cautare

duminică, 28 februarie 2010

Ursii

S-au intalnit aseara, intr-un club destul de obscur. Desi bause cam mult, isi aminteste exact ce a discutat cu el. Intai au facut cunostinta, de fapt un prieten comun le-a facut lipeala. S-au prezentat, el putin mai respectuos decat ea, pentru ca putea sa stea in picioare, ea mai indrazneata decat avea sa fie pe viitor. Si-au zambit cu un fel de subanteles cu continut, au vorbit despre vreme si despre industria textila. In cele din urma, au facut schimb de numere de telefon.

S-a trezit cu o durere de cap pe care nu ai cum sa o ignori, dar si-a aminti repede de Ursii. Ursii, ce porecla?!?! S-a intins ca sa apuce telefonul, crezand ca "cineva" se trezise mai devreme si, poate... Dar nu. Ba da! Exact in momentul acela.
"Buna dimineata. Nu stiu daca am voie sa spun asta dar... ursilor mei le este dor de tine!"
Ce mesaj dragut! Numai ca nu isi aducea aminte partea exacta a discutiei in care ei sa fi vorbit despre mai multi ursi. Sau..? Nu! Ba da, Ursii, in cele din urma, evident!
"Cafeeaaa!" A fost mesajul ei.
In mai putin de o ora Ursii i-a ciocanit la usa cu doua vizoare. Cafele, cornuri cu sampanie si lacramioare. "Cat am vorbit aseara???" se gandea ea. "Chiar si lacramioare?" I-ar fi fost rusine sa ii puna anumite intrebari legate de seara precedenta, ale caror raspuns ar fi putut sa o puna intr-o lumina proasta, in fata lui.
"Esti frumoasa dimineata."
"Da. Si treaza, pe deasupra! Vreau sa... adica, stiu ca am avut o discutie foarte interesanta aseara..."
"Si nu numai!"
"Si nu numai? Adica?"
"Am si dansat destul de mult, ne-am si plimbat prin bezna..."
"Cat de penibil este, daca iti spun ca... nu imi amintesc?"
"Ce nu iti amintesti?"
"Nimic, in afara de discutia nosatra despre textine. Am... pierdut mult?"

El zambi, ca si cum ar fi fost luat de prost, fara insa sa faca o drama din asta.
"Am facut dragoste aseara!"

Continuarea pe PovestiriDinDormitor

sâmbătă, 27 februarie 2010

Sherlock Holmes - un super film semnat Guy Ritchie













Am auzit pareri impartite despre filmul acesta. Unii il "invinuiau" pe Guy Ritchie (btw, ce cap mare are omu') ca nu a respectat imaginea clasica a detectivului Holmes si poate ca aveau dreptate, dar nu prea imi pasa.
Mi-a placut foarte tare Robert Downey Jr. pentru ca, inca o data, a notat un rol remarcabil. Tipul asta nu mi-a atras atentia de la inceput, dar cu cat il observ in mai multe filme, cu atat vreau sa imi cer scuze pentru aceasta prima impresie gresita (ca si cum i-ar pasa...). Fiecare rol este atat de bine studiat si asumat, incat ii iese remarcabil. Imi place Downey din acelasi motiv din cauza caruia nu-mi plac actorii mari, monstri sacri, titanii; adica pentru ca nu este linear, pentru ca da viata personajelor, uitand de actorul din spate.
Cat despre Jude Law, dupa ce am vazut Sleuth nu am mai avut nici un dubiu, este un monument de talent ambulant:); si a dovedit asta si in Sherlock Holmes.
Cadre de poveste, scenariu dinamic, muzica splendida - are din parea mea cele mai bune recomandari (dar sa nu uitam ca eu nu sunt un barometru, in ale filmelor...)

Ploua in Tineretului...

Ca orice gospodina (ha), in aceasta dimineata de weekend m-am dus la piata. Si, pentru ca in casti suna exact ceea ce voiam sa aud, pentru ca era caldut, pentru ca ploua suficinent de tare incat sa goneasca lumea de pe strazi dar nu atat de tare incat sa-mi displaca, am scos aparatul din dotare si am facut cateva poze (astea trei mi-au placut, restul erau gri, gri, gri...).
Inca ploua in Tineretului...

marți, 23 februarie 2010

Sunt comuna, dar nu ma deranjeaza: "Sunt fan Twilight"

Gata. M-am decis sa recunosc "lumii" ca sunt un om destul de comun, cu aspiratii comune, care face chestii comune si care, fireste, s-a indragostit de Twilight!

