cautare

vineri, 31 decembrie 2010

Anunt: Vand Femei! ... fara mine



In timpul in care eu imi faceam bagajelul ca sa ma car pe plaiuri mai ploioase, Dan - impreuna cu toata trupa Teatrul Nou - isi vedea linistit de treaba. Si bine facea. Pentru ca, voila, dupa patru luni primesc pe mail afisul de la ceea ce urmeaza sa fie a treia punere in scena a piesei 'Anunt: Vand Femei'. Nu pot decat sa ii felicit pe toti, cu miliarde de emotii pentru ei si cu un dinte cat casa poporului impotriva oamenilor de stiinta care nu au fost in stare, pana acum, sa inventeze dracului clonarea, sa fiu si eu cu ei la repetitii chinuitoare si la momente de - stiu eu - maxima fericire. Of, aia e, imi tin pumnii stransi, ca sa ploua si pe strada mea cu soare si sa pot sa ajung la premiera.
Stiu ca mi-am cam batut vantul de Mos Craciun si nici in lista de Anul Nou nu mai cred, dar asa ce mi-as dori sa pot ajunge...
Noah, pana una alta, eu lucrez la alte piese - sper eu, la fel de bune - in celula mea din Londra, cu inima cat casa la gandul ca dragii mei au premiera uite-acus!
Felicitari, bai, once more!

Ii gasiti pe Facebook: Teatrul Nou

vineri, 24 decembrie 2010

Cine l-a omorat pe Moise?

Moise a asteptat sa se faca intuneric. Si-a adunat lucrurile si gandurile si le-a pus intr-o valiza jerpelita. O pereche de tenesi, doua tricouri, 32 de ani, o pereche de sosete cam rupte, cateva cute pe fruntea lata, o grimasa impachetata elegant si legata cu o funda cu urme de dezgust, o geaca gri, roasa de molii si de prea mult purtat, o pereche de chiloti. Totul intr-o valiza maro, de piele, care mirosea a apa statuta si a lipsa de speranta.
A inchis valiza si a asezat-o pe pat. A ramas gol, in picioare, asteptand intunericul sa il imbratiseze.

L-am cunoscut pe Moise in facultate. Era tipul care nu vorbea niciodata, care nu asculta si care avea privirea absenta. Uneori mirosea cam dubios, dar am pus-o mereu pe seama faptului ca nu prea-i pasa de nimic. Student la filosofie. Mie mi-a placut tocmai pentru ca nu il interesa nimic. Mi-am propus sa il interesez.
Dupa o lectura prea lunga, in sala de curs, i-am blocat iesirea.
'Ce faci, dude, incotro?'
Era prima data cand vorbeam cu el, insa asta nu l-a surprins cu nimic.
'Ma duc acasa. Vii?'
'Aham.'
Am plecat impreuna, mergand unul langa celalat. Era ceva foarte firesc la tabloul ala, noi doi mergand asa, catre o destinatie pe care nu o cunosteam. Nu simteam nevoia sa il intreb nimic, nu il simteam stanjenit de prezenta mea, nu ma intrebam ce gandeste si eram sigura ca nici pe el nu-l framanta asta.
'Ai abonament?' m-a intrebat.
'Ihi...'
'Bine, nu vreum sa inselam statul cu actiunile noastre carpite de studenti care se vor rebeli.'
Am ras. O gluma! Moise putea sa fie si hazliu, fara nicio chinuiala chiar.
'Ti-e frig?' m-a intrebat.
'De ce, vrei sa-mi dai haina ta?'
'Nu.'
Insa si-a pus mana osoasa pe umarul meu, m-a intors dintr-o miscare si m-a luat in brate. Era... surprinzator de bine. Surprinzator!
In autobuz am stat in picioare.
'Cat mergem?' am intrebat.
'O vreme...'
Nu puteam sa imi mai ascund curiozitatea despre ciudatenia caracterului lui.
'O sa mergem asa, la infinit, fara sa vorbim?'
'Putem sa vorbim, daca vrei. Insa nu sunt cel mai bun interlocutor. Si nici nu stiu ce ai putea avea in comun cu mine. Adica, nu stiu ce ar putea avea cineva in comun cu mine.'
'Oricum, te macina curiozitatea de a afla, ha?'
'Nu.'

Intunericul i-a intrat in oase. Si frigul. Si-a refuzat orice urma de reactie asa ca statea asa, in picioare, langa pat, ca o statuie. Prin fereastra fara perdele intra putina luma de la felinarele si panourile publicitare de peste strada. Suficienta incat sa-l lase sa-si observe degetele de la picioare. Degete lungi, neingrijite, cu cateva fire de par negru. Nu s-ar putea spune ca avea picioare urate, erau insa diferite... Ca o pereche de picioare desenate de un student care nu stie cum sa se joace cu proportiile. Si-a miscat degetul mare si o urma de surprindere i s-a nascut pe chip. E viu. E inca viu. Inca poate face ce vrea cu corpul lui. Sub acelasi gand si-a miscat degetele de la mana dreapta, incet. A zambit. Se simtea ca un demiurg. Se simtea ca un gand in interiorul acestei masinarii imense, propriul corp. In capul lui s-a nascut o noua forma de protest. El a fost, dintotdeauna telecomanda cu vointa proprie? Nu s-a gandit niciodata la asta. Nu s-a gandit niciodata sa-si foloseasca corpul ca pe un mijloc pentru a-si atinge scopul. Mii de imagini se derulau sub ochii lui inchisi. Ar fi putut... ar fi putut face atat de mult bine in raul in care se afla, iar el nu s-a gandit decat la cea mai josnica dintre metode. Sa distruga ceea ce ar fi putut sa foloseasca. Sa-si foloseasca. Sa se foloseasca!

