cautare

vineri, 24 decembrie 2010

Cine l-a omorat pe Moise?

Moise a asteptat sa se faca intuneric. Si-a adunat lucrurile si gandurile si le-a pus intr-o valiza jerpelita. O pereche de tenesi, doua tricouri, 32 de ani, o pereche de sosete cam rupte, cateva cute pe fruntea lata, o grimasa impachetata elegant si legata cu o funda cu urme de dezgust, o geaca gri, roasa de molii si de prea mult purtat, o pereche de chiloti. Totul intr-o valiza maro, de piele, care mirosea a apa statuta si a lipsa de speranta.
A inchis valiza si a asezat-o pe pat. A ramas gol, in picioare, asteptand intunericul sa il imbratiseze.

L-am cunoscut pe Moise in facultate. Era tipul care nu vorbea niciodata, care nu asculta si care avea privirea absenta. Uneori mirosea cam dubios, dar am pus-o mereu pe seama faptului ca nu prea-i pasa de nimic. Student la filosofie. Mie mi-a placut tocmai pentru ca nu il interesa nimic. Mi-am propus sa il interesez.
Dupa o lectura prea lunga, in sala de curs, i-am blocat iesirea.
'Ce faci, dude, incotro?'
Era prima data cand vorbeam cu el, insa asta nu l-a surprins cu nimic.
'Ma duc acasa. Vii?'
'Aham.'
Am plecat impreuna, mergand unul langa celalat. Era ceva foarte firesc la tabloul ala, noi doi mergand asa, catre o destinatie pe care nu o cunosteam. Nu simteam nevoia sa il intreb nimic, nu il simteam stanjenit de prezenta mea, nu ma intrebam ce gandeste si eram sigura ca nici pe el nu-l framanta asta.
'Ai abonament?' m-a intrebat.
'Ihi...'
'Bine, nu vreum sa inselam statul cu actiunile noastre carpite de studenti care se vor rebeli.'
Am ras. O gluma! Moise putea sa fie si hazliu, fara nicio chinuiala chiar.
'Ti-e frig?' m-a intrebat.
'De ce, vrei sa-mi dai haina ta?'
'Nu.'
Insa si-a pus mana osoasa pe umarul meu, m-a intors dintr-o miscare si m-a luat in brate. Era... surprinzator de bine. Surprinzator!
In autobuz am stat in picioare.
'Cat mergem?' am intrebat.
'O vreme...'
Nu puteam sa imi mai ascund curiozitatea despre ciudatenia caracterului lui.
'O sa mergem asa, la infinit, fara sa vorbim?'
'Putem sa vorbim, daca vrei. Insa nu sunt cel mai bun interlocutor. Si nici nu stiu ce ai putea avea in comun cu mine. Adica, nu stiu ce ar putea avea cineva in comun cu mine.'
'Oricum, te macina curiozitatea de a afla, ha?'
'Nu.'

Intunericul i-a intrat in oase. Si frigul. Si-a refuzat orice urma de reactie asa ca statea asa, in picioare, langa pat, ca o statuie. Prin fereastra fara perdele intra putina luma de la felinarele si panourile publicitare de peste strada. Suficienta incat sa-l lase sa-si observe degetele de la picioare. Degete lungi, neingrijite, cu cateva fire de par negru. Nu s-ar putea spune ca avea picioare urate, erau insa diferite... Ca o pereche de picioare desenate de un student care nu stie cum sa se joace cu proportiile. Si-a miscat degetul mare si o urma de surprindere i s-a nascut pe chip. E viu. E inca viu. Inca poate face ce vrea cu corpul lui. Sub acelasi gand si-a miscat degetele de la mana dreapta, incet. A zambit. Se simtea ca un demiurg. Se simtea ca un gand in interiorul acestei masinarii imense, propriul corp. In capul lui s-a nascut o noua forma de protest. El a fost, dintotdeauna telecomanda cu vointa proprie? Nu s-a gandit niciodata la asta. Nu s-a gandit niciodata sa-si foloseasca corpul ca pe un mijloc pentru a-si atinge scopul. Mii de imagini se derulau sub ochii lui inchisi. Ar fi putut... ar fi putut face atat de mult bine in raul in care se afla, iar el nu s-a gandit decat la cea mai josnica dintre metode. Sa distruga ceea ce ar fi putut sa foloseasca. Sa-si foloseasca. Sa se foloseasca!

