cautare

marți, 16 februarie 2010

Teatrul underground: un domeniu dominat de doamne (art. de MIRON MANEGA)

Imi face o mare onoare sa fiu parte din acest articol, la fel de mare cum este si bucuria de a participa, fie si sporadic (in ultima perioada) in zona teatrului underground.

ARTICOL INITIAL SAPTAMANA FINANCIARA


În peste zece cluburi bucureştene se joacă permanent teatru. Promotorul teatrului-cafenea a fost Paul Radu, de la ClubA



Am abordat recent un fenomen care se tot întâmplă, din 1990 încoace, în spaţiul cultural urban, în special în Bucureşti. Şi anume „cultura de club“. Ea îşi are originea în ceea ce am numit, cu altă ocazie, „cultura de cârciumă“, fenomen cu rădăcini şi mai adânci, consacrat strălucit în perioada interbelică. Nu vom reveni asupra acestor din urmă chestiuni, întrucât deja le-am identificat şi sub aspectul tradiţiilor, şi sub acela al formelor actuale de expresie.
Există însă o formă de manifestare pe care am lăsat-o intenţionat deoparte atunci, pentru că, deşi este un de­ri­vat relativ nou al culturii de club, a căpătat personalitatea şi an­vergura unui fenomen: teatrul de club sau teatrul underground. Cel mai interesant aspect al acestui fe­nomen îl constituie faptul că, deşi se manifestă în afara spaţiului conven­ţional al sce­nei, el este practicat şi promovat în primul rând de profesionişti, nu de amatori.

Paul Radu: „Cafeneaua culturală este proiectul meu de viaţă“
Promotorul acestui tip de spectacol de club a fost, cum era de aşteptat, Club A, prin directorul său de pro­grame Paul Radu (acum coordo­nează, în aceeaşi calitate, şi nou înfiinţatul Silver Church). De altfel, el iniţiase acest gen de spectacole încă din perioada 1994-1996, la Clu­bul „Litere“ de la Universitate. Când acesta s-a închis, în urma unor dispute sindicale între studenţi, Paul Radu s-a mutat cu proiecte cu tot la Club A. Din 1997, spectacolele de tea­tru underground au continuat ca ma­nifestare singulară, până la preluarea şi instituţionalizarea ideii de către Voicu Rădescu, la Green Hours. „Cafeneaua culturală este proiectul meu de viaţă, spune Paul Radu. Exis­tă atâta creativitate şi atâţia creatori în jurul nostru, încât în spaţiile convenţionale nu mai încap. Şi atunci îşi găsesc loc în cluburi, dacă are cine să-i găzduiască“. Paul Radu, această prezenţă discretă, aproape ne­observată, de la Club A şi Silver Church, este un fel de impresar vo­luntar al ideilor de spectacol „date în pârg“. Le simte, le „miroase“ înaintea altora. Iar ideile l-au „mirosit“ şi ele, şi au avut grijă să-l întâlnească.

Mona Gavrilaş şi „Monoloagele vaginului“
În 2004, a venit în Club A tânăra regizoare Mona Gavrilaş. Căuta un spaţiu şi o actriţă potrivită pentru „Monoloagele vaginului“, de Eve Ensler, piesă deja celebră în SUA şi în Europa, la vremea aceea. Paul Radu i-a recomandat-o pe Diana Giu­bernea, căreia tot el îi căuta un pro­iect neconvenţional. Lucrurile s-au potrivit la fix şi aşa s-a născut un spec­tacol care are acum peste 180 de re­prezentaţii în Bucureşti şi în ţară, 50 de cronici favorabile şi nenumă­ra­te premii naţionale. Piesa a fost „ex­portată“, cumpărată de mai mul­te teatre din Bucureşti şi din ţară şi continuă să se joace cu acelaşi succes. Alte spectacole de succes ale Mo­nei Gavrilaş sunt „Un altfel de Cră­ciun“ (construit din textele deţinu­ţi­lor politici care şi-au petrecut multe Crăciunuri în închisorile de la Jilava şi Aiud) şi „Ostinato“ de Cristi Jun­cu. Primul s-a lansat tot la Club A, iar al doilea în clubul La Scena. În afară de spectacolele de club, Mona Ga­vri­laş a montat şi piese de scenă, ca: „Iona“ de Marin Sorescu, la Teatrul Nottara (cu Virgil Ogăşanu), şi „Bu­zu­narul cu pâine“ de Matei Vişniec, la Teatrul de Comedie. Mona Ga­vri­laş a fost şi asistent de regie al lui Radu Beligan la piesa „Egoistul“ de la Teatrul Naţional.

