cautare

luni, 27 septembrie 2010

Robi si clopotelul bunicii

A trait in casa asta, cu gradina mica, aproape toata viata. In prima zi de scoala, pentru ca era atat de timida, s-a ascuns intr-unul dintre vasele mari, pentru flori. Tremura ca varga la gandul ca va intalni o multime de copii de varsta ei. A stiut mereu cat de rai sunt copiii... Si asa a fost. Dupa ce au gasit-o parintii ei, dupa ce au fortat-o sa imbrace uniforma in doua culori, a fost dusa la scoala si asezata in ultima banca. Baietii, mult mai mici de statura decat ea, aruncau cu creioane si hartii motololite inspre banca ei si o strigau "paluga"...
Acum priveste gradina mica si isi aminteste, zambind. Acum este in siguranta. Are un job important, intr-o cladire importanta, se imbraca cu haine de firma... Iar baietii de atunci au reusit sa mai creasca nitel. Asa ca nu mai e "paluga", ci o tipa foarte sexy. Pe dinafara. Inauntru, insa, a ramas acelasi copil timpid. Aceeasi fetita careia ii este teama ca cineva s-ar putea sa se prinda de masca ei si sa o recunoasca...
Se aude clopotelul bunicii. Ce burgheza este bunica Lela! Nu a reusit niciodata sa se dezobisnuiasca de servitori. Urca treptele invelite in mocheta moale, pana la camera bunicii.
"Stai langa mine!" spune bunica, inca cocheta.
"Ce e, buni Lela?"
"Ma gandeam ca a sosit momentul."
"Momentul?"
"Da, da-mi cutia de sub pat."
S-a asezat in genunchi, la capatul patului, si a scos o cutie mare, de lemn, inchisa cu lacatel. A pus cutia pe pat. Bunica Lela i-a inmanat o cheita mica, argintie.
"Haide, deschide-o!"
"Ce e inauntru?"
"Ce-ar fi sa te uiti singura, a?"
A deschis cutia veche si a gasit inauntru... copilaria. Uniforma in doua culori. Cateva caiete, un penar vechi, de metal, o coronita cu pampoane ingalbenite. Si o foaie.
"Iti amintesti de unde e scrisoarea asta?" a intrebat bunica cu blandete.
A despaturit bucata de hartie veche, pe care erau scrise, cu litere mari, tremurate, cateva cuvinte.

"Cand o sa cresc, o sa te caut si o sa te fac nevasta mea."

"Iti amintesti?" a intrebat bunica.
"Da, Robi, statea in a doua banca. Ai pastrat asta, pentru mine?"
"Nu, draga mea, am pastrat-o pentru el..."
"Pentru Robi? Cum asa? Mai exista Robi?"
"Exist eu, exista casa asta, existi tu... De ce sa nu existe Robi?"
"Ma refeream la..."
"Daca mai stiu ceva despre el? Nu. Parintii lui s-au mutat in urma cu zece ani din oras. Nu mai stiam nimic despre ei..."
"Nu mai stiai?"
"Da. Robi a trecut pe aici zilele trecute. Si a intrebat de tine. Este un tanar destul de aratos. Ma gandeam ca, poate, ai vrea sa il revezi."
"Bunica Lela, sa il revad? Cum sa il revad? De ce sa il revad? A fost o gluma copilareasca, la ce te gandesti? Ce as avea sa ii spun?"
"Spune-i ce vrei tu."
Bunica Lela a apucat cu gratie clopotelul de metal si a lasat clinchetul lui sa invadeze casa mica, ingrijita.
"Sunt aici, nu trebuie sa mai chemi pe nimeni."
In usa camerei a aparut un tanar inalt, brunet, cu ochii... cu ochii lui Robi.
"Draga mea, ti-l amintesti pe Robi, nu-i asa? Dragul meu, intamplarea face ca, in clipa asta, ne aminteam de tine. Care ar fi putut fi sansele?" si a chicotit ca o scolarita, dupa primul sarut.
"Ia te uita, dar vad ca ai crescut putin..."
"Te-am amenintat cu asta, imi place sa imi tin promisiunile!"
"Da, m-ai amenintat cu multe lucruri, iti amintesti? Si cu un creion, la un moment dat..."
"Bunica Lela, zise Robi, o sa facem o plimbare prin gradina, daca ne permiti..."
"Lasa, draga, menajamentele astea. Singurii melancolici de pe-aici sunt eu si clopotelul meu." si le-a zambit complice.

In gradina, soarele le-a regizat lumina portivita pentru o intalnire corespunzatoare.

"Ce faci, Robi, cum esti?"
"Pregatit!"
"Poftim?"
"In urma cu multa vreme ti-am facut o promisiune. Am venit sa te vad."
"De ce?"
"Pentru ca... intotdeauna am crezut ca... pentru ca as fi ramas toata viata cu regretul ca, daca nu m-as fi tinut de promisiune..."
"Robi, eram copii..."
"Stiu, insa..."

O melodie placuta a rasunat ca un greiere, din buzunarul ei. Telefonul.
"Imi pare rau, trebuie sa raspund..."
Robi a ramas singur, scaldat in soare, in gradina mica. O vreme. Parea ca o statuie ce a fost acolo dintodeauna. Ea vorbea la telefon si il privea prin geamul mic de la terasa. Robi, e chiar Robi...
Dar ii aducea prea mult aminte de ea, de aceea de care nu ar fi vrut sa isi aminteasca, pe care nu ar fi avut curajul sa o infrunte. Era char Robi!
A urcat scarile si a vazut-o pe bunica Lela motaind, cu mana pe clopotel. A sarutat-o pe obraz si a coborat repede. Pe strada pustie, vantul primavaratic cauta cotloane umede, pe care sa le usuce. Si-a inchis mai bine jacheta si a mers. A mers.

Niciun comentariu: