cautare

luni, 27 septembrie 2010

Robi si clopotelul bunicii

A trait in casa asta, cu gradina mica, aproape toata viata. In prima zi de scoala, pentru ca era atat de timida, s-a ascuns intr-unul dintre vasele mari, pentru flori. Tremura ca varga la gandul ca va intalni o multime de copii de varsta ei. A stiut mereu cat de rai sunt copiii... Si asa a fost. Dupa ce au gasit-o parintii ei, dupa ce au fortat-o sa imbrace uniforma in doua culori, a fost dusa la scoala si asezata in ultima banca. Baietii, mult mai mici de statura decat ea, aruncau cu creioane si hartii motololite inspre banca ei si o strigau "paluga"...
Acum priveste gradina mica si isi aminteste, zambind. Acum este in siguranta. Are un job important, intr-o cladire importanta, se imbraca cu haine de firma... Iar baietii de atunci au reusit sa mai creasca nitel. Asa ca nu mai e "paluga", ci o tipa foarte sexy. Pe dinafara. Inauntru, insa, a ramas acelasi copil timpid. Aceeasi fetita careia ii este teama ca cineva s-ar putea sa se prinda de masca ei si sa o recunoasca...
Se aude clopotelul bunicii. Ce burgheza este bunica Lela! Nu a reusit niciodata sa se dezobisnuiasca de servitori. Urca treptele invelite in mocheta moale, pana la camera bunicii.
"Stai langa mine!" spune bunica, inca cocheta.
"Ce e, buni Lela?"
"Ma gandeam ca a sosit momentul."
"Momentul?"
"Da, da-mi cutia de sub pat."
S-a asezat in genunchi, la capatul patului, si a scos o cutie mare, de lemn, inchisa cu lacatel. A pus cutia pe pat. Bunica Lela i-a inmanat o cheita mica, argintie.
"Haide, deschide-o!"
"Ce e inauntru?"
"Ce-ar fi sa te uiti singura, a?"
A deschis cutia veche si a gasit inauntru... copilaria. Uniforma in doua culori. Cateva caiete, un penar vechi, de metal, o coronita cu pampoane ingalbenite. Si o foaie.
"Iti amintesti de unde e scrisoarea asta?" a intrebat bunica cu blandete.
A despaturit bucata de hartie veche, pe care erau scrise, cu litere mari, tremurate, cateva cuvinte.

"Cand o sa cresc, o sa te caut si o sa te fac nevasta mea."

"Iti amintesti?" a intrebat bunica.
"Da, Robi, statea in a doua banca. Ai pastrat asta, pentru mine?"
"Nu, draga mea, am pastrat-o pentru el..."
"Pentru Robi? Cum asa? Mai exista Robi?"
"Exist eu, exista casa asta, existi tu... De ce sa nu existe Robi?"
"Ma refeream la..."
"Daca mai stiu ceva despre el? Nu. Parintii lui s-au mutat in urma cu zece ani din oras. Nu mai stiam nimic despre ei..."
"Nu mai stiai?"
"Da. Robi a trecut pe aici zilele trecute. Si a intrebat de tine. Este un tanar destul de aratos. Ma gandeam ca, poate, ai vrea sa il revezi."
"Bunica Lela, sa il revad? Cum sa il revad? De ce sa il revad? A fost o gluma copilareasca, la ce te gandesti? Ce as avea sa ii spun?"
"Spune-i ce vrei tu."
Bunica Lela a apucat cu gratie clopotelul de metal si a lasat clinchetul lui sa invadeze casa mica, ingrijita.
"Sunt aici, nu trebuie sa mai chemi pe nimeni."
In usa camerei a aparut un tanar inalt, brunet, cu ochii... cu ochii lui Robi.
"Draga mea, ti-l amintesti pe Robi, nu-i asa? Dragul meu, intamplarea face ca, in clipa asta, ne aminteam de tine. Care ar fi putut fi sansele?" si a chicotit ca o scolarita, dupa primul sarut.
"Ia te uita, dar vad ca ai crescut putin..."
"Te-am amenintat cu asta, imi place sa imi tin promisiunile!"
"Da, m-ai amenintat cu multe lucruri, iti amintesti? Si cu un creion, la un moment dat..."
"Bunica Lela, zise Robi, o sa facem o plimbare prin gradina, daca ne permiti..."
"Lasa, draga, menajamentele astea. Singurii melancolici de pe-aici sunt eu si clopotelul meu." si le-a zambit complice.

In gradina, soarele le-a regizat lumina portivita pentru o intalnire corespunzatoare.

"Ce faci, Robi, cum esti?"
"Pregatit!"
"Poftim?"
"In urma cu multa vreme ti-am facut o promisiune. Am venit sa te vad."
"De ce?"
"Pentru ca... intotdeauna am crezut ca... pentru ca as fi ramas toata viata cu regretul ca, daca nu m-as fi tinut de promisiune..."
"Robi, eram copii..."
"Stiu, insa..."

O melodie placuta a rasunat ca un greiere, din buzunarul ei. Telefonul.
"Imi pare rau, trebuie sa raspund..."
Robi a ramas singur, scaldat in soare, in gradina mica. O vreme. Parea ca o statuie ce a fost acolo dintodeauna. Ea vorbea la telefon si il privea prin geamul mic de la terasa. Robi, e chiar Robi...
Dar ii aducea prea mult aminte de ea, de aceea de care nu ar fi vrut sa isi aminteasca, pe care nu ar fi avut curajul sa o infrunte. Era char Robi!
A urcat scarile si a vazut-o pe bunica Lela motaind, cu mana pe clopotel. A sarutat-o pe obraz si a coborat repede. Pe strada pustie, vantul primavaratic cauta cotloane umede, pe care sa le usuce. Si-a inchis mai bine jacheta si a mers. A mers.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Isus si furculita lui

Nu-mi amintesc daca era in ziua in care il uram pe proprietar sau in aia in care doar radeam de el: in metrou am vazut cel mai interesant (sa-i zicem asa) tip eva'. Mi-ar fi placut sa-l pozez, insa nu stiu cat de elastica era notiunea de prietenie, in ceea ce-l priveste.
Cateva dreduri, in spate, ca o chica (pentru ca era chel in rest), o placuta de serif atarnata la gat, pe care scria ostentativ ISUS, un tatuaj (de altfel foarte tare) rosu, care reprezenta un desen (o mazgaleala) gen Spanzuratoarea (jocul).
Iar cea mai tare chestie, la care nu stiu de ce nu m-am gandit niciodata, avea o bratara confectionata dntr-o furculita indoita. Acum nu stiu unde va duce pe voi imaginatia, dar mie mi s-a parut tare. Cel putin nu am mai vazut pe nimeni care sa puna in aplicare asa o idee. Ma gandeam ca daca furculitzele ar fi din argint, ca sa vina cu un plus de valoare, ideea se poate - cu usurinta - transforma in moda, right?

Ah, am si blog proaspat frezat :)

Face or book?

Se pare ca intrebarea asta ma chinuieste din ce in ce mai mult. Care e problema mea cu Facebook'... Pai, ma asez la calculator, incercand sa pun in cuvinte ceea ce, in poze, ia forma altor cuvinte. Coplesita, dor, nerabdare, anxietate si "un peut de"...termination.
Deci mai tin facebooku' o perioada, pana incep cursurile, iar daca mi se pare ca nu imi iese, il... (nu ma cred in stare, but whatev :))
So, face or book???

luni, 13 septembrie 2010

Hey, what's burnin'?

Prima dintre (probabil) multele povesti din Londra (care este mai mult o povestire, decat o poveste, but...)

Aveam o vizionare de casa la 4 p.m., asa ca, pe la 2 - cand s-a trezit JJ -, eu si Irinuca eram pe punctul de a iesi din casa (orele sunt scrise bine, insa noi suntem precaute cu intarziatu' la intalniri, nu e profi :P). Dar nu ai cum sa pleci asa, tam nesam, cand se trezeste omu'. Am mai ramas putin la vorba. Domnisoare, hahaiala intr-o engleza oarecum (?), soare mult in camera amortita.
Voua nu va miroase a fum?
Atunci JJ a sarit ca "arsa" din patul unde se mai tolanise putin, direct catre cuptorul care fumega. Pusese niste lipie la incalzit... Cand a deschis usa de la bucatarie, un fum dens (sper sa nu folosesc niciodata expresia "de-l tai cu cutitul", dar era in zona aia) a invadat toata casa. Alarma de fum a inceput sa piuie, JJ a inceput sa agite niste prosoape pe langa ea, prinsa intre tristetea ca i s-a stricat micul dejun si veselia ca a facut o fapta tare haioasa. Nu s-a panicat nimeni. Ba dimpotriva, ce ne-am mai veselit noi de intamplare, nevoie mare. Am zis ca asta ne-a facut ziua, ne-am luat Bye-bye-vedere si am coborat.
Doi (sau trei?) domni bine, imbracati in costume de pompieri, cu mastile pe fata, ne-au deschis usa de la scara si ne-au salutat din priviri (se pare ca people do that). Am stiut in clipa aceea ca veneau la noi. Am ramas inmarmurite in fata blocului, pentru ca am vazut mai multi pompieri si doua masini mari (d'alea de pompieri, fireste) cu echipaje pregatite sa intervina. Nu stiu de unde au aparut, ca abia ce mi-am revenit dupa piuitul de la alrma de fum.
A trebuit sa asteptam in fata blocului pentru deznodamant, n-aveam cum sa ratam asa ceva. Unul dintre cei doi (trei?) pompieri a coborat la scurt timp. JUR ca am vazut tristete pe chipul lui cand am intrebat daca totul este bine.
False alarm...
JJ, de la etajul doi, a scos capul pe fereastra si a strigat, foarte mandra, ca la noi au fost!
Banuiam...
Nimeni nu a primit nicio amenda, pompierii au plecat la fel de repede cum au venit si gata, end of story.
Nicio stire la un post tv local, nicio injuratura, nimic.
Ciudat de nimic pentru mine. Da' ma obisnuiesc :)

vineri, 3 septembrie 2010

Da' Yellow Mood

Cata dragoste indreptata inspre mine, in perioada asta... E aproape covarsitor. Gata. E (hiper)decis. Incerc...
Si nu, inca nu pot vorbi. Nu'sh ce ma tine, dar ma tine ceva. Asa ca o sa pun poza asta draguta si o sa scriu altcandva.