."
"Lasa, draga, menajamentele astea. Singurii melancolici de pe-aici sunt eu si clopotelul meu." si le-a zambit complice.

In gradina, soarele le-a regizat lumina portivita pentru o intalnire corespunzatoare.

"Ce faci, Robi, cum esti?"
"Pregatit!"
"Poftim?"
"In urma cu multa vreme ti-am facut o promisiune. Am venit sa te vad."
"De ce?"
"Pentru ca... intotdeauna am crezut ca... pentru ca as fi ramas toata viata cu regretul ca, daca nu m-as fi tinut de promisiune..."
"Robi, eram copii..."
"Stiu, insa..."

O melodie placuta a rasunat ca un greiere, din buzunarul ei. Telefonul.
"Imi pare rau, trebuie sa raspund..."
Robi a ramas singur, scaldat in soare, in gradina mica. O vreme. Parea ca o statuie ce a fost acolo dintodeauna. Ea vorbea la telefon si il privea prin geamul mic de la terasa. Robi, e chiar Robi...
Dar ii aducea prea mult aminte de ea, de aceea de care nu ar fi vrut sa isi aminteasca, pe care nu ar fi avut curajul sa o infrunte. Era char Robi!
A urcat scarile si a vazut-o pe bunica Lela motaind, cu mana pe clopotel. A sarutat-o pe obraz si a coborat repede. Pe strada pustie, vantul primavaratic cauta cotloane umede, pe care sa le usuce. Si-a inchis mai bine jacheta si a mers. A mers.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Isus si furculita lui

Nu-mi amintesc daca era in ziua in care il uram pe proprietar sau in aia in care doar radeam de el: in metrou am vazut cel mai interesant (sa-i zicem asa) tip eva'. Mi-ar fi placut sa-l pozez, insa nu stiu cat de elastica era notiunea de prietenie, in ceea ce-l priveste.
Cateva dreduri, in spate, ca o chica (pentru ca era chel in rest), o placuta de serif atarnata la gat, pe care scria ostentativ ISUS, un tatuaj (de altfel foarte tare) rosu, care reprezenta un desen (o mazgaleala) gen Spanzuratoarea (jocul).
Iar cea mai tare chestie, la care nu stiu de ce nu m-am gandit niciodata, avea o bratara confectionata dntr-o furculita indoita. Acum nu stiu unde va duce pe voi imaginatia, dar mie mi s-a parut tare. Cel putin nu am mai vazut pe nimeni care sa puna in aplicare asa o idee. Ma gandeam ca daca furculitzele ar fi din argint, ca sa vina cu un plus de valoare, ideea se poate - cu usurinta - transforma in moda, right?

Ah, am si blog proaspat frezat :)

Face or book?

Se pare ca intrebarea asta ma chinuieste din ce in ce mai mult. Care e problema mea cu Facebook'... Pai, ma asez la calculator, incercand sa pun in cuvinte ceea ce, in poze, ia forma altor cuvinte. Coplesita, dor, nerabdare, anxietate si "un peut de"...termination.
Deci mai tin facebooku' o perioada, pana incep cursurile, iar daca mi se pare ca nu imi iese, il... (nu ma cred in stare, but whatev :))
So, face or book???

luni, 13 septembrie 2010

Hey, what's burnin'?

Prima dintre (probabil) multele povesti din Londra (care este mai mult o povestire, decat o poveste, but...)

Aveam o vizionare de casa la 4 p.m., asa ca, pe la 2 - cand s-a trezit JJ -, eu si Irinuca eram pe punctul de a iesi din casa (orele sunt scrise bine, insa noi suntem precaute cu intarziatu' la intalniri, nu e profi :P). Dar nu ai cum sa pleci asa, tam nesam, cand se trezeste omu'. Am mai ramas putin la vorba. Domnisoare, hahaiala intr-o engleza oarecum (?), soare mult in camera amortita.
Voua nu va miroase a fum?
Atunci JJ a sarit ca "arsa" din patul unde se mai tolanise putin, direct catre cuptorul care fumega. Pusese niste lipie la incalzit... Cand a deschis usa de la bucatarie, un fum dens (sper sa nu folosesc niciodata expresia "de-l tai cu cutitul", dar era in zona aia) a invadat toata casa. Alarma de fum a inceput sa piuie, JJ a inceput sa agite niste prosoape pe langa ea, prinsa intre tristetea ca i s-a stricat micul dejun si veselia ca a facut o fapta tare haioasa. Nu s-a panicat nimeni. Ba dimpotriva, ce ne-am mai veselit noi de intamplare, nevoie mare. Am zis ca asta ne-a facut ziua, ne-am luat Bye-bye-vedere si am coborat.
Doi (sau trei?) domni bine, imbracati in costume de pompieri, cu mastile pe fata, ne-au deschis usa de la scara si ne-au salutat din priviri (se pare ca people do that). Am stiut in clipa aceea ca veneau la noi. Am ramas inmarmurite in fata blocului, pentru ca am vazut mai multi pompieri si doua masini mari (d'alea de pompieri, fireste) cu echipaje pregatite sa intervina. Nu stiu de unde au aparut, ca abia ce mi-am revenit dupa piuitul de la alrma de fum.
A trebuit sa asteptam in fata blocului pentru deznodamant, n-aveam cum sa ratam asa ceva. Unul dintre cei doi (trei?) pompieri a coborat la scurt timp. JUR ca am vazut tristete pe chipul lui cand am intrebat daca totul este bine.
False alarm...
JJ, de la etajul doi, a scos capul pe fereastra si a strigat, foarte mandra, ca la noi au fost!
Banuiam...
Nimeni nu a primit nicio amenda, pompierii au plecat la fel de repede cum au venit si gata, end of story.
Nicio stire la un post tv local, nicio injuratura, nimic.
Ciudat de nimic pentru mine. Da' ma obisnuiesc :)

vineri, 3 septembrie 2010

Da' Yellow Mood

Cata dragoste indreptata inspre mine, in perioada asta... E aproape covarsitor. Gata. E (hiper)decis. Incerc...
Si nu, inca nu pot vorbi. Nu'sh ce ma tine, dar ma tine ceva. Asa ca o sa pun poza asta draguta si o sa scriu altcandva.

luni, 23 august 2010

Despartirile sunt grele...