Ma bucur, cel putin, ca nu m-a apucat in acelasi timp cu masele de copile sinucigase. Pentru ca nu sunt, neaparat, genul de om care place ceva tocmai pentru ca este pe placul multimii, si pentru ca nu obisnuiesc sa-mi consum timpul cu filme, am amanat vizionarea acestui "kkt" de film, despre care am auzit - de la prietenii mei destepti, ce-i drept - ca e cel putin intruchiparea absurdului si o adevarata jignire pentru ochii formati sa priveasca artisticul, in intreaga lui goliciune.
Care va sa zica, saptamana trecuta a fost filmul pe HBO (tre' sa zic ca "televizor" nu poate trai independent de HBO), partea intai. Am vazut-o. Mi-a placut maxim. Stiu eu bine ce mi-a placut, mai exact relatia dintre cei doi, pe care - un om normal - o traieste o data in viata, poate. A nu se intelege, cum intelege Dan U. ca "balesc" pe langa actorul Robert Pattinson, insa personajul lui mi se pare incantator.
Asa ca am vazut filmul (pe calculator, aceeasi parte intai) a doua zi. Intamplarea a facut ca a treia zi l-am vazut, din nou, la HBO.
M-am invartit ca un titrez euforic prin casa, pana cand al meu mi-a facut rost de partea a doua. N-am avut rabdare sa gaseasca o varianta buna, asa ca am vazut una in care culorile intrau unele in celelalte, muzica se auzea destul de prost iar eu mai aveam putin si incepeam sa plang. Atat de prost? Atat de prooost?
Dar aseara m-am mai linistit. Un New Moon plin de clisee (iar daca ar fi fost sa ii fac o cronica as fi gasit atat de multe defecte...); dar cat de mult ne plac noua cliseele, nu? Iubire mare, nemarginita, viata fara sens, cosmaruri cu tipate, lame, lame, lame, dar... cat de tare mi-a placut!
Am simtit privirea Irinei cand i-am spus ca imi place filmul, stiu ca ar fi trebuit sa imi placa filmele cu un subtext mai consistent etc, etc, insa... cu ce sunt eu de vina daca imi veneau imagini din el in timp ce conduceam sau daca am memorat, fara sa vreau, replici si priviri?
Sa dam vina pe conditia provinciala sau pe lipsa de cultura din periada comunista, ha? Sau sa nu dam vina pe nimic. Sa spunem doar ca imi plac filmele proaste, "de femei cu o fabuloasa cariera de ograda".
:)

duminică, 21 februarie 2010

Povestiri din Dormitor - "Variabile"

Calatorea cu ei de mai bine de cinci ani. Nu putea spune ca este fericita, desi o spusese de nenumarate ori. Probabil ca o spusese de fiecare data cand a fost intrebata. Si, pana la urma, de ce sa nu o spuna? Oamenii nu sunt interesati de adevar. Vor sa auda doar ceea ce vor sa auda. Si, nimic nu le place oamenilor mai mult decat sa stie ca impart fericire in jurul lor, nu-i asa?
Ioana avea 17 ani cand intrase in "gasca" asta. Abia terminase liceul. Ca premiu, pentru efortul intelectual depus, parinii i-au facut cadou o vacanta de doua saptamani la mare. Nici unul dintre cei doi fosti comunisti nu ar fi banuit ca "aia mica" nu se va mai intoarce multa vreme. A plecat cu mine si cu inca o colega, dar ne-a abandonat in camera de hotel, dupa prima saptamana.
Pe ei i-a cunoscut in a doua zi. In a saptea zi plecau impreuna. Catre? Nu conta. Cum? Nici asta nu conta. Nu asta era scopul. Insa Ioana nu-si punea intrebari. Era frumoasa, virgina si purta in maruntaie o chinuitoare dorinta de a trai altfel.