Diana Vlase, „Josephine, încă o tårfă tristă“ şi altele…
Un alt regizor-vedetă al spaţiilor underground este Diana Vlase. Pie­se­le pe care le-a montat în cluburi sunt scrise chiar de ea şi au titluri din­tre cele mai provocatoare: „Mi-e fri­că, mamă“ (premiera la club Spice, 2007), „Anunţ: vând femei“ (club Malibu, 2007), „Tango“ (club Ma­libu, 2007), „Josephine, încă o târfă tristă“ (Club A, 2008) şi „Ţi-am spus vreodată că mă iubeşti?“ (Târ­govişte, 2009). Diana Vlase a terminat actoria în 2008, la clasa lui Ion Lucian, dar este şi regizor, şi autor al pieselor sale. Şi, evident, face parte din distribuţie. În prezent, Diana Vlase repetă la varianta proprie a unei piese care acum se joacă în Târ­go­vişte şi e semnată, ca autor şi regizor, de Puiu Jipa: „A+B“. De data asta regizorul este Diana Vlase. Distri­bu­ţia: Diana Vlase şi Lăcrămioara Bre­cea. Alţi actori cu care a lucrat şi lu­crează sunt Dan Ursu, Alin Gheor­ghişan, Alina Păltineanu, Marta Nichifor, Anca Ionilett. „În momentul de faţă, ne­convenţional nu este doar teatrul de club, spune tânăra regizoare, ci tea­trul cu totul. Atâta timp cât acest do­meniu artistic nu este unul de interes general, în jurul căruia să se ruleze sume mari de bani, rămâne de domeniul «underground», deşi se poate juca şi pe sce­ne clasice. Teatrul de club este o al­ternativă, acesta este cuvântul po­tri­vit, pe care actorii şi regizorii au în­ceput, de câţiva ani, să o îmbrăţişeze de cele mai multe ori din cauza rigorilor ionesciene din teatrele de stat“. La întrebarea dacă teatrul de club poate constitui o for­mă de existenţă sau de subzistenţă a unui actor sau a unui regizor, Diana Vlase a răspuns: „Încasările sunt pu­ţine. Nu nesemnificative, dar puţine. Sub nicio formă nu se poate trăi din teatru la nivelul acesta. Eu, una, ca să fac faţă, am unul sau mai multe joburi de zi, în domenii relativ dife­rite. Nu-mi ră­måne foarte mult timp la dispoziţie, dar, din puţinul timp, trebuie să încerc să fac performanţe. Cum cuantific succesul? Am să răs­pund ca o şcolăriţă cuminte: în apla­u­ze, în încasări şi în dimensiunile aripilor mele“...

Chris Simion - lecţia de perseverenţă
Cele mai intense şi mai marketizate manifestări în underground le are, pe zona dramatică, Chris Si­mion. Implicarea ei totală în spectacole de club, în paralel cu cele de sce­nă, i-a adus şi satisfacţii pe măsură. În 1999 a înfiinţat propria compa­nie, D’AYA, împreună cu un grup de studenţi şi absolvenţi de teatru, reu­şind să-l coopteze, ca preşedinte ono­rific, pe Pascal Bruckner. De altfel, de­butul companiei a fost făcut cu o piesă după romanul acestuia, „Copi­lul divin“, în regia lui Chris Simion. Din aprilie 2006, la clubul „Lăptăria lui Enache“ a început să se joace, cu mare succes, piesa „Dragostea du­rea­­ză trei ani“ de Frederic Beig­be­der, avându-i în distribuţie pe Adria­na Trandafir, Cristi Iacob, Gabriela Iacob şi Vitalie Bichir. Alte piese de club montate în regia lui Chris Si­mion sunt: „Oscar şi Tanti Roz“, „Te iubesc! Te iubesc?“, „Hell“, „În fie­care zi Dumnezeu se roagă la mine“, „Pescăruşul Jonathan Livingstone“, „Disperarea de a fi“, „No Flash“, „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?“ etc.
Chris Simion are o ambiţie, o putere de muncă şi o perseverenţă ieşite din comun, iar rezultatele obţinute de ea (premii, notorietate, prestigiu) au ridicat cota întregului teatru de club. „Nu mi-am propus să profesez această meserie ca să obţin certificatul de ga­ranţie din partea breslei din care fac parte - declara ea, cu câteva luni în urmă. Nu fac parte din nicio gaşcă, nu pup pe nimeni în fund, nu fac compromisuri, nu sunt fiica lui Eugen Simion, cum se bâr­feşte prin târg, şi nu m-am culcat cu niciun director de teatru ca să montez o piesă. Am făcut cu credinţă ceea ce am făcut şi atât“.

„Pentru că sunt şapte femei la un bărbat“
Green Hours este clubul care a reuşit, graţie managerului Voicu Rădescu, să instituţionalizeze teatrul un­derground prin conceptul Tea­trul Luni, inaugurat în decembrie 1997. De atunci s-au jucat zeci de premiere, în peste 1.000 de reprezen­ta­ţii. Pintre actorii care au prestat aici se numără Maia Morgenstern, Coca Bloos, Andreea Bibiri, Florin Piersic jr, Marius Stănescu, Dorina Chiriac, Mihaela Rădescu, Dragoş Bucur, Dorina Crişan Rusu, Dorin Andone, în spectacole lucrate fie de tineri re­gizori, scenografi şi dramaturgi (Ana Mărgineanu, Radu Afrim, Theodora Herghelegiu, Peca Ştefan, Alina He­rescu, Ina Isbăşescu, Lia Bugnar, Gia­nina Cărbunariu, Alexandru Ber­cea­nu ş.a.), fie de „consacraţi“ (Al. Da­bija, Dragoş Buhagiar, Lia Manţoc, Al. Tocilescu, Florin Fieroiu etc.).
Faţă de ultimii patru ani, în pre­zent se joacă de trei ori mai mult tea­tru underground. Dacă în 2006 existau doar două-trei cluburi în care se pu­teau vedea asemenea spectacole, a­cum sunt peste zece. Dintre acestea ce­le mai cunoscute sunt La Scena, Club A, Silver Church, Lăptăria lui E­na­che, Spice Club, Green Hours şi Cafe Deko…
O observaţie de subsol: teatrul un­derground este dominat de fe­mei, cel puţin în Bucureşti. Solici­tân­du-i o părere, o explicaţie a faptului, Diana Vlase ne-a dat un răspuns ludic şi echivoc: „Păi, dacă se spune că sunt şapte femei pentru un băr­bat, în lume, şi dacă bărbaţii au mai puţine aplecări artistice (după statisticile ultimelor două decenii), atunci avem deja un răspuns“.

Un comentariu:

Anonim spunea...

As vrea sa iau legatura cu Alina Paltineanu sunt un fost coleg de generala. 0788 232 417 cosminnedelcu@yahoo.com