Mai ales cand nu vrei sa dezamagesti pe nimeni.
Imi amintesc cat de greu mi-a fost sa ma despart de Lumea Femeilor. De sedintele de coperta, de rutina pe care o respectam cu strictete, pentru ca imi dadea o anumita ratiune de a fi, de toata gasca aia colorata, numita Ringier, cu oameni albi, negri, gri, veseli, tristi, cu har, in cautarea muzei... A fost greu.
Azi am trecut, inca o data, printr-o despartire similara. Si ce greu a fost!!!
In primul rand, e greu sa te desparti de diamante. Fie si pentru o scurta perioada... Dar ce sa mai zic despre pachetul complet: diamante, program flexibil (ca Nadia la Olimpiade), salariu atragator (la propriu - cu fund bombat si silicoane) si niste "sefi" care nu lasau sa treaca ziua fara sa imi spuna ca sunt: cea mai buna, ingrozitor de talentata, creativa, inteligenta... si restul cuvintelor de care avea atat de multa nevoie.
Sunt putin catranita (sn. suparata, ca sa nu-l mai DEX-iti ), dar stiu de ce am decis sa inchei aceasta (chiar frumoasa) colaborare. Ma asteapta - sper eu - un master al dreacuh de interesant, care ma va transforma (inca putin) intr-un om mai bun.
Up-grade-urile sunt obligatorii ca sa evoluam, right?
Right?

marți, 17 august 2010

Irina's weekend... in ureche



Ca niste adolescenti iresponsabili, asa am plecat vineri noapte catre mare. A fost de "visul unei nopti de vara", atat ca au fost mai multe nopti. Am baut, am facut plaja, am mai baut putin - doar a facut si Irina 13'14 anisori - am inotat in stilul titanic si m-am dat pe wireless intr-o camera care avea poliester in loc de pereti. Portocaliu. Sau galben, cum ar zice Gab.
Oricum, a fost cea mai frumoasa vacanta ne(totally)programata, in sensul in care m-am relaxat atat de tare...
Some nice pics HERE

joi, 12 august 2010

CAMERA VERDE

Piesa intr-un act
Pentru prima grupa a cursului de actorie Teatrul Nou
CAMERA VERDE