Cand am ajuns in camera lui Moise m-a izbit un miros de mort.
'Ce dracu' tii aici?'
'Imi tin parintii, in pungi de plastic.'
Am incremenit.
'Poftim?'
'Esti prea terestra, esti prea pe lumea asta. Pute de la tevile de sub camera, e scurgerea...'
'Si tu traiesti aici?'
'Nu, aici imi iau doar cina si ma las imbaiat de servitori. De ce intrebi?'
'Bine, bine, scuza-ma...'
'Bei ceva?'
'Ce?'
'Va.'
'Da.'
'Vin, bere sau votca?'
'Alb sau rosu?'
'Asta o sa vedem cand o sa jucam dansul miresei, nu?'
'Parca nu erai prea vorbaret...'
'Nu sunt.'
'Ihi...'
S-a dus in bucatarie si a spalat doua pahare. Le-a umplut pe jumatate cu vin rosu si s-a intors la mine.
'Alege, unui, doi sau trei?' mi-a spus.
'Ce-s astea?'
'Alege!'
'Unu. Ce e asta, un joc?'
'Nimic.' S-a asezat pe pat. 'Vino langa mine...'
M-am dus. M-am asezat langa el si mi-a intins paharul de vin.
'Bea-l pan' la fund. Si, ai grija sa nu te ineci.'
'Sante!'
M-am inecat. Am deschis gura larg, am lasat vinul sa-mi curga pe gat pana cand am simtit un obiect tare, care nu avea ce sa caute in paharul meu cu vin. L-am scuipat in palma. Un inel micut, de argint, cu o piatra verde. Smarald? O piatra ca un ochi de soparla tulburata de ceva ancestral. L-am privit pe Moise intrebator. El nu zambea. Mi-a facut semn sa il probez. L-am pus pe degetul pe care trebuia sa-l pun. Mi-a luat mana in a lui si a privit inelul indeaproape, as putea spune ca l-a examinat. Parca voia sa vada cum vine inelul ala pe mana unei femei.
'E bine!' a spus.
'Este?'
'Da.'
Apoi m-a privit. Pentru prima data cand m-a privit. Asa. Sprancenele cazute spre exteriourul ochilor dadeau iluzia unor ochi de mii de ani, care au vazut totul, care stiu totul, care inteleg totul.
Apoi m-a intins pe pat...

Ca trezit dintr-un vis, Moise a desfacut valiza, s-a imbracat in graba si a iesit. A plecat in noaptea groasa. Mergea ca si cum stia unde trebuie sa ajunga. Cu pasi grabiti, dar apasati, mergea in noapte. A urcat intr-un taxi. A spus adresa in graba si si-a intors privirea catre oras. Orasul in care a trait 32 de ani, orasul care i-a fost dusman mai mult decat i-a fost prieten. Niciuna din luminile pe care le vedea nu ii era cunoscuta, fiecare apartinea unei povesti si niciuna nu era povestea lui. S-a gandit o vreme. Apoi si-a alungat gandul. Taxiul s-a oprit iar taximetristul i-a cerut banii.
'Eu voi cobora din masina si tu vei pleca. Daca vrei sa traiesti. Daca nu, spune-mi acum.'
'Ce pula mea faci, ma?'
Acestea au fost ultimele cuvinte ale omului. Moise i-a apucat capul cu doua maini si l-a sucit. Pur si simplu. S-a impins in fata, a atins usor cheia si a oprit masina. S-a asezat din nou pe scaunul din spate si a lasat un zambet sa-i penetreze indiferenta tapetata pe chip. A coborat.