Era sapte jumate. Soarele de dimineata are o culoare anume. Un fel de lumina care iti intra in sange si te freamata, ca si cum ai bea un RedBull rece. Ea si-a pregatit geanta de plaja si a iesit usor din camera de hotel. La receptie a schimbat priviri insistente cu un tip aratos. Asa i s-a parut Paul, la prima vedere. Pe plaja s-a intalnit din nou cu el. Era cu mai multi oameni. Trei baieti, doua fete si un copil. Toti erau ridicol de frumosi, iar Paul era de-a dreptul irezistibil. S-au asezat langa ea. Avusese timp sa se dea cu tot felul de uleiuri, asa ca pielea ii stralucea destul de ademenitor. Tipul a intrat imediat in vorba cu ea. A bombardat-o cu complimente, dintre cele mai rafinate si mai nepotrivite pentru o dimineata calda de vara. Sa nu uitam, ea era o fetita de 17 ani. A cucerit-o! Pana la pranz s-a imprietenit cu toata "gasca", asa ca a acceptat invitatia lor de a petrece seara impreuna. Au decis sa se intalneasca la noua, la receptie. Iar in loc de "la revedere", Paul a apucat-o de mana, fermecator, si a privit-o adanc in ochi. "O sa ma gandesc la tine, incontinuu, pana la noua. Incontinuu." I-a atins barbia cu doua degete si a apropiat-o de el. Abia i-a sarutat buzele, ca Ioana a si simtit cum i se infierbanta tot corpul. Era cald, e drept, dar ce simtea ea era un altfel de caldura.

(CONTINUARE PE POVESTIRI DIN DORMITOR)

vineri, 19 februarie 2010

Povestiri din Dormitor



De mult doream sa incep un proiect, un blog unde sa adun tot felul de povesti, povestiri si inventii erotice. Sa ne intelegem, nu sunt vreo profesoara porno, nici o mare experta in domeniu. Insa ma bucur o imaginatie potrivita, ca sa pot imbina eroticul cu beletristica.
Am pus acolo unul dintre posturile mele mai vechi (mult mai vechi), ca sa ii pot face blogului un design (cat de cat).
Sper sa am timp sa scriu o poveste pe saptamana. Iar daca are cineva chef sa citeasca si "altfel" de povesti, PovestiridinDormitor este locul potrivit!

marți, 16 februarie 2010

Teatrul underground: un domeniu dominat de doamne (art. de MIRON MANEGA)

Imi face o mare onoare sa fiu parte din acest articol, la fel de mare cum este si bucuria de a participa, fie si sporadic (in ultima perioada) in zona teatrului underground.

ARTICOL INITIAL SAPTAMANA FINANCIARA


În peste zece cluburi bucureştene se joacă permanent teatru. Promotorul teatrului-cafenea a fost Paul Radu, de la ClubA



Am abordat recent un fenomen care se tot întâmplă, din 1990 încoace, în spaţiul cultural urban, în special în Bucureşti. Şi anume „cultura de club“. Ea îşi are originea în ceea ce am numit, cu altă ocazie, „cultura de cârciumă“, fenomen cu rădăcini şi mai adânci, consacrat strălucit în perioada interbelică. Nu vom reveni asupra acestor din urmă chestiuni, întrucât deja le-am identificat şi sub aspectul tradiţiilor, şi sub acela al formelor actuale de expresie.
Există însă o formă de manifestare pe care am lăsat-o intenţionat deoparte atunci, pentru că, deşi este un de­ri­vat relativ nou al culturii de club, a căpătat personalitatea şi an­vergura unui fenomen: teatrul de club sau teatrul underground. Cel mai interesant aspect al acestui fe­nomen îl constituie faptul că, deşi se manifestă în afara spaţiului conven­ţional al sce­nei, el este practicat şi promovat în primul rând de profesionişti, nu de amatori.

Paul Radu: „Cafeneaua culturală este proiectul meu de viaţă“
Promotorul acestui tip de spectacol de club a fost, cum era de aşteptat, Club A, prin directorul său de pro­grame Paul Radu (acum coordo­nează, în aceeaşi calitate, şi nou înfiinţatul Silver Church). De altfel, el iniţiase acest gen de spectacole încă din perioada 1994-1996, la Clu­bul „Litere“ de la Universitate. Când acesta s-a închis, în urma unor dispute sindicale între studenţi, Paul Radu s-a mutat cu proiecte cu tot la Club A. Din 1997, spectacolele de tea­tru underground au continuat ca ma­nifestare singulară, până la preluarea şi instituţionalizarea ideii de către Voicu Rădescu, la Green Hours. „Cafeneaua culturală este proiectul meu de viaţă, spune Paul Radu. Exis­tă atâta creativitate şi atâţia creatori în jurul nostru, încât în spaţiile convenţionale nu mai încap. Şi atunci îşi găsesc loc în cluburi, dacă are cine să-i găzduiască“. Paul Radu, această prezenţă discretă, aproape ne­observată, de la Club A şi Silver Church, este un fel de impresar vo­luntar al ideilor de spectacol „date în pârg“. Le simte, le „miroase“ înaintea altora. Iar ideile l-au „mirosit“ şi ele, şi au avut grijă să-l întâlnească.