Coordonatorul
Secretara
Katty
Betty
Gargarita
Lupu
Eminovici
Ada


Coordonatorul: Ok, toata lumea este pregatita?
Secretara: Este toata lumea pregatita??
Coordonatorul: In cateva minute incepe cel mai vizionat concurs de televiziune de pe planeta!
Secretara: Am putea spune “din univers”, pentru ca nu avem dovezi palpabile care ar putea sa ateste existenta altor specii, pe alte planete.
Coordonatorul: Nu stiu daca realizati cat de important este acest moment, in vietile voastre.
Secretara: Traiti ceva ce nu veti uita niciodata. Nicioodaata!
Coordonatorul: Sunteti pregatiti?
Secretara: Sunteti pregatiti?
TOTI: Da!!!
Coordonatorul: Ok, aveti lista aici. Va rog sa nu iesiti din camera pana cand nu sunteti chemati.
Secretara: Respirati.
Coordonatorul: Relaxati-va!
Secretara: Respirati!
Coordonatorul: Va asteapta… iadul! Asa ca (striga, isteric), sa incepem!!! (Iese. Secretara nu il urmeaza. Intra din nou si striga la ea) Sa incepem, am spus!
Secretara: Repetati, concentrati-va. Nu! Nu! Relaxati-va. Trageti aer in piept. Trebuie sa plec…
Gargarita: Au plecat…
Lupu: Stiti gluma aia cu energizantu’ in loc de apa, nu?(cu referire la coordonator)
Batty: Nu. Ne-o spui tu?
Lupu: Nu, e prea proasta. E stupida.
Gargarita: Ce sa spun, atunci, despre cei care te intreaba ceva doar ca sa te faca curios, iar apoi arunca subietul pe fereastra. Seamana cu gluma ta?
Lupu: (Gargaritei) Ai spus ceva? Mi s-a parut ca am au…
Intra din nou Coordonatorul si Secretara.
Coordonatorul: Am uitat sa va anunt ca EU…
Secretara: El!
Coordonatorul: Duc fiecare concurent catre scena, da? Eu…
Secretara: El!
Coordonatorul: Nimeni altcineva in afara de mine. Priviti-ma bine, pentru ca EU…
Secretara: El!
Coordonatorul: Va voi duce, pe fiecare dintre voi, la… scena! Nimeni altcineva. Va spun pentru ca sunt escroci prin’preajma.
Secretara: Escroci care abia asteapta sa va rapeasca pentru o suma frumusica de bani.
Coordonatorul: Asa ca, Eu si numai eu. Am iesit!
Coordonatorul pleaca. Secretara ramane si se aseaza pe un scaun.
Secretara: Si… aveti emotii? Eu as avea, in locul vostru. Pfai… sa ma priveasca toti oamenii aia despre care se spune ca au capetele “burdusite”, adica ca-s destepti, sa ma priveasca ei cu ochi critic? Oricum, sa nu aveti emotii, seara e asa de lunga, nu aveti idee.
Intra coordonatrorul. O priveste pe secretara cu furie. Secretara se ridica. Coordonatorul iese. Iese si secretara repede, facandu-le din mana concurentilor. Coordonatorul intra din nou:
Coordonatorul: Ati retinut, sper. Sa nu iesiti. Nu care cumva sa va rapeasca… infractorii.
Coordonatorul iese.
Eminovici: De ce ar incerca cineva sa ne rapeasca?
Ada: Nu a incercat nimeni, niciodata, sa rapeasca niste tineri care participau la un concurs national. Nimeni. Niciodata.
Eminovici: Atunci de ce ar spune domnul acesta asa ceva?
Kitty: Ada, ai nevoie de ajutor! Dragule, domnul acesta este un angajat pricajit, un neica’nimeni cu o moara stricata in loc de gura. Un bufon, un “zece pe alee”, un om care nu poate duce la bun sfarsit niciun fel de plan, un… ins prea nesemnificativ ca sa crezi ce spune. (Adei) Cred ca nu ii puteai explica mai bine.
Ada: Ai un arsenal intreg, sub denumirea “Kitty, afurisita dracului”, nu?
Katty: Am incetat sa te ascult de… ieri. Sa trecem la lucruri serioase. Lista! (o aduce, citeste din ea) Ordinea este urmatoarea: Eu, prima, fireste! Apoi, Eminovici, Betty (go Betty!), Gargarita, Ada si (Au, auuu) Lupu, in coada.
Eminovici: Pai, mai este putin. Trebuie sa ma pregatesc. As vrea sa se faca liniste aici, as vrea sa ma concentrez.
Ada: Si eu as vrea sa fiu o lebaduta si sa fiu admirata, intr-un parc din Amsterdam. Dar ce sa-i faci, nu putem avea tot ce ne dorim.
Eminovici: Nu-mi pasa mie de… Plus ca, s-ar putea sa-ti fie frig. Iiarna.
Ada: Ce?
Eminovici: Desi lebada e inzestrata cu niste pene speciale, ca toate penele – stii, penele sunt speciale, nu dau voie apei sa ajunga la piele…
Betty: Suuuper. Bine ca esti tu intreg la minte.
Intra secretara.
Secretara: Ceai de levantica. V-am adus… pentru emotii. Ceaiul de levantica are o capacitate extraordinara de a calma emotiile. Luati, luati! Vreau sa imi spuneti daca mai aveti emotii dupa ce beti. Beti, beti!
Lupu: Va striga. Nu auziti, va striga domnul…
Secretara: (alergand spre iesire) Beti, beti!
Betty: Katty, dam o repetitie?
Katty: Anytime! Asta ca sa ma distrez putin. Banuiesc ca e clar pentru toata lumea ca nu am concurenta.
Ada: Ai dreptate, daca stau sa ma gandesc, asa e! Tu esti cea mai nepregatita concurenta.
Betty: Liniste, se poate?
Gargarita: (tipa)AAAtentie! La semnalul meu, incepe toata lumea. Doua, trei si (nimeni nu spune nimic, stop cadru).
Katty: (repeta) “Era o noapte geroasa. Din odaia lui putea vedea mai bine de jumatate din sat. Vedea fumul care se scurgea parca in sus, il vedea cum intepa cerul grizonat. Noaptea era atat de linistita, incat a putut auzi cum calca Voicu zapada. Pe vremea aceia nu stia ca o sa-l cheme Voicu. S-a uitat mai atent pe fereastra si s-a trezit nas in nas cu lupul, cu un geam intre ei, ce-i drept. Nu s-au speriat unul de altul. Amandoi erau singuri si amandoi ar fi avut nevoie de putina companie…”
Lupu: Sau ceva de mancare. Unul dintre…
Gargarita: SHTtttt!
Katty: “… Pentru ca baiatul nu a plecat de la fereastra, nu a plecat nici lupul. Au stat asa, unul langa celalat, fiecare cu gandurile lui, dar fara sa se mai simta singuri. Nici cand baiatul a adormit, lupul nu a plecat de la fereastra. A doua zi s-au intalnit in spate, la lemne. Pe baiat parca l-a incercat un sentiment de teama – pana la urma statea fata in fata cu un lup, un animal salbatic despre care a invatat ca este periculos-, insa Voicu s-a apropiat… iar ochii lui Voicu… vindeca suflete. “