A fost frumos. A fost natural si adevarat. Mi-am cautat hainele imprastiate pe langa pat si am inceput sa ma imbrac. M-am intors sa ii caut privirea. Era trista. Analiza tavanul.
'Ceva interesant, acolo sus?'
'Straini.'
'La etaj?'
'Da, la etajul superior.'
'Sa plec?'
'De ce sa ramai?'
'Pentru ca mi se pare ca...'
'Nu te ingrijora. Nu ma poti ajuta.'
'Despre ce vorbesti?'
'Despre ce nu stiu. Vino langa mine.'
M-am dus. M-a tras mai aproape de el si mi-a mangaiat parul, fara sa ma priveasca. As fi vrut sa ma iubeasca, in clipa aceea. Eram geloasa pe toate gandurile care ii macinau fiinta, eram geloasa ca nu le impartaseste cu mine, ca nu...
'Vreau sa omor pe cineva' mi-a spus. 'Nu zice nimic. Vreau sa omor pe cineva pentru ca nu stiu despre ce este vorba. Vreau sa vad cum se scurge viata dintr-un om si vreau sa stiu ce sentiment imi trezeste asta. Apoi... apoi vreau sa omor pe cineva pe care iubesc.'
'Iubesti pe cineva?'
'Ramane de vazut..'
'Ai pe cineva in gand?'
'Nu te ingrijora...'
'Ihi...'
'Urasti pe cineva?' m-a intrebat el.
'Nu indeajuns incat sa comit o crima.'
'Nu asta te-am intrebat.'
'Da.'
'Eu nu. Nu am pe cine sa urasc. Nu am pe nimeni. Nu am parinti. Nu am matusi sau unchi. Nici bunici. Nici prieteni. Nici cunoscuti. Te am pe tine.'
'Astazi.'
M-a privit. Nu am putut sa ii sustin privirea. Intreba atat de multe iar eu nu aveam nici unul din cuvintele pe care ar fi trebuit sa le rostesc, la mine. Chipul lui era de piatra, nu puteam sa vad nimic in spatele ochilor lui, nici macar un muschi nu i se misca pe fata. Nimic. Gura intredeschisa incremenise, legata fedeles intr-un singur gand.

A ajuns in fata unei cladiri cu apartamente. A ciocanit usor in geanul scarii. Portarul somnoros a deschis ochii si i-a facut semn sa sune la interfon. A inchis ochii la loc. Moise si-a inclestat pumnii si si-a intins zambetul pe chipul incremenit. A batut din nou in geam. Iritat, portarul s-a ridicat si a pasit spre usa.
'Trebuie sa suni la interfon.'
'Nu stiu la ce numar sa sun. Am numai adresa asta, nu si apartamentul...'
'Pe cine cauti?'
'Familia Tudor?'
'La domnu' doctor? Pai e tarziu sa-l deranjezi la ora asta.'
'Deci aici locuieste, nu am gresit...'
'Da, aici, la 74, dar stai sa-l sun intai...'
Moise a impins usa cu piciorul, iar tocul de metal greu a lovit capul portarului cu un zgomot infundat. A cazut. Moise a intrat in scara blocului. A trecut pe langa portar si a cercetat masa mica, din hol. Un cutit si o furculita stateau murdare, pe o farfurie, alaturi de cateva resturi. A luat furculita, s-a intors catre portar si i-a infipt-o in gat. Apoi a luat liftul.

L-am sarutat inca o data si am plecat. Am auzit usa inchizandu-se dupa mine. Apoi am auzit-o deschizandu-se din nou.
'Stai.'
M-am intors.
'Da...'
'Tocmai am realizat ca astazi a fost ultimul curs. Nu o sa te mai vad.'
'Nu.'
A ezitat. Ce-ar mai fi putut sa spuna? Am plecat. Nu am mai auzit usa inchizandu-se. Banuiam ca ma priveste. Oare ma privea? As fi vrut sa vorbesc cu el. Sa-i povestesc totul, totul vazut de unde statam eu. Insa cuvintele nu au incaput. Pacea si firescul dintre noi nu ar fi putut fi distruse de niciun cuvant. Mi-a spus ca sunt prea terestra... Nu eram atat de terestra incat sa inteleg sensul lui 'prea'.
M-am gandit la Moise multa vreme. Ceva ma tot chema inapoi la el. Nu m-am ascultat niciodata. Mai priveam inelul cu piatra verde si imi tulbura gandurile. In el statea linistea mea toata, zdruncinata, si timpul tuturor timpurilor.
'Oare Moise ce-o fi facand?' si chipul lui serios mi-a aparut in gand. 'O fi omorat pe cineva?'
Bate cineva la usa. Ma uit la ceas. E destul de tarziu. Ma duc sa vad cine e...

Un comentariu:

Eu spunea...

Sa fii atat de singur incat "sa nu ai nici macar pe cine ura", e o performanta rara, la care n'as ravni.. Cineva spunea ca "cimitirele, sunt pline de oameni de neinlocuit".. Cred ca pt un astfel de singuratic, lumea devine un astfel de cimitir, in care tocmai el e singurul ce ar putea fi inlocuit..

Mai singur de atat, poti ajunge doar incercand sa iubesti "un asa ceva", sau mai bine zis, incetand sa te impiedici sa iubesti "o umbra a nimanui"..