Cand am ajuns in camera lui Moise m-a izbit un miros de mort.
'Ce dracu' tii aici?'
'Imi tin parintii, in pungi de plastic.'
Am incremenit.
'Poftim?'
'Esti prea terestra, esti prea pe lumea asta. Pute de la tevile de sub camera, e scurgerea...'
'Si tu traiesti aici?'
'Nu, aici imi iau doar cina si ma las imbaiat de servitori. De ce intrebi?'
'Bine, bine, scuza-ma...'
'Bei ceva?'
'Ce?'
'Va.'
'Da.'
'Vin, bere sau votca?'
'Alb sau rosu?'
'Asta o sa vedem cand o sa jucam dansul miresei, nu?'
'Parca nu erai prea vorbaret...'
'Nu sunt.'
'Ihi...'
S-a dus in bucatarie si a spalat doua pahare. Le-a umplut pe jumatate cu vin rosu si s-a intors la mine.
'Alege, unui, doi sau trei?' mi-a spus.
'Ce-s astea?'
'Alege!'
'Unu. Ce e asta, un joc?'
'Nimic.' S-a asezat pe pat. 'Vino langa mine...'
M-am dus. M-am asezat langa el si mi-a intins paharul de vin.
'Bea-l pan' la fund. Si, ai grija sa nu te ineci.'
'Sante!'
M-am inecat. Am deschis gura larg, am lasat vinul sa-mi curga pe gat pana cand am simtit un obiect tare, care nu avea ce sa caute in paharul meu cu vin. L-am scuipat in palma. Un inel micut, de argint, cu o piatra verde. Smarald? O piatra ca un ochi de soparla tulburata de ceva ancestral. L-am privit pe Moise intrebator. El nu zambea. Mi-a facut semn sa il probez. L-am pus pe degetul pe care trebuia sa-l pun. Mi-a luat mana in a lui si a privit inelul indeaproape, as putea spune ca l-a examinat. Parca voia sa vada cum vine inelul ala pe mana unei femei.
'E bine!' a spus.
'Este?'
'Da.'
Apoi m-a privit. Pentru prima data cand m-a privit. Asa. Sprancenele cazute spre exteriourul ochilor dadeau iluzia unor ochi de mii de ani, care au vazut totul, care stiu totul, care inteleg totul.
Apoi m-a intins pe pat...

Ca trezit dintr-un vis, Moise a desfacut valiza, s-a imbracat in graba si a iesit. A plecat in noaptea groasa. Mergea ca si cum stia unde trebuie sa ajunga. Cu pasi grabiti, dar apasati, mergea in noapte. A urcat intr-un taxi. A spus adresa in graba si si-a intors privirea catre oras. Orasul in care a trait 32 de ani, orasul care i-a fost dusman mai mult decat i-a fost prieten. Niciuna din luminile pe care le vedea nu ii era cunoscuta, fiecare apartinea unei povesti si niciuna nu era povestea lui. S-a gandit o vreme. Apoi si-a alungat gandul. Taxiul s-a oprit iar taximetristul i-a cerut banii.
'Eu voi cobora din masina si tu vei pleca. Daca vrei sa traiesti. Daca nu, spune-mi acum.'
'Ce pula mea faci, ma?'
Acestea au fost ultimele cuvinte ale omului. Moise i-a apucat capul cu doua maini si l-a sucit. Pur si simplu. S-a impins in fata, a atins usor cheia si a oprit masina. S-a asezat din nou pe scaunul din spate si a lasat un zambet sa-i penetreze indiferenta tapetata pe chip. A coborat.