Ada: (o imita pe Kitty)“De atunci sunt nedespartit, iubirea – limbajul universal, sunt cea mai talentata, sunt cea mai frumoasa, nu ma mai suport, impuscati-ma!” (lui Kitty) Scuze, erai aici?
Betty: Uneori uitam de presupusa evolutie. Au murit oameni pentru pacea mondiala. Faceti si voi un efort. Mic.
Pauza.
Ada: Ce inseamna cand cineva spune ca ceva incepe “imediat”. Inseamna ca mai dureaza… cat? Cinci minute? Zece minute?
Eminovici: Banuiesc ca pana in sfertul academic este suportabil. Pana la urma si “academic” are o greutate anume, nu?
Ada: Multumesc ca-mi amintesti mereu de ce sa nu gandesc cu voce tare.
Eminovici: Placerea este intotdeauna de partea mea.
Gargarita: Pana la urma, ce dureaza atat?
Lupu: Sunteti prea stresati. De aceea nu o sa castige nici unul dintre voi. Poate Betty, pentru ca e dulce si cuminte (ii trimite o bezea).
Betty: Multumesc. Stiu ca suna lipsit de imaginatite, dar, imagineaza-ti, si mie mi-ar placea sa castigi tu. Ce zici de asta?
Lupu: (se gandeste) Esti o faptura diafana. (apare, ironic) Ce bine ca femeile se impart dupa culoarea parului. Asa nu devenim confuzi.
Intra secretara
Secretara: Cum sunteti cu emotiile?
Lupu: Ce dureaza atat?
Secretara: Tocmai am fost trimisa sa va anunt ca spectacolul se mai intarzie.
Lupu: Futu-i…
Kitty: Ce, Lupu, aveai si alte planuri pentru seara asta?
Secretara: Da! Eu merg sa dansez in seara asta. Daca vreti, va iau cu mine. Ah, putem pleca impreuna, am venit cu dubita. Dar, pentru intoarcere, unul dintre voi trebuie sa se sacrifice si sa nu bea, altfel o sa luam o amenda, mai mult ca sigut. Party!!! Munca in televiziune iti da multa adrenalina! AAAA! Ce se intampla aici? Toata lumea petrece?
Toti stau linistiti pe scaune.
Kitty: De la levancita. Ne-am linistit…
Betty: De tot.
Secretara: Ce-mi place sa stau cu voi. Cat de tare ma distrez! Dar, stiti, sunt in timpul programului… Trebuie sa mai apar si eu pe acolo, din cand in cand. Acum plec. Putin!
Gargarita: Eu spun ca putem profita de timpul asta. Cine repeta? Repede!
Eminovici: Daca ar fi sa urmam lista de concurs pe care am primit-o de la “domnul acela”, eu.
Gargarita: Nu fi timid! Trupa (semn de inceput)!
TOTI: OFOfofoo…
Eminovici: “Sunt un om nefericit. (Pauza) Voua nu vi se pare amuzant? De ce, ati vrea sa intrebati, sa ni se para amuzant? Pentru ca v-o spun in fata. Sunt nefericit! Si, spunandu-v-o in fata, va responsabilizez. Deveniti, fara sa constientizati, responsabili de nefericirea mea si raspunzatori de fericirea mea, cum este firesc. Iar din clipa in care v-am spus, pentru a treia oara, “Sunt nefericit!!!”, s-a zis cu voi! Asa ca, va mai intreb inca o data. Nu vi se pare amuzant? Mie da. Parca déjà incep sa ma simt mai bine. (Pauza) Ce loterie cu prognostic nefavorabil. Pe cine incerc sa pacalesc? Nu in voi - nu va flatati aiurea – ci in mine sta alegerea de a fi sau nu fericit. Alegerea, sper ca s-a retinut…”
Ada: Auzi, poetule! Esti sigur ca vrei sa le vinzi rahatu’ asta cu nefericirea fericirii e fericirea insasi? Celalt moment chiar imi placea!
Eminovici: Serios?
Ada: Serios. Si nu, asta nu inseamna ca ma dau la tine.
Intra coordonatorul si secretara. Secretara le face din mana.
Coordonatorul: Ceva de groaza! Asa ghinion n-am mai avut de cand am deschis canalul ala de moda in Madrid.
Secretara: Ceva de groaza?
Coordonatorul: Au cazut doua aparate, au strivit – strivit la propriu – un om… si un copil!
Katty: Si un copil?
Secretara: Vai? In ce tara? Tot in Haiti?
Coordonatorul: Pe platou! Acum liniste! Cand vorbesc eu…
Secretara: El!
Coordonatorul: Voi nu vorbiti! Asa… Doamne, Doamne ce tragedie! (si-a revenit) Ideea e ca se mai intarzie show-ul cu NISTE minute. Nu as sti sa va spun cu exactitate.
Secretara: (recita ca pe o poezie) Tot ce trebuie sa stiti este ca nu aveti voie, sub nici o forma, pentru nimic in lume, sa iesiti de aici. Sunt paparazzi, este politie, sunt fanii.
Coordonatorul: Daca iesiti, va iesi haos. Iar eu nu iau asupra mea o responsabilitate ca asta, pentru nimic in lume. Mai bine va omor cu mana mea. Va strangulez. Cu mainile mele. Acestea. Nu iesiti!!! Trebuie sa plec. (iese)
Secretara vrea sa se aseze pe un scaun. Intra coordonatorul. O priveste furios. Ies amandoi, repede.
Katty: Si un copil…
Betty: Este ingrozitor…
Ada: Hai lasa, Angelina, copiii in pace. Cum ii explici unui copil negru ca baiatu de peste strada, cu ochii migdalati, cu parul stralucitor, mirosind a orez and shit, e fratele lui?
(aparte Lupu si Gargararita)
Lupu: Despre ce vorbim aici?
Gargarita: Nimeni nu stie…
Ada: Sau ca, desi esti un somalez care abia s-a vindecat dupa o boala rara, ii zici “mama” celei mai frumoase femei din lume. Fazele astea lasa copiii confuzi. Unde sunt cei de la Drepturile Copilului cand ai nevoie de ei?
Betty: Si uite de-asta se zvoneste ca esti… cucu! Eu sunt la rand. Este toata lumea pregatita?
Toti: Da! Cla clo cla clo…
Betty: ”Cand eram mica, tata m-a intrebat ce mi-as dori, ca sa fiu fericita. Iar eu i-am raspuns ca mi-as dori in cal. Alb. Un cal cu care sa ma plimb toata ziua, printre vaile si dealuri astea. Un cal puternic si frumos cu care sa ma inteleg din priviri. Stiti ce am visat eu, intotdeauna? Ca voi avea un cal atat de… calul meu… incat el ma va ajuta, intr-o zi, sa-l salvez pe cel ce-mi va devein sot.”
Lupu: Nu te uita la mine. Eu nu ma asez la casa mea pana cand nu verific toata plaja de…
Gargarita: “SHShhhh!”
Betty: “Insa nu am primit niciodata un cal adevarat. Nu as fi avut unde sa-l tin. Tata a incercat sa suplineasca visul meu cu zeci de cai. Din lemn, din table, din plastic, mici, mijlocii, mari, albi, patati, negri, cu picioarele mobile, fara… Insa un cal alb, viu, care freamata, cu care sa-mi salvez iubitul, n-am primit… Imi dau toata nefericirea pentru un cal.”
Gargarita: Suficient!
Betty: Era finalul…
Gargarita: Timpul este limitat. Acum este randul meu. Ar fi neplacut sa vina coordonatorul isteric chiar acum, nu?
