cautare

marți, 30 martie 2010

Butonul albastru

Sunt foarte mandra, pentru ca am reusit sa inserez micul buton albastru in blog. Cu putin ajutor, ce-i drept, pentru care tin sa multumesc. Si cica-s atehnica! Nu-s, sunt doar mai iiinnnccceeeaaatttaaa :)

Share

Wanderful Time

Dupa ce am trecut (sau inca incerc sa trec) peste faza ca am renuntat la job, pentru a face ceva magic pe pamant, am reusit sa ma adun si sa ma bucur si altfel de diminetile mele, decat sa indeplinesc eterna rutina (spalat, dejun, cafea, imbracat si valea). Care va sa zica, acum le fac pe toate, mai putin "valea", care s-a transformat in: sa ma asez confortabil la calculator si sa raspund politicos la mailuri.
Am sperante frumos desenate in creieru-mi si dorinta de a dezvolta o structura solida, sprijinita pe dragoste de munca, respect si prietenie. Suna bine, nu? Mai mult nu zic, pentru ca-s destul de paranoica...

Astazi am fost in parc, cu baiatul si cu mingea (altfel spus, in 3!) si am jucat, pentru prima data in viata mea, tenis de picior sau cu piciorul, nu's cum se zice. Sunt varza! Big time! Si cred ca mi-am zgariat si sosonii. Apoi am trecut la volei (cu aceeasi minge de fotbal), apoi la basket, la trantit aiurea pe teren si la alergat dupa caini (Cainele era la vreo doi km de noi, dar eu alergam in directia aia. Se pune, nu?).
E minunat sa n-ai un program, in afara de cel pe care ti-l stabilesti singura. Asta spun acum, dupa ce mi-am varat gandurile in aer curat si bine-meritata transiratie.

Daca tip dupa job de la primul pumn in gura pe care mi-l va da viata, va rog sa nu ma ajutati! Mi-am propus sa-mi iasa de data asta.

Share

luni, 29 martie 2010

Autoproclamare - 2 Nice People :)

Ce ne mai place... Romaneste!

www.muzicabuna.ro

Hip-hop-ul, unul dintre genurile muzicale care isteriza publicul mult inainte sa apara astia cu "piuitorile" lor, a intrat, la un moment dat, intr-un con de umbra.
Aceea a fost perioada terifianta in care unii cantareti de hip-hop s-au ingropat in cartiere si - de atunci - nu s-a mai stiut nimic de ei (fericitii!!!), altii si-au stramtat pantalonii si si-au lasat breton, ca sa poata produce house, iar altii (multi? putini?) au inceput sa cante despre cat de naspa suntem.

Care dintre cele trei categorii a avut succes?
Pai, primii mai stau si acum ascunsi prin cartiere, cu dorinte mari mascate in spatele fricii de public, care - zic ei - nu-i mai asculta; despre cei care s-au "transformat", stim ca fac parte din clasa activa a producatorilor de house (desi suspina amar dupa prima dragoste); iar a treia categorie, well, ei se numesc Puya si GuessWho.
Nu arunc cu pietre in cei din urma, ba dimpotriva, ii laud (cu vocea sugrumata) pentru ca au gasit ceea ce se numeste calcaiul lui Ahile sau al romanului, in cazul de fatza. Am vazut, de dimineata, clipul piesei "Undeva-n Balcani" si m-am intrebat: de ce ne-am isterizat noi, cu totii, la aparitia acestei piese? Pentru ca vorbeste despre ce naspa e poporul nostru? Despre cum ne facem de ras la fiecare pas? Despre cum traditiile si obiceiurile noastre sunt luate la misto de noi insine?
Si cum obisnuiesc sa-mi pun intrebari, cu certitudinea ca se poate sa nu gasesc raspunsuri niciodata, zic: de ce GuesWho a avut succes doar cu piesa "Locul Potrivit" si nu cu "EuGen" sau cu "Tu"? Din acelasi motiv, pentru ca "Locul Potrivit" este o piesa "buna" despre cum suntem noi "naspa", pentru ca ne-am nascut in locul nepotrivit, pentru ca, desi suntem niste comori, niste oameni buni, cu principii, onesti si toate cele, avem vieti de kkt... din cauze externe (de preferat politice sau sociale).
Asta ne place, sa se cante despre noi, sa ne identificam, fie la misto, cu niste manelisti, fie, pe bune, cu niste victime. Asa "ne place de cantaretii nostri, ei este cool si merita aplauza!"