A fost frumos. A fost natural si adevarat. Mi-am cautat hainele imprastiate pe langa pat si am inceput sa ma imbrac. M-am intors sa ii caut privirea. Era trista. Analiza tavanul.
'Ceva interesant, acolo sus?'
'Straini.'
'La etaj?'
'Da, la etajul superior.'
'Sa plec?'
'De ce sa ramai?'
'Pentru ca mi se pare ca...'
'Nu te ingrijora. Nu ma poti ajuta.'
'Despre ce vorbesti?'
'Despre ce nu stiu. Vino langa mine.'
M-am dus. M-a tras mai aproape de el si mi-a mangaiat parul, fara sa ma priveasca. As fi vrut sa ma iubeasca, in clipa aceea. Eram geloasa pe toate gandurile care ii macinau fiinta, eram geloasa ca nu le impartaseste cu mine, ca nu...
'Vreau sa omor pe cineva' mi-a spus. 'Nu zice nimic. Vreau sa omor pe cineva pentru ca nu stiu despre ce este vorba. Vreau sa vad cum se scurge viata dintr-un om si vreau sa stiu ce sentiment imi trezeste asta. Apoi... apoi vreau sa omor pe cineva pe care iubesc.'
'Iubesti pe cineva?'
'Ramane de vazut..'
'Ai pe cineva in gand?'
'Nu te ingrijora...'
'Ihi...'
'Urasti pe cineva?' m-a intrebat el.
'Nu indeajuns incat sa comit o crima.'
'Nu asta te-am intrebat.'
'Da.'
'Eu nu. Nu am pe cine sa urasc. Nu am pe nimeni. Nu am parinti. Nu am matusi sau unchi. Nici bunici. Nici prieteni. Nici cunoscuti. Te am pe tine.'
'Astazi.'
M-a privit. Nu am putut sa ii sustin privirea. Intreba atat de multe iar eu nu aveam nici unul din cuvintele pe care ar fi trebuit sa le rostesc, la mine. Chipul lui era de piatra, nu puteam sa vad nimic in spatele ochilor lui, nici macar un muschi nu i se misca pe fata. Nimic. Gura intredeschisa incremenise, legata fedeles intr-un singur gand.

A ajuns in fata unei cladiri cu apartamente. A ciocanit usor in geanul scarii. Portarul somnoros a deschis ochii si i-a facut semn sa sune la interfon. A inchis ochii la loc. Moise si-a inclestat pumnii si si-a intins zambetul pe chipul incremenit. A batut din nou in geam. Iritat, portarul s-a ridicat si a pasit spre usa.
'Trebuie sa suni la interfon.'
'Nu stiu la ce numar sa sun. Am numai adresa asta, nu si apartamentul...'
'Pe cine cauti?'
'Familia Tudor?'
'La domnu' doctor? Pai e tarziu sa-l deranjezi la ora asta.'
'Deci aici locuieste, nu am gresit...'
'Da, aici, la 74, dar stai sa-l sun intai...'
Moise a impins usa cu piciorul, iar tocul de metal greu a lovit capul portarului cu un zgomot infundat. A cazut. Moise a intrat in scara blocului. A trecut pe langa portar si a cercetat masa mica, din hol. Un cutit si o furculita stateau murdare, pe o farfurie, alaturi de cateva resturi. A luat furculita, s-a intors catre portar si i-a infipt-o in gat. Apoi a luat liftul.

L-am sarutat inca o data si am plecat. Am auzit usa inchizandu-se dupa mine. Apoi am auzit-o deschizandu-se din nou.
'Stai.'
M-am intors.
'Da...'
'Tocmai am realizat ca astazi a fost ultimul curs. Nu o sa te mai vad.'
'Nu.'
A ezitat. Ce-ar mai fi putut sa spuna? Am plecat. Nu am mai auzit usa inchizandu-se. Banuiam ca ma priveste. Oare ma privea? As fi vrut sa vorbesc cu el. Sa-i povestesc totul, totul vazut de unde statam eu. Insa cuvintele nu au incaput. Pacea si firescul dintre noi nu ar fi putut fi distruse de niciun cuvant. Mi-a spus ca sunt prea terestra... Nu eram atat de terestra incat sa inteleg sensul lui 'prea'.
M-am gandit la Moise multa vreme. Ceva ma tot chema inapoi la el. Nu m-am ascultat niciodata. Mai priveam inelul cu piatra verde si imi tulbura gandurile. In el statea linistea mea toata, zdruncinata, si timpul tuturor timpurilor.
'Oare Moise ce-o fi facand?' si chipul lui serios mi-a aparut in gand. 'O fi omorat pe cineva?'
Bate cineva la usa. Ma uit la ceas. E destul de tarziu. Ma duc sa vad cine e...

marți, 21 decembrie 2010

Haruki Murakami - After Dark



Dupa primele randuri m-am panicat, crezand ca lectura acestei carti intr-o limba nu chiar apropiata mie, va fi mai mult decat pot eu duce. Dar, usor, am trecut de prima pagina, de a doua, si cand am inchis cartea (file'ul, sa fiu mai precisa, ca o am pdf pentru viitorime) era 6 dimineata si mie imi parea, din nou, rau.
Cum sa zic ca este 'After Dark'? Fireasca in structura, fantezista, reala in exprimarea fiecarei trairi, simpla in subiect, complexa si grea in intrebarile pe care le ridica...
O sa fiu nevoita sa fac un eseu pe marginea ei, dar este atat de bine legata, in copertele care iti curg printre degete, incat deja ma ingrijoreaza gandul.