Intra coordonatorul.
Coordonatorul: (este transpirat si arata de parca ar fi alergat) Duuumnezeule! Ce situatie. Ce situatie. Rezolvabila, vreau sa…spun.
Intra secretara, arata impecabil.
Secretara: Domnule coordonator, nu aratati prea bine. Ce ati facut in cele cateva minute, cat am mers sa imi reimprospatez machiajul?
Coordonatorul: M-am luptat cu flacarile. Am insfacat un stingator de pe perete si mi-am facut treaba de barbat.
Secretara: Si, s-au stins?
Coordonatorul: In totalitate! Acum, daca imi permiti… (se adreseaza concurentilor) Situatia este rezolvabila. Insa nu chiar acum. In cateva clipe vin sa va iau. Of, dragii mei, as vrea sa va iau pe toti, insa trebuie sa va iau pe rand. Si, sa nu ne certam. O sa va iau pe rand in functie de hartia pe care am lasa-o la voi.
Gargarita: Kitty, Eminovici, Betty, Eu, Ada si Lupu. Daca n-am uitat pe nimeni si daca mai dureaza, am vrea sa ne lasati sa repetam. Multumim.
Coordonatorul: (cu un zambet larg) Cu mare placere. Mare placere, va zic. Ma bucur sa vad tineri, tineri constiinciosi, tineri muncitori, tineri…
Lupu: Sunteti un om important…
Betty: Nu aveti nimic important de facut la scena?
Coordonatorul: Copii exceptionali sunteti. Fug, revin cu vesti, acum trebuie sa plec. Insa revin, dupa cum, se pare ca spuneam. (secretarei) Sa-i lasam sa repete. Dragii de ei! (iese)
Secretara: Imi amintesc, cand eram tanara, ca voi! Poate nu mai mult de douazeci si ceva de ani. Lucram intr-o televiziune, ca asistenta unui coordonator idiot care nici nu stia cum ma cheama. Dar imi placeau concurentii. Mereu tineri. Mereu plini de speranta. Mi-ar fi placut sa concurez si eu, insa nu am crezut niciodata despre mine ca am talent. Dar, uneori ma incearca o pofta de a fi pe scena, de a fi impartita in zeci de bucati, sub ochii atenti ai oamenilor…
Toti copiii o fixeaza cu priviri furioase.
Secretara: (realizeaza ca a intrecut masura) Trebuie sa plec, nu? Da. Trebuie cu siguranta sa plec. Am plecat.
Gargarita: Sa incercam sa ne concentram. Gata. AAAtentie!
Toti: Ucicici Ucicici ucicici…
Gargarita: “Ma duc la Paris! Asta e statementul meu. Sau cum se spune in pariziana, “merde!” Merg la Paris pentru ca ma simt romantica. Poate ca nu par, poate, insa ma simt romantic..a. Si pentru ca am o matusa acolo care mi-a promis ca ma gazduieste o saptamana, poate doua, pana imi gasesc un rost. Pentru ca orice om trebuie sa aiba un rost. Un “quelque chose” motiv pentru care a fost lasat pe lume. Iar eu, cand aud muzica frantuzeasca, ma topesc in sinea mea. Asa ca mi-am zis, daca rostul meu se ascunde pe undeva, Paris este locul. Ma visez plimbandu-ma pe stradutele inguste – trebuie sa fie inguste stradutele, nu?-, vai, o sa fiu fericita ca un trandafir inflorit!”
Kitty: Puteam sa jur ca esti cactus… inflorit!
Gargarita: Frumos! V-am executat, ca sa dam cartile pe fata. V-am nimicit!
(nimeni nu spune nimic)
Gargarita: Sa stiti ca si eu, ca oricare artist, apreciez aplauzele.
(Betty o aplauda)
Betty: Ai fost foarte bune.
Gargarita: Multumesc!
Betty: Dar nu cea mai buna…
Gargarita: (zambeste) Invidii…
Eminovici: (Adei) Ma gandeam ca s-ar putea sa nu refuzi, desi s-ar putea sa accepti, privind situatia ca pe-un experiment. Insa, ma gandeam ca, dupa ce iesim de aici…
Ada: Te dai la mine?
Eminovici: Daca tu vrei sa folosesti cuvintele alea… Vorbele mele sunt, poate, mai catifelate, mai sensibile, mai calde. O caldura pe care o vad si in ochii tai, nu are sens sa negi…
Ada: Nu o mai face!
Eminovici: Poftim?
Ada: Nu o mai face!
Eminovici: Ce sa nu mai fac?
Ada: Treaba asta cu galantul trabantul. Nu-mi place.
Eminovici: Ce nepoliticos. Si, de ce, ma rog?
Ada: Pentru ca… nu esti din secolul asta. Cu mustata aia si cu papion.
Eminovici: Iti plac oamenii insesnibili?
Ada: Nu!
Eminovici: Necioplitii?
Ada: Nu!
Eminovici: Fanfaronii?
Ada: Ce? Nu! Nici macar nu stiu ce inseamna fanfaron! Inceteaza!
Eminovici: Este randul tau, la repetitie, daca…
Ada: Multumesc. Nu stiu sa fac reverente si, sincer, mai bine invat sa mulg o vaca decat sa invat sa fac ceva ce stiu ca ti-ar placea tie (zambeste).
Eminovici: Inteleg.
Ada: Gata? “La inceputul lumii era un singur crez, in care credeau toti oamenii, inainte de a deveni oameni. “Cred in mine”. Cred in puterea mea. In forta cu care pot sa rad, in intensitatea cu care pot sa sufar. Cred in auzul meu. In vibratiile in ritm de tango ale sufletului meu. Cred ceea ce vad. Culorile fantastice ale celei mai frumoase opera de arta, natura. Da! Cred in verdele copacilor! Cred in ceea ce degetele mele simt. Catifelat, ud, fierbinte, cred, cred, cred. Cred in mirosul de primavera, de pamant negru si ud, cred in miile de parfumuri care mi-au tatuat flori vii in suflet. Cred in mine. Cred in ceea ce simt. Si-mi simt credinta. Iar acesta este singurul crez pe care il cred. “
Lupu: Cata adancime…
Eminovici: As spune ca aveti dreptate. Sunt in respectivul text cateva intrebari, dar si cateva adevaruri de care nu ar trebui sa ne fie frica.
Betty: Sigur, acum, daca stim ca nu trebuie sa ne fie frica, suntem mult mai fericiti. Poti sa te cari? Te rog?
(Eminovici se indeparteaza, Betty si Lupu sunt pusi intr-o situatie dificila)
Lupu: Betty…
Betty: Lupu…
Lupu: Betty?
Betty: Lupu?
Lupu: Betty???
Betty: Lupu???
Lupu: Acum cred ca trebuie sa ne sarutam.
Betty: Pentru ca stim cum ne cheama?
Lupu: Nu, pentru ca avem o legatura speciala. Crezi ca eu nu simt? Intre mine si tine e o caldura, un culoar de caldura. Chiar asa! Daca stau in camera asta cu spatele la voi, toti, stiu unde esti tu, pentru ca din partea ta vine o caldura…
Betty: Poate pentru ca nu te pierd niciodata din ochi, de frica sa nu ratez vreo vorba spirituala. Esti atat de spiritual!
Lupu: Acum sunt sigur ca trebuie sa ne sarutam.
Betty: Nu. As vrea sa fie intr-un moment special.
