cautare

marți, 30 noiembrie 2010

Ea... sau El?

Doctorii i-au spus ceva complicat, cum fac doctorii de obicei... Niste cuvinte lungi, fara sens. Uneori te intrebi de ce nu vorbesc si doctorii limba noastra. Poate ca limbajul doctorilor a fost inventat tocmai pentru ca ei anunta - de cele mai multe ori - vesti pe care nu vrei sa le auzi. Asa ca iti spun cateva cuvinte care suna a mancare frantuzeasca cu toping indian, pe un ton grav. Asa putem sa ne dam seama daca e ceva grav sau nu, din tonul dotorului.
A iesit in holul aglomerat, ametita si conguza. Avea foaia cu diagnosticul in mana. Sa intrebe o asistenta? - pentru ca asistentele sunt calea de mijloc intre oameni si doctori, cum sfintii sunt calea de mijloc intre oameni si Dumnezeu. Mai sunt si ingerii, aka anestezistii, banuiesc...
Nu a oprit pe nimeni. A iesit in strada. Aerul rece i-a palmuit fata. Ar fi vrut sa isi ridice gluga, insa a realizat ca avea haina nepotrivita.
A mers. Prin frigul unui noiembrie tarziu totul parea la fel. Oamenii si cladirile nu se diferentiau, copiii de batrani, fetitele de baietei, copacii de pasari. Totul apartinea lumii asteia. Numai ea avea sa moara. Sau sa continue sa traiasca in mizerie si boala. Grea alegere.
S-a asezat pe o banca. A decis.
"Aceasta este ultima banca pe care ma voi aseza!"
A inchis ochii si a privit cerul - ceea ce ea va decide sa fie ultima amintire a cerului. Apoi s-a lasat sa cada in sus, ca un spirit mult mai usor decat aerul. A alunecat in sus si s-a izbit de nori.
"Ce strangi cu atata putere?" a intrebat-o o voce necunoscuta. A deschis ochii si a vazut un barbat intre doua varste, cu ochelari de soare, privind-o cu curiozitate.
"E diagnosticul meu..." a raspuns instinctiv.
"Pot sa vad?" a spus domnul, in timpul in care ii smulgea hartia din mana.
"Ouch..."
"Da, asa credeam si eu..."
"Se pare ca vei pleca inaintea mea..."
"Spune cat mai am de trai???" a tipat ea, dupa ce si-a recuperat hartia...
"Nu, plus ca nu se moare din ovare polichistice. Insa eu am cancer... Si ma gandeam ca o sa te ridici repede de pe banca asta pe care o imparim, dupa ce iti voi spune..."
A atins din nou norii, numai ca - de data asta - ei au cazut peste sufletul ei...

Un comentariu:

Eu spunea...

Heh, cred ca asa se atinge punctul in care frica si speranta se contopesc.. Cei care nu stiu cum sa traiasca (si nu apreciaza suficient viata), ar trebui sa treaca zinic prin astfel de intamplari, si daca tot nu ar pricepe nimic, macar, cu siguranta, ar avea ce povesti (si s'ar face cumva mult mai utili) :D...