Murakami zice, prin personajul sau, Takahashi:
"After I'd been to the court a few times, though, and
observed a few cases, I started to become strangely
interested in viewing the events that were being judged
and the people who were involved in the events. Maybe I
should say I found myself less and less able to see these as
other people's problems. It was a very weird feeling. I
mean, the ones on trial are not like me in any way: they're
a different kind of human being. They live in a different
world, they think different thoughts, and their actions are
nothing like mine. Between the world they live in and the
world I live in there's this thick, high wall. At least, that's
how I saw it at first. I mean, there's no way I'm gonna
commit those vicious crimes. I'm a pacifist, a goodnatured
guy, I've never laid a hand on anybody since I was
a kid. Which is why I was able to view a trial from on high
as a total spectator.
As I sat in court, though, and listened to the testimonies
of the witnesses and the speeches of the
prosecutors and the arguments of the defence attorneys
and the statements of the defendants, I became a lot less
sure of myself. In other words, I started seeing it like this:
that there really was no such thing as a wall separating
their world from mine. Or if there was such a wall, it was
probably a flimsy one made of papier-mâché. The second
I leaned on it, I'd probably fall right through and end up
on the other side. Or maybe it's that the other side has
already managed to sneak its way inside of us, and we just
haven't noticed. That's how I started to feel. It's hard to
put into words.
So once I started having thoughts like this, everything
began looking different to me. To my eyes, this system I
was observing, this 'trial' thing itself, began to take on the
appearance of some special, weird creature.
Like, say, an octopus. A giant octopus living way down
deep at the bottom of the ocean. It has this tremendously
powerful life force, a bunch of long, undulating legs, and
it's heading somewhere, moving through the darkness of
the ocean. I'm sitting there listening to these trials, and all
I can see in my head is this creature. It takes on all kinds
of different shapes—sometimes it's 'the nation,' and
sometimes it's 'the law,' and sometimes it takes on shapes
that are more difficult and dangerous than that. You can
try cutting off its legs, but they just keep growing back.
Nobody can kill it. It's too strong, and it lives too far down
in the ocean. Nobody knows where its heart is. What I felt
then was a deep terror. And a kind of hopelessness, a
feeling that I could never run away from this thing, no
matter how far I went. And this creature, this thing
doesn't give a damn that I'm me or you're you. In its
presence, all human beings lose their names and their
faces. We all turn into signs, into numbers."

si Mos Craciun este barbat...

Figurile masculine, mai mult sau mai putin parentale, s-au perindat prin viata mea din frageda pruncie. I-as alinia pe toti, ca pe un sirag cu margaritare, dar mi-e teama ca ar fi mai mult 'tare' decat orice alt calambur pe care as putea sa-l gasesc in aceasta dimineata. Plus ca sunt inca in stare de soc: de ce suna lumea la ora zece, cand esti in vacanta si ora de culcare e sase (am)? In fine, nu are 'lumea' de unde sa stie...
Imi amintesc cand spuneam cu mandrie, colegilor de clasa, ca eu am doi tati. Unul mai mult sau mai putin biologic si unul mai mult sau mai putin prezent. Eram optimista, privind de sus direct in paharul plin pe jumatate, care din unghiul ala parea plin si atat. Intre timp, s-a ridicat paharul, s-a coborat unghiul de unde observ, nu's ce dracu, ca pare-mi-se ca nu mai e nimic in paharul ala. Nici macar apa chioara cu care sa ma imbat.
Intreaba-ma acum despre 'cea mai parentala figura' si o sa raspund pe nerasuflate Moise, bunicul meu mare si bun. Nu stiu cat de bun a fost pe parcursul intregii lui vieti, insa eu - ca toti nepotii nascuti la timplu care se cuvine - l-am stiut batran, intelept si bun. Dar si el s-a strecurat afara din viata mea, pe nesimtite, cand am dat cea mai putina importanta faptului ca bunicii nu stau pe-aici pentru totdeauna. Cu o umbra de umor, uite-asa am mai scapat de inca o figura parentala.
Apoi au venit ei, cu soaptele si declaratiile infinite in dimineti devreme. Never ever? Never ever? Hm... ca sa zic asa.
In dimineata asta m-a 'palit' realitatea dezamagitoare, pentru ca suntem in preajma Craciunului si pentru ca - na - nu ai cum sa lasi asta asa, sa treci pe langa si sa inghiti in sec. Nu te lasa beculetele colorate, colindele si zambetele celor din jur. Incotro se indreapta lumea asta, daca si la radiourile targhetate pe hip-hop auzi, una din trei, un colind...
Dar, din nou, sa nu ne imbatam cu apa rece. De ce sa fim mai buni, mai darnici, mai iertatori, mai umani sau cum vrei sa-i zici, daca si Mos Craciun este tot barbat si, imediat dupa ce isi face 'treaba' (care, sa fim seriosi, e mai mult pentru propriul orgoliu; daca anul asta Mos Craciun ar decinde sa nu mai aduca niciun cadou, nimanui pe planeta, pun pariu ca anul viitor nu ar sti nimeni despre batranelul asta imbracat in costum ciudat) o sa isi ia talpasita fara un singur gand ca cineva i-ar simti lipsa. Asa e randuiala, dom'le, unii sunt facuti sa vina si sa plece. Si sa mai vina la anul. Si apoi sa plece din nou.
Asa ca am decis: ma lipsesc... si imi astup burlanul, nu pentru ca nu mi-ar placea sa primesc ceva dragut de la el, ci pentru ca nu mai suport sa il vad, si anul asta, cum vine si pleaca.