Lupu: (o ia de mana) Hai sa-ti spun ceva, momentele nu sunt special, oamenii le fac.
Betty: Atunci programeaza-ti momentul special dupa concurs, cand nu o sa mai fiu atat de stresata.
Katty: Care concurs. Asteptam de prea mult timp, cineva ar trebui sa mearga sa intrebe ce se intampla.
Ada: Mi se pare normal. De ce sa nu mearga cea mai desteapta, cea mai talentata, cea mai iubita, pupicei, iu, hu! Daca va fi cineva eliminat, mi-as dori sa fii tu. Esti surprinsa?
Katty: Stii ceva, ai dreptate! Ma duc eu.
Ada: Poftim?
Katty: Ai dreptate. Daca tot ma cred cea mai tare, sa ma comport ca atare, nu? La asta nu te-ai fi asteptat.
Eminovici: Spiritul omului drept nu moare. Slavit fie cerul.
Lupu: Inca putin, fetelor, si imi descopar sensibilitatea. Va rog, luati-va in brate si sarutati-va. Va rog! Va rog! Nu? Ok, atunci o sa raman acelasi ticalos curd si… fioros.
Katty: Atunci ma duc. Tineti-mi pumnii.
Ada: Bazeaza-te pe asta.
Betty: Kitty, stai. Nu te las singura, merg si eu cu tine. Daca tot am ajuns la mometele emotionante ale serii, atunci nu-mi pot lasa sora se se puna in pericol… singura. Sa megrim!
Katty: Nu, nici sa nu te gandesti. Daca se intampla ceva, eu voi fi descalificata. Iar asa poti castiga tu!!!
Betty: Stii ca nu te las singura, oricat de important ar fi concursul.
Lupu: Chiar cautam un moment special. Un moment pe care sa-l fac special, vreau sa spun. Eu merg cu Betty. Are nevoie de un barbat!
Gargarita: Hei, nu ne putem imparti asa, trebuie sa mergem toti.
Eminovici: Sau sa ramanem toti.
Betty: Dar trebuie sa stim ce se intampla…
Gargarita: Mergem toti!
Ada: Credeam ca nu mai zici. Sa mergem sa-i… Ce le facem, de fapt?
Betty: Nimic, aruncam un ochi.
Lupu: Cate unul, fiecare. (catre Eminovici) Frate?
Eminovici: Eu cred ca… adica… ar fi mai bine sa raman. Pana la urma trebuie sa fie si aici cineva. Si… as mai dori o repetite, daca voi plecati ar fi liniste…
Gargarita: S-o crezi tu. (Tipa)AAAtentie! Sus. Mergi cu noi. Sus. Sus. Suuus.
Eminovici: Ai niste maniere cel putin indoielnice.
Kitty: Iar tu esti o gainuta fricoasa, sub costumul asta de cocos impaiat. Sa mergem!
Ies, toti. Scena goala. Intra Secretara.
Secretara: Mai am un pic si adorm pe holuri…
Intra coordonatorul.
Coordonatorul: Aproape gata! Copii?
Secretara: Nu sunt aici.
Coordonatorul: Zi-mi ceva ce nu se vede, cu ochiul liber, de la distanta!
Secretara: Vezi prima masina? Aia mov? E vopsita. Nu e culoarea ei din fabrica. Desi nu se vede cu ochiul liber…
Coordonatorul: Ce? Ar trebui sa te concediez! Unde sunteti? Copii? Nu! In ultima clipa??? (secretarei) Du-te si cauta-i! Acum!
Secretara iese.
Coordonatorul: Avusesem planul perfect. Ce-au facut? O sa se afle! O sa scrie ziarele, stirea asta o sa faca inconjurul lumii. Oh, ohhh, ce fac? O sa fiu mai celebru decat Britney. Nu, comparatie gresita. Decat Elton John. Ce treaba are Elton John? Ah! Ce-o sa fac cu atata atentie? Stiu, o sa am o emisiune la tv. In prime-time. O sa fiu noua Oprah. Noul Oprah. Ma furnica pe sira spinarii, hm, fiorii celebritatii, viiin!
Iese. Pauza. Intra copiii, dezamagiti, cate unul.
Eminovici: Nu-mi vine sa cred.
Ada: Descalificati.
Betty: Pentru neprezentare.
Gargarita: De ce ar face cineva asta?
Lupu: Ca sa poata rade de noi acum.
Kitty: Ti se pare amuzant?
Lupu: Aratam ca niste looseri. Am fost pacaliti ca ultimii fraieri. Daca il prind pe parlitul ala ii sucesc gatul, il nimicesc intr-o secunda, cu degetul mic. Stiu o tehnica de la taica-miu. Numai sa fiu fata in fata cu…
Intra coordonatorul.
Coordonatorul: Unde ati fost. V-am cautat peste tot. Juriul este furios.
Lupu: Si noi suntem la fel de…
Betty: Nepasatori. Daca ai planuit asta, imi pare rau sa te dezamagesc. Nu ai reusit sa castigi nimic facandu-ne pe noi sa aratam ca niste caraghiosi.
Eminovici: Exact asa aratam.
Ada: Tine-ti gura, prietene!
Coordonatorul: N-am reusit nimic? Asa credeti?
Gargarita: Suntem siguri.
Coordonatorul: As mai sta sa va ascult, sunteti simpatici. Serios. Insa…Imi pare rau, trebuie sa ma duc sa dau o proba.
Kitty: Ce proba?
Intra Secretara.
Secretara: Chiar, ce proba?
Coordonatorul: Nimic de care voi sa va stresati. Tocmai ati fost descalificati. Ceea ce inseamna ca eu nu mai am competitie. Ceea ce inseamna ca EU…
Secretara: (incet) El.
Coordonatorul: Voi castiga. Ceea ce… stiti si voi ce inseamna. Nu e amuzant?
Eminovici: Stii ce ar fi mai amuzant, stimabile domn?
Coordonatorul: Ce?
Eminovici: Sa nu va lasam sa iesiti.
Betty: Si, stim exact cum sa facem asta.
Betty aseaza un scaun in mijlocul scenei. Lupu si Eminovici il aseaza pe coordonator pe scaun. Secretara nu vrea sa participe la inceput.
Coordonatorul: Hei, tu, ajuta-ma. (incearca sa isi aminteasca numele ei) Sue? Liza? Emma?
Secretara: Ar fi fost mult mai usor ca, dupa atata timp, sa stiti cum ma cheama. Nu-i asa, domnule “Gagaune”? (Lui Katty) Sunt sfori in dulapul din spate.
Coordonatorul: Ce faci? Te dau afara? Iar voi nu o sa mai participati niciodarta la niciun concurs. Ba mai mult, o sa faceti si… (ii pune sotch pe gura)
Katty si Gargarita cauta doua sfori. Le gasesc. Il leaga pe coordinator pe scaun. Ada ii deseneaza mustati.
Katty: (Adei) Esti chiar talentata.
Ada: Multumesc.
Lupu: (o ia pe Betty de mana) Este momentul destul de special?
Betty: Suficient de special pentru asta. (il pupa pe obraz)
Eminovici: Domnule coordonator, se pare ca nu a castigat nimeni astazi.
Gargarita: Nu-I adevarat. Eu am castigat o gasca de prieteni, alaturi de care ma simt mult mai puternica. Si poate ca nu sunt cea mai buna, dar impreuna SUNTEM CEI MAI BINI!
(pauza)
Toti: Suntem cei mai buni, iu, huuuu!
Coordonatorul incearca sa tipe. Secretara are o masca in mana.
Secretara: Acum banuiesc ca aveti putin timp, sa-mi urmariti si mie numarul.
Secretara canta si danseaza cabaret. Copiii intra in dans. Coordonatorul incearca sa tipe.
Cortina