Mona Gavrilaş şi „Monoloagele vaginului“
În 2004, a venit în Club A tânăra regizoare Mona Gavrilaş. Căuta un spaţiu şi o actriţă potrivită pentru „Monoloagele vaginului“, de Eve Ensler, piesă deja celebră în SUA şi în Europa, la vremea aceea. Paul Radu i-a recomandat-o pe Diana Giu­bernea, căreia tot el îi căuta un pro­iect neconvenţional. Lucrurile s-au potrivit la fix şi aşa s-a născut un spec­tacol care are acum peste 180 de re­prezentaţii în Bucureşti şi în ţară, 50 de cronici favorabile şi nenumă­ra­te premii naţionale. Piesa a fost „ex­portată“, cumpărată de mai mul­te teatre din Bucureşti şi din ţară şi continuă să se joace cu acelaşi succes. Alte spectacole de succes ale Mo­nei Gavrilaş sunt „Un altfel de Cră­ciun“ (construit din textele deţinu­ţi­lor politici care şi-au petrecut multe Crăciunuri în închisorile de la Jilava şi Aiud) şi „Ostinato“ de Cristi Jun­cu. Primul s-a lansat tot la Club A, iar al doilea în clubul La Scena. În afară de spectacolele de club, Mona Ga­vri­laş a montat şi piese de scenă, ca: „Iona“ de Marin Sorescu, la Teatrul Nottara (cu Virgil Ogăşanu), şi „Bu­zu­narul cu pâine“ de Matei Vişniec, la Teatrul de Comedie. Mona Ga­vri­laş a fost şi asistent de regie al lui Radu Beligan la piesa „Egoistul“ de la Teatrul Naţional.

Diana Vlase, „Josephine, încă o tårfă tristă“ şi altele…
Un alt regizor-vedetă al spaţiilor underground este Diana Vlase. Pie­se­le pe care le-a montat în cluburi sunt scrise chiar de ea şi au titluri din­tre cele mai provocatoare: „Mi-e fri­că, mamă“ (premiera la club Spice, 2007), „Anunţ: vând femei“ (club Malibu, 2007), „Tango“ (club Ma­libu, 2007), „Josephine, încă o târfă tristă“ (Club A, 2008) şi „Ţi-am spus vreodată că mă iubeşti?“ (Târ­govişte, 2009). Diana Vlase a terminat actoria în 2008, la clasa lui Ion Lucian, dar este şi regizor, şi autor al pieselor sale. Şi, evident, face parte din distribuţie. În prezent, Diana Vlase repetă la varianta proprie a unei piese care acum se joacă în Târ­go­vişte şi e semnată, ca autor şi regizor, de Puiu Jipa: „A+B“. De data asta regizorul este Diana Vlase. Distri­bu­ţia: Diana Vlase şi Lăcrămioara Bre­cea. Alţi actori cu care a lucrat şi lu­crează sunt Dan Ursu, Alin Gheor­ghişan, Alina Păltineanu, Marta Nichifor, Anca Ionilett. „În momentul de faţă, ne­convenţional nu este doar teatrul de club, spune tânăra regizoare, ci tea­trul cu totul. Atâta timp cât acest do­meniu artistic nu este unul de interes general, în jurul căruia să se ruleze sume mari de bani, rămâne de domeniul «underground», deşi se poate juca şi pe sce­ne clasice. Teatrul de club este o al­ternativă, acesta este cuvântul po­tri­vit, pe care actorii şi regizorii au în­ceput, de câţiva ani, să o îmbrăţişeze de cele mai multe ori din cauza rigorilor ionesciene din teatrele de stat“. La întrebarea dacă teatrul de club poate constitui o for­mă de existenţă sau de subzistenţă a unui actor sau a unui regizor, Diana Vlase a răspuns: „Încasările sunt pu­ţine. Nu nesemnificative, dar puţine. Sub nicio formă nu se poate trăi din teatru la nivelul acesta. Eu, una, ca să fac faţă, am unul sau mai multe joburi de zi, în domenii relativ dife­rite. Nu-mi ră­måne foarte mult timp la dispoziţie, dar, din puţinul timp, trebuie să încerc să fac performanţe. Cum cuantific succesul? Am să răs­pund ca o şcolăriţă cuminte: în apla­u­ze, în încasări şi în dimensiunile aripilor mele“...