BTW, daca asculti integral albumul lui Puya, s-ar putea sa nu-ti mai placa atat de mult cele doua-trei piese de single...

marți, 23 martie 2010

Lucruri Transparente - Vladimir Nabokov



Ce poate sa-si ia o pisi', de la Mall, daca nu o carte? Si ce autor, daca nu Nabokov?:)

"Dupa ce si-a petrecut mare parte din viata construind Taj Mahalul, Nabokov a decis, la varsta de saptezeci si trei de ani - pentru propriul lui amuzament si, intamplator, spre incantarea noatra - sa construiasca si o replica caricaturala a marelui monument. Miniatura nu are nicio fisura, dar cele mai splendide trasaturi ale magnificului model au fost usor parodiate. Vedeti, parca ar vrea sa ne spuna ca trecutul nu-i decat o joaca."
The New York Times

Hugh Person, un tip despre care nu m-am prins, pe parcursul cartii, daca imi place sau imi displace profund, sufera de o boala letala, numita viata. Toate nodurile existentei il surprind cu garda jos, facandu-l sa para cel mai necunoscator actor al propriului rol. Fiecare pagina a cartii te acapareaza, dandu-ti impresia ca intelegi perfect pe ce poteca urmeaza autorul sa alunece povestea... Sau cel putin asa mi s-a parut. Am urmat nenumarate piste gresite. Mi-au placut, pe rand, mai multe personaje, crezand ca prind esenta firului narativ. Nicidecum!
Dupa ce am asistat la moartea tatalui, la moartea sotiei (care ne-a fost prezentata inca de pe vremea cand era o fetiscana bronzata si adorabila, ca sa devina apoi o adevarata ingrata), la moartea eului fara de care niciun om nu poate trai (decese de care domnul Person este, in mare parte, raspunzator), am admirat un final previzibil (dar despre care nu as fi vrut sa se intample astfel)... propria moarte.
Fara a fi o scriere despre starea de nefiinta (sau drumul catre...), ba dimpotriva, din randurile cartii rasuna un ecou de trista ironie si de speranta prosteasca: "Daca o iei usor, sa stii, fiule, ai s-o scoti la capat." Si nu, nu se vorbeste despre o problema anume, ci despre marea noastra ecuatie nerezolvata, viata.

luni, 15 martie 2010

Ti-am spus vreodata ca ma iubesti - la Hard Rock Cafe pe 31 martie



Cel mai frumos afis, tre sa recunoastem!!!

Asa, detalii:
INTRARE LIBERA si o calduroasa invitatie la o piesa experiment, o comedie cu ceva accente de teatru absurd.

Puiu Jipa:
"Ţi-am spus vreodată că mă iubeşti?" este un dialog între speranţele trecutului şi realitatea vremelnică a prezentului.
Cele două personaje de pe scenă sunt unul şi acelaşi, dar peste care timpul şi-a aşezat vălul... De câte ori privim în urmă, la noi înşine, nu ne vedem chipul cu claritate... Fotografiile produc doar nostalgie. Speranţele momentului din trecut nu mai seamănă deloc cu ce suntem acum. Aşa cum viitorul poate fi imprevizibil, trecutul este deformat de propriul nostru mod de a ne aminti. Actorul, la început de drum, are nişte idealuri, speranţe precise: voi fi adevărat, sincer, perfect credibil în tot ceea ce voi face, în tot ceea ce voi fi văzut. Cu trecerea timpului, deşi toate acestea nu se schimbă, percepţia asupra lor capătă alte valenţe deoarece capata experienţă scenică şi de viata.

duminică, 7 martie 2010

New Door:)



Daca pana acum aveam doua vizoare (fara nicio logica despre care sa stiu), acum am unul care arata asa. Ca-n povesti, ce mai!
Oricum, e o adevarata smecherie sa stii sa monezi o usa. E mai greu decat sa inveti din nou tabla inmultirii (ceea ce e hiper triper greu).
Si, acum stiu despre existenta cuvantului boloboc!

Londra Insangerata - Geoff Nicholson



Ma chinuiesc de ceva vreme sa termin "Londra Insangerata". Nu pentru ca ar fi o carte grea, nicidecum, ci pentru ca nu am avut ragaz sa-mi adun gandurile proprii, d-apoi sa mai las si altele (ale unor autori) sa se adune, la mine-ntre urechi.
Citatul cu "rana", de acum cateva zile, era - fireste - de aici, ca si o serie de alte citate, toate pe sufletul meu.