miercuri, 11 august 2010

Cu Pruncu' pe burtoi

Pentru ca sunt pe HBO tot timpul, ieri am prins o replica care suna ceva de genul: El era un tip nu'sh cum, iar eu eram tanara domnisoara care il citea pe James Joyce".
Vreau si eu sa citesc James Joyce, mi-am zpus.
Zis si facut. Asa ca, astazi, am plecat la pas prin caldura din Bucuresti. La Tineretului am vazut un homless imbracat intr-un tricou negru, pe care scia "Sunt virgin!". Am zambit.
La anticariatul de la Universitate ma astepta un nene bronzat si ridat, despre care as putea sa jur ca mirosea a spirt. Am cerut Ulise. Mi-a adus cele doua volume ale lui James Joyce si mi-a cerut mai multi bani decat as fi crezut. Pentru o clipa mi-a trecut prin cap sa negociez. In ultimul timp am invatat sa fac si asta, as fi vrut sa incerc. Apoi am privit cele doua volume vechi, dar care aratau impecabil. Plus ca, nu poti negocia pe marginea lui Ulise! Nu se cade. Am multumit si am zambit pentru a doua oara.
Dupa inca doua ore de mers prin soare, banci, contabila, Nicki in casti, am ajuns, din nou, aproape de casa. In fata pietii Timpuri Noi am mai vazut un om interesant. De fapt tipul era scarbos, cu parul dat cu gel, cu burta mulata pe tricou sau invers. Insa pe tricou scria "Thank got i'm a vip", cu o icoana imprimata in josul mesajului. Maica Domnului si Pruncul. Am zambit. Din nou.
Romania e frumoasa, rili! Luata in sine, vreau sa zic, don't get me wrong :D!

marți, 10 august 2010

Omul si fericirea

* Fabula mazgalita asteptand metroul.

"Nu urca cu gandul
Mai sus decat privirea.
Nu pica, cu mintea
Mai jos de amintirea
Cea mai vie!

Asa spunea un intelept, raspunzand,
Dupa cum pare
La deloc usoara intrebare
Despre fericire.

"Si, astfel, in tihna si pace
Alaturi de ale lumii dobitoace
Vei trai, vei vietui,
Fericit te vei numi!"

Zice bine, mi se pare
Daca omul e tot una
Cu oricare
Lighioana ce apare
Fara'a-si pune-o intrebare
Pe Pamant.