miercuri, 15 decembrie 2010

Reteta de gatit fericirea intr-o viata

Ingrediente:
1. O mama iubitoare, inteleapta si destupata.
2. O prietena definitiva.
3. O familie care, desi imprastiaia prin lume, sa te intrebe din cand in cand de sanatate.
4. Un suflet pereche, fie si in absenta, la care sa te raportezi.
5. O gascutza relativ mica de prieteni de incredere.
6. Bani, dupa gust.
7. Principii impartite in categorii (bine stabilite; flexibile; indoielnice).
8. Carti, muzica, filme, plimbari fara sens si shopping.
9. Acceptarea unei entitati (relativ) divine.
10. Bun simt.

Mod de preparare:
Se aduna ingredientele in ani, se lasa la macerat in nopti lungi, cu luna plina, se adauga scop si determinare. Se serveste calda.
Voila!

miercuri, 8 decembrie 2010

Nefirescul drum catre 'nepersonaj'

S-a trezit in noapte si in frig. Cineva bate la usa. S-ar duce sa deschida, dar drumul e asa de lung. Si e asa de frig. Bate din nou. "Cine o fi batand, asa devreme, la usa mea?" Un sentiment de teama i-a amotit simturile. "Mai stau putin, poate pleaca..." Dar bataile se aud din ce in ce mai tare. Bum! Bum! Bum! "Au innebunit cu totii. Ce-o fi in capul lor, sa bata asa, cu pumnii, in usa mea subtire ca un timpan care nu a auzit decat harpa, pana acum." Bum! Bum! "Linistiti-va, ca treziti vecinii! Vin!"
Pe scarile inguste, albastre, care dau spre intrare, e intuneric. Nu vrea sa se duca. Dar bat asa de tare. Cum sa nu raspunda? Cum sa se faca ca nu aude? Cum sa ignori ceva atat de intens? Se gandeste ca echipajul din dotare face mai mult rau decat bine, in unele cazuri. De ce sa ai ochi, daca nu vrei sa vezi? De ce sa ai urechi, daca nu vrei sa auzi? De ce sa ai constiinta, daca nu te lasa sa dormi?
De ce sa dormi, daca ochii tai vad, urechile tale aud si constiinta ta iti bate in tample, cu degetul aratator, sistematic? "Mai e mult pana la usa?" Se simte ca intr-un vis urat, in care oricat de mult ar merge, nu va ajunge niciodata acolo. Sunt o mie de scari. Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, opt, noua, zece... "Poate o sa adorm pe drum, numarand scarile ca pe oi. Si poate ca o sa cad. Si o sa ma rostogolesc pana jos. Si o sa-mi rup o mana si-un picior. Si ochiul. Si urechea. Si pe ea. Poate o omor!" Ii place ideea. Ii place la fel de mult ca ideea cealalta care i-a placut. Prima idee. Nu, isi da seama ca greseste. Prima idee a fost buna. A doua idee, de a pune prima idee in aplicare, ii da batai de cap. Si batai in usa.
Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, opt, noua, zece... Bum! Bum! Bum! "Vin! Ce, credeti ca este usor?... Trebuia sa nu-i fi chemat. Sunt sigura ca eu i-am chemat, fara sa ma gandesc ca ma vor trezi noaptea. De ce nu vin si ei ziua. Cand sunt numai doispe scari. Din doua salturi le dobor. Am argumente. Dar asa, in mijlocul noptii... Nu e corect." Noaptea, numarul soldatilor in doua armate diferite, una numeroasa si una nu prea, devine egal. In noapte, gandul bun isi creste colti iar gandul rau mananca din tine. S-a verificat la canini. Totul e bine. Nu e asa. Totul e bine inainte sa fie rau. Sau. Totul e bine cand se termina cu bine. Dar cand se termina cu rau? Eh, atunci totul e rau. "Vreau sa fie bine! Pentru a mia oara, vreau sa fie bine!" S-o fi gandit cineva pana acum la cate dorinte isi pune omu' pe parcursul vietii? Cand ai o geana pe obraz iti pui o dorinta. "Vreau sa fie bine!" Cand rostiti acelasi cuvant. "Ah, a murit un drac, vreau sa fie bine!" Cand e fix. "Vreau sa fie bine!" De cate ori sa-ti doresti ceva ca universul sa lucreze pentru tine. Vreau sa zic, se vede ca vrea. Se vede ca, cum se spune, isi doreste mult...
Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, opt, noua, zece... "Sa fi ajuns macar la jumatatea scarilor?" Bum! Bum! Bum! Si-a amintit. Poate pentru ca s-a trezit de tot. Ea i-a chemat! I-a chemat pentru ca, intr-o seara, atarnand obosita de coltul unui birou, si-a imaginat. Si i-a imaginat frumos, ca-n carti. Ca-n filme. Ca-n piesele de teatru. Si i-a imaginat vii, cu dorinte si chestii care nu le face placere. Cu personalitate. Cu nazuri si imbracaminte diferita. Te-ai fi gandit ca si i-a imaginat imbracati la fel. Ntz! Imaginatia are o minte a ei. A Ei. Si i-a imaginat asa cum ar fi vrut sa-i cunoasca. Bunul. Actorul. Bogatasul. Prostul. "De ce mi-am imaginat si prostul, nu ma prind... Ca sa ajung sa imi fie teama de prost? Nu era mai simplu sa nu mi-l fi imaginat? Ca sa nu existe?".
Una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, opt, noua, zece... Apoi a aflat ca exista. Si ca ii poate chema. Si a trimis o scrisoare. Ei trebuie sa fie! Atunci, de ce ii este asa de frica? Atunci de ce lungeste drumul pana la usa cu inca noua sute optzeci si opt de scari. "Poate ca inca visez, daca pot sa fac asta! Ce bine-ar fi sa visez. Ba nu, nu e bine! Daca maine imi dau seama ca am visat, o sa le scriu. Si o sa-i chem. Apoi ei or sa vina, in mijlocul noptii, si-mi vor bate la usa. Bum. Bum. Bum."
Este ea. "Sunt eu. Ochii mei au vazut. Urechile mele au auzit." Ea a ales sa vrea, ca sa inteleaga cat de loiala ii este imaginatia. Loiala realitatii, nu ei. Ea nu are nicio notiune despre realitate. Sau despre lipsa ei. A trait atat de fericita in atat de multe universuri aproape reale, incat acum vrea sa vada. Ca in filmul ala cu DiCaprio. Dar ea nu va cadea pe scari. Ea va ajunge la usa, va deschide si... S-a oprit! "Si dupa ce deschid, ce fac?" Bum! Bum! Bum!
Noua sute nouazeci si sapte, noua sute nouazeci si opt, noua sute nouazeci si noua, mia! Cine nu-i gata, il iau cu lopata!
In fata usii. Ei, de o parte. Ea, de cealalta. Atinge clanta rece. "Esi o gaina. Tu ai vrut, deschide macar sa vezi despre ce este vorba. Daca nu iti place, inchizi repede usa. Si gata. Alergi inapoi si s-a terminat.
A descis usa.