Titlu - Londra Insangerata
Autor - Geoff Nicholson
Editura - LEDA (G.E. Corint)

Pentru ca, aparent, volumul este greu de rapus si pentru ca titlul, scris cu sangeriu ("insangerata" scris cu sangeriu pare destul de redundant, nu?), nu m-a facut sa-mi doresc sa o citesc, aceasta carte a stat o vreme la mine-n biblioteca (I do that, hm?). Dar, cand te-apuca scleroza, ori citesti ce-ti vine la mana, ori te plimbi, debusolat, prin oras. Am ales prima varianta.
Asa se face ca am cunoscut, chiar inainte de a putea cunoaste Londra, Londra, in amanunt. Dupa cum spune si coperta 2 (parca fac comentarii, la liceu), acest volum este "Romanul Londonez" al domunuli Nicholson. Am pornit in cunoasterea Londrei autorului destul de pesimista, banuind ca are sa fie o experienta dezamagitoare. Nu a fost. Ba dimpotriva.
Mick, Stuard si Judy sunt trei oameni care nu au nicio legatura unul cu celalat. Mick este un fel de recuperator, venit in Londra pentru a cafti niste insi care au violat-o pe Gabby (iubita ramasa in orasul de provincie, de unde Londra se vede mult mai mareata).
Stuard, actionarul principal al "Plimbaretului Londonez", un tip indragostit de Londra lui, debusolat, care - pe tot parcursul cartii - se cauta pe sine (sau moartea, sau certitudinea absentei ei).
Judy, o londoneza jumatate japoneza, dar care nu a vizitat niciodata Japonia, indragostita de Londra (de harti si de sex).
"Londra Insangerata" intra in vietile fiecaruia (sau le creeaza?), fara a-i deranja, fara a le deraia traseul sau a-i pune punct, odata cu finalul cartii. Nu iubim Londra, dupa ce citim cartea, dar nici nu o uram. O recunoastem ca pe un organism viu, unic si periculos de ademenitor, ca pe un iubit pe care nu-l putem uita, dar despre care stim ca nu ne va darui linistea dupa care tanjim. Acest volum gri, ca o harta tocita, lasa dupa sine o dara de melancolie dupa niste locuri care, desi necunoscute, par stiute aprioric.
Iar daca este sa raman cu o idee, aceea este ca destinul are o ratiune proprie, net superioara conceputului de ratiune, cel cu care ne laudam noi, oamenii, cu atata inversunare.
"Stii care este asemanarea intre orase si oameni? Nici unul nu are suflet..."

Greu la job...



Ea este Corina. Un copil care visa sa devina o mare artista. Numai ca i-a daruit Doamne-Doamne o bucata mare de creier :)! Eu zic ca interpreteaza mai bine decat multe dintre consacratele ele :))!
In planul imediat avem o Ioana care cocheteaza superficial cu notiunea de "cadana fracofona" si un Mirel afundat pana la coate in munca extenuanta (pentru ca era a doua parte a zilei, iar Facebook-u ii mancase primele ore pe nesimtite!)
Dincolo de faptul ca asa arata o zi de vineri la serviciu, BTO a fost cel mai dragut eva'. Dupa ce a vazut filmarea, nu a tipat, nu a dat cu pumnu-n masa, nici macar nu i-au iesit flacari apocaliptice pe urechi. A zis simplu:
"Uite ce fac oamenii din cauza stresului!"
Yeah, right! :))

vineri, 5 martie 2010

miercuri, 3 martie 2010

No comment!

 Only MILL. of L.O.L.



Tot si inca un pic AICI

Mortii ei de treaba....

Ca sa zic asa! Am observat ca oamenii nu mai dau nici macar un scuipat pe propriile cuvinte. Arunca in vant cu ele, fara sa le pese daca se vor concretiza vreodata sau nu. 
De la inceputul anului mi-a fost dat sa aud despre atatea planuri, despre atatea proiecte si propuneri, incat mai am putin si vomit. Toata lumea vrea sa "facem", toti sunt "interesati", pentru ca - nu-i asa - este atat de simplu sa deschizi gura si sa "mananci rahat". 
Asa ca, ma intreb de ce dracu' mi-a dat maica-mea educatia pe care o am, de ce sunt eu de cuvant, punctuala, promta si seriasa, cant toata lumea in jurul meu o freaca cu stanga, privind la soare.
Fuck you very much!