Chris Simion - lecţia de perseverenţă
Cele mai intense şi mai marketizate manifestări în underground le are, pe zona dramatică, Chris Si­mion. Implicarea ei totală în spectacole de club, în paralel cu cele de sce­nă, i-a adus şi satisfacţii pe măsură. În 1999 a înfiinţat propria compa­nie, D’AYA, împreună cu un grup de studenţi şi absolvenţi de teatru, reu­şind să-l coopteze, ca preşedinte ono­rific, pe Pascal Bruckner. De altfel, de­butul companiei a fost făcut cu o piesă după romanul acestuia, „Copi­lul divin“, în regia lui Chris Simion. Din aprilie 2006, la clubul „Lăptăria lui Enache“ a început să se joace, cu mare succes, piesa „Dragostea du­rea­­ză trei ani“ de Frederic Beig­be­der, avându-i în distribuţie pe Adria­na Trandafir, Cristi Iacob, Gabriela Iacob şi Vitalie Bichir. Alte piese de club montate în regia lui Chris Si­mion sunt: „Oscar şi Tanti Roz“, „Te iubesc! Te iubesc?“, „Hell“, „În fie­care zi Dumnezeu se roagă la mine“, „Pescăruşul Jonathan Livingstone“, „Disperarea de a fi“, „No Flash“, „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?“ etc.
Chris Simion are o ambiţie, o putere de muncă şi o perseverenţă ieşite din comun, iar rezultatele obţinute de ea (premii, notorietate, prestigiu) au ridicat cota întregului teatru de club. „Nu mi-am propus să profesez această meserie ca să obţin certificatul de ga­ranţie din partea breslei din care fac parte - declara ea, cu câteva luni în urmă. Nu fac parte din nicio gaşcă, nu pup pe nimeni în fund, nu fac compromisuri, nu sunt fiica lui Eugen Simion, cum se bâr­feşte prin târg, şi nu m-am culcat cu niciun director de teatru ca să montez o piesă. Am făcut cu credinţă ceea ce am făcut şi atât“.

„Pentru că sunt şapte femei la un bărbat“
Green Hours este clubul care a reuşit, graţie managerului Voicu Rădescu, să instituţionalizeze teatrul un­derground prin conceptul Tea­trul Luni, inaugurat în decembrie 1997. De atunci s-au jucat zeci de premiere, în peste 1.000 de reprezen­ta­ţii. Pintre actorii care au prestat aici se numără Maia Morgenstern, Coca Bloos, Andreea Bibiri, Florin Piersic jr, Marius Stănescu, Dorina Chiriac, Mihaela Rădescu, Dragoş Bucur, Dorina Crişan Rusu, Dorin Andone, în spectacole lucrate fie de tineri re­gizori, scenografi şi dramaturgi (Ana Mărgineanu, Radu Afrim, Theodora Herghelegiu, Peca Ştefan, Alina He­rescu, Ina Isbăşescu, Lia Bugnar, Gia­nina Cărbunariu, Alexandru Ber­cea­nu ş.a.), fie de „consacraţi“ (Al. Da­bija, Dragoş Buhagiar, Lia Manţoc, Al. Tocilescu, Florin Fieroiu etc.).
Faţă de ultimii patru ani, în pre­zent se joacă de trei ori mai mult tea­tru underground. Dacă în 2006 existau doar două-trei cluburi în care se pu­teau vedea asemenea spectacole, a­cum sunt peste zece. Dintre acestea ce­le mai cunoscute sunt La Scena, Club A, Silver Church, Lăptăria lui E­na­che, Spice Club, Green Hours şi Cafe Deko…
O observaţie de subsol: teatrul un­derground este dominat de fe­mei, cel puţin în Bucureşti. Solici­tân­du-i o părere, o explicaţie a faptului, Diana Vlase ne-a dat un răspuns ludic şi echivoc: „Păi, dacă se spune că sunt şapte femei pentru un băr­bat, în lume, şi dacă bărbaţii au mai puţine aplecări artistice (după statisticile ultimelor două decenii), atunci avem deja un răspuns“.