Lovitura de stat in cautarea unei tigari

Gand de la un prieten drag, pentru a treia toamna si a douashaptea primavara...

Doar ma stii...
Imperiu mi-am fost.
Trupele mele cucereau
cetate dupa cetate,
supuneau popoare de suflete
si trupuri stigmatizate de suferinta.
Noaptea fumam facand rotocoale
de dor catre tine.
Si-ti trimiteam nori
mustind a tequila
si-a cafea amara.
Apoi semnam ordinul de atac
pentru a doua zi.
Pana la lovitura aceea de stat,
cand celalalt a preluat puterea.
A masurat de 23 de ori,
taind o data.
Mi-am devenit mai mic,
dar mai stabil si pacifist.
Mananc la pranz felul 1 si felul 2.
Inchei cu desert si doua tigari.
De dupa.
Semnez doar acte de aprovizionare,
condamnari minore la sex
si orare de functionare
ale librariilor pline cu "memorii".
M-am ingrasat,
produsul intern brut
s-a marit simtitor,
supusii par senini si multumiti.
Doar eu nu pot dormi noaptea ca inainte.
Planuiesc o alta lovitura de stat.
Am pregatit osteni fideli
si arme necunoscute celuilalt.
Colturi indepartate ale fostului imperiu imi cer ajutorul.
Le e dor de asuprire
n-au aflat ce sa faca libere
de mine.
La noapte voi fuma o tigara
cu gandul la tine.
Si-n zori voi da ordinul de atac.
Sa-mi tii pumnii!
Sau, cine stie, te vei ruga sa fiu invins.
Se insereaza.
Patreaza-mi o tigara.
De nu mor, voi veni dupa ea.

marți, 7 decembrie 2010

In a saptea zi...

