cautare

marți, 30 noiembrie 2010

Ea... sau El?

Doctorii i-au spus ceva complicat, cum fac doctorii de obicei... Niste cuvinte lungi, fara sens. Uneori te intrebi de ce nu vorbesc si doctorii limba noastra. Poate ca limbajul doctorilor a fost inventat tocmai pentru ca ei anunta - de cele mai multe ori - vesti pe care nu vrei sa le auzi. Asa ca iti spun cateva cuvinte care suna a mancare frantuzeasca cu toping indian, pe un ton grav. Asa putem sa ne dam seama daca e ceva grav sau nu, din tonul dotorului.
A iesit in holul aglomerat, ametita si conguza. Avea foaia cu diagnosticul in mana. Sa intrebe o asistenta? - pentru ca asistentele sunt calea de mijloc intre oameni si doctori, cum sfintii sunt calea de mijloc intre oameni si Dumnezeu. Mai sunt si ingerii, aka anestezistii, banuiesc...
Nu a oprit pe nimeni. A iesit in strada. Aerul rece i-a palmuit fata. Ar fi vrut sa isi ridice gluga, insa a realizat ca avea haina nepotrivita.
A mers. Prin frigul unui noiembrie tarziu totul parea la fel. Oamenii si cladirile nu se diferentiau, copiii de batrani, fetitele de baietei, copacii de pasari. Totul apartinea lumii asteia. Numai ea avea sa moara. Sau sa continue sa traiasca in mizerie si boala. Grea alegere.
S-a asezat pe o banca. A decis.
"Aceasta este ultima banca pe care ma voi aseza!"
A inchis ochii si a privit cerul - ceea ce ea va decide sa fie ultima amintire a cerului. Apoi s-a lasat sa cada in sus, ca un spirit mult mai usor decat aerul. A alunecat in sus si s-a izbit de nori.
"Ce strangi cu atata putere?" a intrebat-o o voce necunoscuta. A deschis ochii si a vazut un barbat intre doua varste, cu ochelari de soare, privind-o cu curiozitate.
"E diagnosticul meu..." a raspuns instinctiv.
"Pot sa vad?" a spus domnul, in timpul in care ii smulgea hartia din mana.
"Ouch..."
"Da, asa credeam si eu..."
"Se pare ca vei pleca inaintea mea..."
"Spune cat mai am de trai???" a tipat ea, dupa ce si-a recuperat hartia...
"Nu, plus ca nu se moare din ovare polichistice. Insa eu am cancer... Si ma gandeam ca o sa te ridici repede de pe banca asta pe care o imparim, dupa ce iti voi spune..."
A atins din nou norii, numai ca - de data asta - ei au cazut peste sufletul ei...

miercuri, 17 noiembrie 2010

M-am lasat (si eu) de gandit!

Citesc (ca sa-mi mai spal neuronul ) articole pe care femeile le considera interesante, si nu ma refer la glumele din revistele pentru adolescenti, ci la cele adevarate, si ma crucesc...
"Cum sa-l faci sa te iubeasca mai mult" este titlul unuia, cu jenant de multe vizualizari. In aceasta epoca in care femeia pretinde a fi egala barbatului, continuam sa citim idiotenii scrise de pseudo'psihologi plictisiti de cumparat servetele de postat pe mesele joasa, din cabinetele cu lumina studiata.
Chiar crede cineva ca toti barbatii sunt la fel? Chiar crede cineva ca se pot cumula toate personalitatile (nu foarte complexe, ce-i drept) oamenilor si ca se gasesc zece reguli care sa le vina de hac?
Si eu care ma chinuiesc sa inteleg intretaierea dintre axa orizontala si cea verticala... Stupid me :))
Poate ca sunt amenintator de aproape de partea mea masculina, dar - pana la urma - nu femeile au fost cele care au dus greul civilizatiei pe umeri (ele fiind sotii si mame, sa ne intelegem...)? Probabil ca nu. Probabil ca plangem pentru ca avem abundenta hormonala si ca ascultam piese de dragoste petru ca suntem soft. Nu mai inteleg nimic. Asa ca, m-am decis sa ma las de gandit si sa continui articolul asta. Poate chiar sa-l pun in aplicare. Si, cine stie, poate-mi iese si descopar ca gresesc eu. Desi ma indoiesc...

joi, 11 noiembrie 2010

Intamplari din Londra, partea X (files...)