Ca o matusa mandra...

Trebuie sa ma laud cu cei doi nepotei (pe care ii cunosc, pentru ca mai am unul mic la Timisoara, dar nu am apucat sa-l vad). Desi pozele sunt doar cu unul dintre ei, Razvanutz, trebuie sa ma credeti pe cuvant, pentru ca micul (cel mai mic) dormea si nu voiam sa-l deranjam.


Mama, o Adriana foarte tanara si frumoasa, Razanut pupaciosul si j.


In lupta cu geanta cu minuni, de unde, in fotografia urmatoatre, va alege ochelarii, ca sa ne sensibilizeze definitiv.


Doar am zis, definitiv!

duminică, 14 februarie 2010

Soare de ziua internationala a indragostitilor!

Am tinut sa spun internationala pentru ca astazi, la Muzeul Satului are loc un eveniment "nonconformist" (pentru locatia cu pricina), adica un spectacol "Sf. Valentin versus Dragobete".
Pentru ca avem o legatura cu evenimentul, am fost si noi, de dimineata. Si cum nu ai voie sa ajungi la Muzeul Satului fara sa "dai o tura", voila, ne-am conformat.
Cat despre celebra si sufocanta zi a indragostitilor, am tinut sa o ignoram cu gratie, dar fara sa pierd ocazia de a ma bucura de un cadou unic, cules de pe aleile muzeului: o pereche de manusi crosetate, de gala, de toata frumusetea. Cine ar fi crezut ca poti gasi asa ceva, acolo?
In fine, Muzeul Satului este o locatie pe care ar trebui sa o vizitezi, daca ti-ai pus in gand sa faci un tur complet al Capitalei.











vineri, 12 februarie 2010

Soldier of Love - Sade



In urma cu app. un an scriam un articol despre Sade, o artista care imi place dintotdeauna. Ma citez:

“Cele 13 piese de pe albumul de debut "Lovers Live" au fost o izbucnire imbucuratoare... si atat. Au trecut 18 ani de cand cele mai bune doua piese ale artistei au fost lansate: "Smooth Operator", care a fost vedeta albumului, si "No Ordinary Love".
Piesele de pe "Lovers Live" au fost puse cap la cap si s-a alcatuit materia prima pentru turneul "Lovers Rock", turneu care a facilitat artistei britanice o serie de concerte in Statele Unite. Un adevarat punct de plecate pentru o cantareata de la care ne asteptam la mult. Mult mai mult. (…) Cu toate acestea, dincolo de faptul ca a iesit din atentia publicului in ultimii (multi) ani, Sade a vandut peste 48 de milioane de albume, in toata lumea, si a fost nominalizata de cateva ori pentru premii importante.
Eu inca ascult acest album. Reprezinta ganduri de femeie, de oriunde si din orice timp, se pare. Si, sincer, nici nu stiu daca as vrea sa o vad acum, cu 20 de ani mai in varsta! (…)”

Departe de mine gandul ca SADE se va relansa. Dar…

La fel de frumoasa, la fel de talentata, dar mai matura si mai determinata in ceea ce priveste dorintele si drumul lor catre indeplinire. Sa vedem:


Sade - Soldier Of Love (Official Video)
Încărcat de GaGa-Vision. - Music videos, artist interviews, concerts and more.

Sade si-a lansat anul trecut albumul, “Soldier of Love, care contine urmatorul tracklist:
1.The Moon and the Sky
2. Soldier of Love
3. Morning Bird
4. Babyfather
5. Long Hard Road
6. Be That Easy
7. Bring Me Home
8. In Another Time
9. Skin
10. The Safest Place

Criticii de specialitate din intreaga lume se bucura de aparitia acestui album, caruia nu i-au dat mari sanse, inainte. Fara a dezvolta o teorie extraordinara pe marginea lui, albumul place, in proportii destul de mari.
Subiectele abordate de artista aduc un plus de valoare versurilor anilor in care traim, iar asta este o observatie pe care am intalnit-o in mai multe pareri tapetate. Care va sa zica, se poate si muzica cu versuri mai complexe decat “Ana are mere”.

Majoritatea pieselor sunt in zona “Soldier of Love” asa ca, spre final, albumul se pixeleaza cu putina monotonie. Dar asta nu il face mai putin valoros, ci unitar.