I
M-am trezit in aceasta dimieata si m-am surprins fata in fata cu Gandul. L-am impins, ca sa pot respira. Dar Gandul mi-a spus:
"Dumnezeu, saptamana asta avem de facut o lume!"
"Serios? Nu puteai sa-mi spui de ieri, sa-mi trec si eu in agenda?"
Dar Gandul m-a privit pe sub sprinceana, a scapat un zambet si s-a asezat pe scaunul lui regesc.
Pana sa inteleg cine sunt, la picioarele Gandului s-au asezat Teama si Speranta. Teama la stanga. Speranta la dreapta. Cand am terminat de baut cafeaua, o armata de Vise isi instalase corturile in sala principala. M-au salutat promt si si-au continuat lucrarea.
"Hei, Gandule, vrei te rog sa discutam despre asta? Cred ca este prea devreme sa..."
"Dumnezeul meu, odihneste-te sase zile si lasa-ma sa ma nasc. In a saptea zi ai voie sa regreti!"
II
A doua zi, cand m-am trezit, erau asezati pe scaunele, langa patul meu. Cu totii. Gandul, Teama, Speranta si armata de Vise. Toti, in camera mea mica.
"Buna dimineata, Dumnezeu, cum te simti astazi?"
"Odihnit. Ce-mi planuiesti?"
Gandul s-a ridicat si a pasit mandru printre cei prezenti. S-a indreptat spre fereastra.
"Bunul meu Dumnezeu, ce vezi?"
"Londra", zic eu, fara sa vreau sa vad 'panorama desertaciunilor' de la fereastra mea.
"Despre Renuntare o sa discutam alta data. Raspunde-mi, te rog, la intrebare..."
Privesc pe fereasta. Si acolo sunt eu, ca intr-un film mut, fluturandu-mi zambetele in patru zari. Si simt cum se naste in mine, ca un manunchi de clipe transformate in fluturi. Gandul imi mangaie trupul si o lasa sa iasa.
"Doamne, ea e Dorinta. Ea o sa fie mereu in preajma ta, uneori inaintea ta, tragandu-te catre ea, alteori in spate, impingandu-te."
"Catre?"
"Maine, Doamne..."
III
A treia zi m-am trezit tarziu. Si singura. Ca o pasare pe care n-ai cunoscut-o dar pe care ai admirat-o, in zbor, am pierdut cele doua zile care au trecut. La cafea mi-am amintit! Ceva nu este bine. Saptamana asta aveam de facut o lume. Ce sa se fi intamplat? Sa fi renuntat Gandul? Sa se fi decis ca nu sunt un Dumnezeu atat de bun pentru planul lui? Sa-si fi gasit un alt Dumnezeu? Sa ma fi lasat aici, cu cafeaua si nazurile mele, sa... sa... sa...
"Pst..."
M-am intors si Frica era in spatele meu.
"Am un cadou pentru tine, Dumnezeul meu!"
"Ce bine ca esti aici, ma speriasem putin..."
Dar n-am apucat sa termin ce aveam de spus, ca Frica a luat o secure grea, aramie, si mi-a infipt-o intre sprincene. Am cazut. Am sangerat. Cana mea de cafea a sangerat si ea... Am vazut armata de vise cum pierde batalia asta despre care eu nici nu stiam ca va avea loc astazi. Si erau atat de multe. Intinse pe linoleumul murdar din bucatarie, le vedeam murind... Visele mele...
"Da!" imi spune Gandul. Ea este Durera!
"Mai scuteste-ma, nu m-ai anuntat ca nu e distractiv sa fii Dumnezeu... Nu-mi place jocul asta..."
"Ne vedem maine, Doamne!"
IV
Aproape ca imi e frica sa ma trezesc. Ce imi mai pregateste Gandul astazi? Degeaba. Pana sa imi dau seama daca vreau sau nu sa ma trezesc, ochii imi sunt larg deschisi si rosii. Am spus ca sunt un Dumnezeu care doarme intr-un pat de o persoana? Care mai are si gratii... astazi. Sunt in mijlocul lumii. Adam si Eva digera la mere stricate, intr-o parte. Cateva curve arunca cu pietre una in cealalta, doua girafe ma privesc, cu ochii inalti si umezi, Mos Craciun isi mangaie tamplele albe, incercand sa-si aminteasca adresa mea din copilarie. Stop. Nu mai misca nimeni. Apoi incepe sa ploua cu lumina si toti alearga, rad, traiesc. Numai eu stau in patul meu de o persoana, imprejmuit de gratii groase.
"As vrea sa fiu libera. Gandule, orinde ai fi, gata! Gata cu tampeniile. Nu poti sa ma faci sa urasc o girafa pentru ca e libera. Nu poti sa ma lasi sa nasc..."
In drepata mea e Gandul.
"Care era prajitura ta preferata?"
"Siretul"
"Asa arata?" si musca din bucata aia de biscuite glazurat de care nu m-am mai bucurat din copilarie.
"Stai, lasa Siretul, nu imi pasa, priveste acolo. E cumva EL?"
"Cu ea! Ce simti, Dumnezeul meu?"
"Ca sunt lipsita de scapare. Si nu simt. Vad!"
"De ce nu-mi raspunzi la intrebare?"
"Simt... Simt sa intru adanc in sinele meu si sa urlu atat de tare incat sa se zguduie lumea!"
"Incearca, Doamne!"
Sprinceana gandului nu s-a miscat. Am tipat. Am tipat atat de tare incat m-am oprit in toate vietile in care am trait si in care voi mai trai de acum incolo. M-am oprit. Am deschis ochii. Nimic nu se schimbase...
"Si asta, Doamne, se numeste Invidia. S-ar putea sa crezi ca-ti da o putere mare, insa nu te va ajuta sa schimbi nimic. Niciodata. Acum dormi!"
V
In ziua a cincea Visele mi-au facut o surpriza. Un cos cu fructe coapte. Fara cafea astazi. Si fara Durere. Cineva lasase radioul deschis. Asa de mult imi place muzica, ei toti stiu... Mananc struguri care miros ca podul bunicului meu, nuci si portocale de Craciun. Si fereasta mea deschisa primeste soare si claxoane de masini vesele. Visele au plecau, pash, pash. Teama nu e, Sperante nu-mi trebuie, ce sa-mi mai doresc, pe cine sa invidiez, de ce sa ma invidieze cineva? As lucra putin astazi. Imi deschid agenda. Vineri - Impacarea! Ba mai bine sa nu lucrez...
VI
Ziua a sasea. Mai am putin si termin saptamana. Ce sa mai fie? Ce sa mai fie?
"Buna ziua, Doamne!"
"Buna ziua, Gandule!"
"Cum te simti astazi?"
"Pregatita..."
"Bine."
Si m-a luat de mana. Si am plecat. Paseam, si cu fiecare pas Ganul se transforma mai mult. Mai inalt, mai frumos, mai viu, mai cald, mai bun, mai al meu.
"Doamne, astazi iti voi schimba numele. Astazi vei fi..."
Si era el, si eram frumoasa pentru el, si eram vie pentru ca voiam sa-i arat ca nu sunt moarta, si eram pura ca sa-i arat ca nu sunt patata, si eram desteapta ca sa nu creada altfel, si eram eu ca sa nu creada ca nu e el... L-am privit. Si pamantul contina sa se invarta. Si soarele continua sa ma intrige. Si raul continua sa existe pe pamant. Dar el era aici!
"...iubirea mea!"
VII
Astazi este Duminica. Mi-am facut o lume. Am multe de care sa ma ingrijesc. Am Gandul, Teama, Speranta, Visele, Dorinta, Durerea, Invidia, Impacarea si Iubirea mea. Sunt Dumnezeul propriilor mei Asi, o sa joc. Astazi o sa ma joc.

joi, 2 decembrie 2010

Las usa deschiata

Pentru ca nu am mai scris de foarte multa vreme despre asta, pentru ca inca ninge la fereastra mea si pentru ca am descoperit un radio ca un topogan catre o stare avansata de melancolie, o sa scriu despre dragoste.

Am cunoscut-o intr-o zi de septembrie. Sau sa fi fost iunie? Sau ianuarie? Nu mai stiu... Nici nu-mi pasa cum era afara. Nu cand am vazut-o! Mi-a clocotit sangele intr-o secunda, mi-a izbit sufletul de calcaie, mi-a inrosit obrajii si mi-a deschis ochii. Am inspirat-o ca pe o poezie care ma reprezinta. Char asa! Am privit-o si am simtit ca sunt eu, in oglinda ochilor lui. Ea. Sincera, adevarata, cum nu a mai fost si cum nu avea sa mai fie. Niciodata pana acum. Sau pana cand?
M-am asezat la o masa, cu umerii goi (umerii nu ma tradeaza niciodata) si cu ochii acoperiti. Am comandat o cafea. Ea statea goala, intinsa pe masa, intre noi. Dragostea noastra. Mi s-a parut putin prea erotica pentru gustul meu, dar atat de senzuala incat nu i-am putut rezista. Asa ca am mangaiat-o pe coapse, pe talpile cu urme de ani petrecuri cautandu-ne. A gasit si ea, pentru o clipa - sa fi fost numai una? - victimele. Eu si el, de o parte si de cealata a mesei.
Dupa o viata, ne-am ridicat de la masa. Am privit-o cu coada ochiului cum ne urma indeaproape. Ne-am oprit, sa vedem daca am ramas singuri, doi oameni intr-o oarecare conjunctura, sau daca am devenit partasi la caratul unui sentiment atat de puternic, invelit intr-o femeie goala, frumoasa, a noastra. Dragostea noastra.
Poate ca a trecut o zi, poate un an, poate cinci, nimeni nu mai stie. Din pacate am incetat sa mai privim in spate, am incetat sa ne mai intrebam daca suntem atat de norocosi incat sa ne urmeze. Am inceput sa stim.
Probabil ca atunci nu s-a mai simtit confortabil in pielea ei alba, care o imbraca perfect.
Apoi m-am simtit singura. Singuri? Singura. Am dat drumul mainii care ma tinea, ca sa ma pot intoarce cu totul. Sa privesc in urma. Sa caut urma ei in urma mea. Sa fi fost vantul, sa fi fost gandul, cel care i-a sters urmele? Nu pot sti...
La fereastra mea ninge, ea nu mai e, el... El.
Mi-a ramas amintirea, bucuria ca am cunoascut-o si o usa inchisa, in spatele meu. O sa ies sa ma plimb in iarna. Port cu mine o cheie cu care vreau sa imi incui usa. O cheie mica, argintie.
Mai bine mi-o agat de gat, sa nu o pierd. Si las usa inchisa... dar descuiata. Poate ca o sa i se faca dor. Poate o sa se intoarca...