Ieri am fost la inca un interviu. O agentie de marketing. Ziceau ei. Dupa ce am asteptat cam o ora, timp in care am vazut 3 episoade din Friends - ceea ce a fost marfa - am fost invitata in sala de interviu. Un nene turc mi-a intins o mana paroasa si puternica si mi-a explicat ca ceea ce fac ei acolo e important. Asta trebuie sa tin minte! "Deci, Diana, esti pregatita pentru ceva impostant?" Damn, yeah! Intrebari de interviu pentru urmatoarele cinspe' minute si apoi: "Uite cum sta treaba, te plac. Esti nebuna, efervescenta, inteligenta, o sa-ti dau o sansa. Te angajez! Vino maine sa vezi cum decurge o zi de munca, sa intelegi limbajul si principiile si daca esti ok, incepem!"
O inima cat o paine, iuhu, calcand pe nori pana acasa.
Astazi, prezenta in sala de asteptare. O ora de Friends si apoi o dudie dragutza, destul de ingrijita si cu o engleza perfecta mi-a spus ca astazi voi sta cu ea. Mergem pe teren. Pe ce teren? O sa vad... M-a intrebat daca am luat pranzul, pentru ca putem sa mancam impreuna. Wahau, ce civilizat, imi place! Ne-am urcat intr-un metrou, am schimbat metrourile, am iesit de la metrou, am luat un tren si am ajuns undeva in estul Londrei. Corinne m-a impins intr-un magazin de unde sa imi cumpar o napolitana sau ceva sa mananc, ca luam pranzul in mers. ??? Ok, I guess...
Apoi m-a intrebat cine sunt, ce asteptari financiare am, ce timp liber am, daca vreau sa lucrez intr-o companie de marketing pentru bani sau pentru ca vreau sa imi cladesc o cariera... In tot acest timp am incercat sa nu fiu idioata si sa intreb: "Dar, exact, cu ce va ocupati voi aici?", am zis ca ma prind pe drum. Apoi ne-am oprit in fata unei casei, Corinne a scos din poseta o vesta d-aia fosforescenta - de vandut ziare in strada, gen - si a batut la usa. Aici am cam inceput sa ma prind...

"Buna ziua, sunt de la ____ si am cateva intrebari pentru dumneavoastra. Sunteti iubitor de animale? Noi strangem fonduri pentru centrele de animale si pentru a ajuta promulgarea unei legi esentiale pentru civilizatie - inchiderea celor care intr-un mod malitios, ranesc animalele. Vecinii dumneavoastra fabulosi au (traducand cuvant cu cuvant) sarit in barca noastra si au donat 2 lire pe saptamana, pentru urmatorul an. Dumneavoastra o sa ramaneti indiferent?" Zbang! usa in nasul nostru.

Iar eu am lasat-o pe Corinne sa isi continue ziua de lucru si mi-am cautat drumul (lung) spre casa.
Well, still on it...

marți, 9 noiembrie 2010

Despre ce n-am voie sa scriu

N-am voie sa scriu ca mi-e dor de casa. N-am voie sa scriu ca mi-e dor de mama mea, de garsoniera mea (care nu este a mea, de fapt), de baiat, de Bucuresti, de prietenii mei, de fetzele innegrite de griji, de parcul care trebuie sa arate tare frumos acum, de muncile care devenisera mai mult parti vii ale sufletului meu decat domenii concrete din care scoteam bani, de micul dejun, de Razvan si Dani, de Badea, de NU OTV, de traficul imposibil de la ora sase, de porumbeii de la geam...
Asa ca nu o sa scriu.