D.V. pt www.muzicabuna.ro

marți, 9 februarie 2010

Credeam...

ca cel mai important pas, in a duce la bun sfarsit o actiune, oricare ar fi ea, este sa vrei. Inca sunt de parere ca este un pas, insa ma indoiesc de importanta lui. Mai ales ca stelele nu sunt asezate chiar bine si, pe deasupra, mai sunt si nametii "dreacu"...
Vreau, pentru ca mi-am planuit sa-mi iasa. Si, mai deprimat decat sa nu-mi iasa, este sa fiu nevoita sa renunt la vrerea mea, vizavi de situatia in discutie. Complicat, zic. Sa o mai lasam la dospit, pana maine.

luni, 8 februarie 2010

Defectul, ca virtute



Profesorul de istorie ne repeta obsesiv cuvantul "vitejie", ca trasatura definitorie a neamului roman. Dar, in acelasi timp, ne povestea cum au reusit conducatorii, pe parcursul istoriei, sa castige putinele batalii pe care le-au castigat, adica prin siretlic.
Dar...

VICLEÁN, -Ă, vicleni, -e, adj. (Adesea substantivat) 1. Care se poartă, vorbește fără sinceritate, ascunzându-și adevăratele intenții (reprobabile); fățarnic, ipocrit, perfid; (cu sens atenuat) șiret, șmecher, isteț. 2. (Pop.) Rău, crud, neîndurător, hain. 3. (Înv.) Care își calcă credința sau cuvântul; necredincios; trădător. ♦ (Rar) Care nu crede în învățăturile religiei creștine; păgân. ♦ (Substantivat, m.) Duh necurat, drac. Sursa: DEX '98 |

Ce sa intelegem noi, la o citire mai atenta? Ca e bine sau ca e rau sa fii ipocrit, mincinos, viclean, fatarnic?
Sau, mai bine, sa intelegem ca nu exista calitati si nici defecte, ci doar circumstante?

Ne impotmolim in cuvinte, suferim cand cineva ne vorbeste despre defectele noastre, dar nu ne dam seama ca, de fapt, sunterm liberi ca actionam nejust, invocand tocmai justetea actiunii.

Exemplul cu profu' de istorie este doar unul, pentru ca ar mai fi multe. Robin Hood fura. Dar nu era nimeni deranjat de asta, de exemplu. Cum nu este nimeni deranjat de depravarea din lume, pentru ca - nu-i asa - tine de LIBERTATE.

Oamenilor le lipsesc perceptele, oricat de multe scuze ar invoca pentru actiunile lor mici, vulgare sau desuete. Le lipseste un cod de valori, dar - mai ales - cea mai importanta "calitate", principialitatea.

Si, atat timp cat nu te poti raporta la un bine (sau la un rau) universal, pentru ca va exista cineva care sa te contrazica, defectul este o virtute.

vineri, 5 februarie 2010

Shit! Anya, ajunsa vedeta, a parasit trupa Hi-Q

www.muzicabuna.ro



Despre “reusita” Anyei de la Maruta stie toata lumea, sper. Pentru ratacitii care nu au aflat inca, Anya a anuntat in direct, fara ca nimeni sa fi prevazut, ca paraseste trupa Hi-Q. Ea face parte si dintr-un alt proiect care are succes acum. Iar respectivul succes pare-se ca i s-a cam urcat la cap, pentru ca, invitata la Maruta, ea a aruncat cu noroi in cei doi membri ai trupei, Florin si Mihai, dovedindu-se a fi foarte neeleganta in afirmatii. Se pare ca problema ei il vizeaza pe Mihai, care “nu are educatie”, spune ea, si care este un “pseudo-manager”…

N-as vrea sa insist pe informatii conuscute, ci sa precizez ca vedetismul se poate dovedi a fi o “boala rara”. Mai ales pentru fetitele astea dragute, care dupa ce au gustat un pic din “la vie en rose”, au impresia ca au nasul atat de sus incat nimeni nu ajunge la el.

Nu contrazic faptul ca Mihai poate avea cateva “scapari comportamentale”, dar ma intreb: Cat de deschis si de increzator sa fii intr-o colega noua de trupa, dupa ce te-ai ars, efectiv, cu inca niste exemple, similare, inaintea ei? Si nu inaintea ei cu un an, sau doi, ci de peste un deceniu.
Nu mi-au placut niciodata foarte tare piesele celor de la Hi-Q, insa nici nu pot sa ma prefac ca nu exista de multi ani pe piata, ca nu au adunat o serie de hituri, ca nu au fani adevarati (care ii urmaresc la orice pas).

Cat despre “lipsa de educatie” a lui Mihai, as vrea sa o contrazic pe Anya, (despre care aveam o parere ok, inainte de incident), si nu as fi singura. Cred ca toti cei care au lucrat cu Mihai stiu cate ceva despre gradul lui de educatie, care depaseste cu mult media…

Mi-ar parea foarte rau ca trupa HI-Q sa aiba de suferit, pentru ca, odata ce au plecat atatea soliste, inseamna ca exista si acolo niste tensiuni si niste disensiuni. Dar ele se rezolva cu bun simt si cu eleganta, cu distrectie si cu moderatie. Adica totalmente diferit fata de comportamentul Anyei.

joi, 4 februarie 2010

"Imi iubesc vecinii..."

Faceam un exercitiu de imaginatie. Nu de alta, dar daca mai avem o singura data probleme cu ei, risc sa omor un om, fara resentimente.
So... Frumoasa casa noua (sa-i spunem asa) a venit cu o serie de vecini noi. Iar daca venicii vechi erau bine instruiti de proprietar, acum "s-a schimbat modificarea" (o expresie de Galati). Bun...

Langa noi locuiesc sotii Popescu (generic), care sunt doi oameni la app. 50 de ani, ferchezuiti si dichisiti in limitele habitatului intr-o garsoniera in zona Tineretului. Ea are astm, el are probleme cu inima. Ea are gura mare, el este furiosul care se pondereaza, ea blonda, el nu etc. In decurs se doua zile ne-au vizitat de patru (sau cinci) ori. Inceputul povestii noastre de dragoste a fost cand, din dorinta de a nu auzi chiar tot ce vorbesc ei in casa, am deci sa lipim un burete negru, gros, intre balcoanele care se separa "discret". Solutia de lipit (mirosul ei) nu face bine la astm. Iar o femeie care sufera de astm si de gura mare nu face bine unui barbat care are probleme cu inima. Asa ca, numarul vizitelor lor, la usa noatra, a fost mare si destul de deranjant. Fara cearta, dar si fara a se impune un grad de politete oarecare.
Dar povestea nu se termina aici. A doua zi, domnul Popescu a venit "sa se prezinte". Adica efectiv sa bata la usa, sa intinda, barbateste, mana si sa isi spuna numele complet, ca pe o poezie frumoasa, de primavara, recitata de un prescolar. Sa-mi bag prescolarul la scoala, ca nu se mai poate asa!!!
Presimt lupte indelungi si chinuitoare. Dar ne-am decis sa avem o atitudine razboinica, cum ar veni: "Cea mai buna defensiva este ofensiva". Iar vecinii nostri s-au pricopsit cu doi tineri cu gura mai mare decat a doamnei cu astm si cu poezia mai bine invatata decat varsticul nostru prescolar.
Sa te tii...

luni, 1 februarie 2010

Lunea incepe o noua viata:)

Asa mi-am inceut saptamana si nu cred ca mi-as fi dorit ceva mai mult:
(o spectatoare care a vazut spectacolul de aseara)
Nu ma pot lauda ca sunt o veterana in randul spectatorilor(desi as vrea!), dar am vazut cateva piese superbe la "Bulandra". Aceasta ("Ti-am spus Vreodata ca ma Iubesti") e una dintre ele (asta urla subiectivismul din mine)! Poate nu am inteles integral piesa, poate am inteles-o dar nu-mi dau seama, cert e ca avut ceva, un ceva de care m-am indragostit pur si simplu! Felicitari !

Dupa un weekend cum nu doresc nimanui sa aiba, cu mutari si curatenii peste curatenii, cu raceala si nervi, mi s-au muita picioarele cand, aseara, Puiu Jipa a intrat in cabina noastra de la teatrul Bulandra din Targoviste si ne-a spus ca nu sunt suficiente locuri pentru cat public ar dori sa vada piesa. Stateau oameni pe rogojini, pe jos, iar inima mea pompa fericire. Am jucat cat am putut noi de bine, iar publicul minunat din Targoviste (nu am cunoscut un public mai calduros si mai deschis) ne-a rasplatit peste limita de sus la care mi-am putut arunca asteptarile. Le multumesc din suflet.

In alta ordine de idei, o saptamana usoara "totolora":)