Insa omul e mai mult.

marți, 3 august 2010

Everyone Needs a Mom'

Titlul postului asta suna destul de "a film" or smth, insa eu l-am scris pentru adevarata lui semnificatie. Chiar asa, fiecare dintre noi are nevoie de o mama. Un om care sa te sprijine, care sa te ghideze, fata de care sa nu iti fie jena sa te comporti ca un balaur idiot, care sa te certe si care sa te ierte (ca'n cantec), care sa nu se zgarceasca cu "te iubesc-urile" dar caruia sa nu ii vina pe dos sa te traga de maneca/ureche si sa te aduca pe drumul cel bun. Stiu ca am spus-o de un milion de ori, insa mama mea este exact omul asta. Si, desi nu pot spune ca m-am bucurat de prea multa prezenta paterna, mama a reusit sa suplineasca asta. Cu varf, ca inghetata la cornet. Si acu, la aproape... da, exact atatia ani, mama inca imi demonstreaza ca am un suflet de copil, ca am sprijinul, iubirea si intelegerea ei. Great, sa mor... Pur si simplu fantastic.
Luv ma mam! (cu toata nevoia de a face din asta un statement)

vineri, 30 iulie 2010

De una...

Da, am aflat si raspunsul, sunt de-o pruna. Nimic mai mult. Concret, sunt la nivelul "genunchiul broastei" la engleza, ceea ce ma deranjeaza dintr-un singur motig: defectul meu de vorbire mi-a facilitat o pronuntie corecta... In fine, i suck big time. Si, pentru ca-mi curge Caragiale prin vene, de suparare, m-am urcat intr-un copac.
Eh, exagerez, copacul a fost asediat inainte de a afla tristul rezultat. Damn...







joi, 29 iulie 2010

Intre cursuri si prune

video

Pana maine, cand aflu daca sunt de-o pruna sau de doua, stau lipita de scaunul din fata calculatorului. Mi-am imaginat (mai devreme) ca ies sa ma plimb, dar nu, n-am crezut in asta destul de mult incat sa-mi doresc, pe bune, sa ma ridic. Asa ca, stau cumintica si ma bucur de montajul video de la primele cursuri de actorie. E foarte distractiv (totul?) la cursurile TeatrulNou, iar asta se vede din imagini.
De-o pruna, de doua? Asta-i intrebarea. Sau, poate ca nu e asta, insa, acum ma intereseaza mai mult intrebarea cu pruna.
Si peste dilema prunii mai vine si curajosul meu act de a ma lasa de fumat, asa ca poate sunt un pic irascibila, insa numai putiii(cu tziuit de urechi)iiiiiiin :).

duminică, 25 iulie 2010

Poza si agenda



Azi mi-am schimbat, pentru a mia oara, agenda. Noroc ca mai aveam una, de buna - ca batraneii -, pe care mi-a facut-o Dan cadou. O agenda eleganta, din piele neagra, care arata ca un portofel/trusa de niste chestii. Si cand o deschizi, ta-tam. In fine, azi, dupa un an si inca doi ani (nu mai stiu dar daca as vrea sa imi amintesc m-as opri) am scris... in ea. Cu pixul. Si cu scrisul meu urat, de doctor ginecolog sau de persoana instabila psihic. Am scris luni/26 iulie. Iar acum ma simt mult mai linistita, pentru ca terminasem cealalta agenda si eram stresata ca nu am pe ce sa scriu orice idee care mi-ar fi venit, idee legata de ziua de maine, luni/26 iulie. Dar si prost (ma simt prost, sa reluam textul) pentru ca i-am promis lui Dan ca voi scrie o piesa in ea. Piesa pe care am scris-o, si de data asta, in laptop, ca un om normal din anul 2010.
Si, ca sa ma ierte, am pus poza asta cu noi, desi el nu prea se vede!
Nu, poza imi place mie, iar treaba cu agenda e tot a mea, he doesn't care!

sâmbătă, 24 iulie 2010

Cursurile de Actorie TeatrulNou



Acum 4-5 ani "predam" actorie la o scoala de film destul de dubioasa, cu o imagine celebra, insa. Plecam in fiecare weekend intr-un oras (destul de departe de Bucuresti, daca imi amintesc de Zalau, Baia Mare, Cluj), Lacra stie mai multe :)! Astazi, cand incerc sa invat tinerii de la grupa de actorie (http://www.teatrulnou.ro/actorie.html) despre teatru, imi dau seama ca atunci eram o pustoaica de 22 de ani, cu foarte, foarte mult curaj, putine notiuni si putina nebunie(...probabil), care abia acum incepe sa se maturizeze.
Teatrul a ramas la fel de frumos ca atunci, iar dorinta de a impartasi cu oamenii din jurul meu bucuria pe care mi-a adus-o, neschimbata!

Pentru mai multe detalii: TEATRUL NOU
Pentru mai multe poze: FACEBOOK TEATRUL NOU

marți, 20 iulie 2010

"Nobilii gunoieri de Romania" sau" Diana, naiva creatura!"

Ma plimbam agale, azi, prin soarele cu prea multa personalitate. Priveam strada de langa mine, masinile, cautam un magazin de unde sa imi cumpar niste apa rece, mai vedeam un fund de femeie, mai o ceafa transpirata de barbat, d-astea...
La un moment dat, din directia opusa mie a aparut un gunoier (cu uniforma adecvata, cu culoarea pielii specifica etc) cu o carte in mana. O carte deschisa. o carte deschisa din care citea!!! Nu am pareri preconcepurte, cum ca gunoierii nu citesc (Doamne fere') insa asa ceva n-am mai vazut niciodata: un gunoier care nu a mai putut astepta sa termine programul, sa faca un dus si sa se aseze confortabil intr-un fotoliu, ca sa citeasca. Un gunoier caruia nu i-a pasat de mine sau de lume si care a facut exact ceea ce a simtit.
Gandurile astea, toate, au trecut prin capul meu intr-o sutime de secunda. Pentru ca, in urmatoarea, gunoierul a inchis cartea si a aruncat-o. Intr-o gradina. INTR-O GRADINA!!! Adica mi-a desfiintat orice idee buna as fi avut in secunda precedenta si, mai important, a aruncat cartea intr-o gradina, adica a facut mizerie, adica nu isi respecta nici macar munca, adica dracu' sa-l ia, ca s-a comportat ca un prost.