cautare

joi, 2 decembrie 2010

Las usa deschiata

Pentru ca nu am mai scris de foarte multa vreme despre asta, pentru ca inca ninge la fereastra mea si pentru ca am descoperit un radio ca un topogan catre o stare avansata de melancolie, o sa scriu despre dragoste.

Am cunoscut-o intr-o zi de septembrie. Sau sa fi fost iunie? Sau ianuarie? Nu mai stiu... Nici nu-mi pasa cum era afara. Nu cand am vazut-o! Mi-a clocotit sangele intr-o secunda, mi-a izbit sufletul de calcaie, mi-a inrosit obrajii si mi-a deschis ochii. Am inspirat-o ca pe o poezie care ma reprezinta. Char asa! Am privit-o si am simtit ca sunt eu, in oglinda ochilor lui. Ea. Sincera, adevarata, cum nu a mai fost si cum nu avea sa mai fie. Niciodata pana acum. Sau pana cand?
M-am asezat la o masa, cu umerii goi (umerii nu ma tradeaza niciodata) si cu ochii acoperiti. Am comandat o cafea. Ea statea goala, intinsa pe masa, intre noi. Dragostea noastra. Mi s-a parut putin prea erotica pentru gustul meu, dar atat de senzuala incat nu i-am putut rezista. Asa ca am mangaiat-o pe coapse, pe talpile cu urme de ani petrecuri cautandu-ne. A gasit si ea, pentru o clipa - sa fi fost numai una? - victimele. Eu si el, de o parte si de cealata a mesei.
Dupa o viata, ne-am ridicat de la masa. Am privit-o cu coada ochiului cum ne urma indeaproape. Ne-am oprit, sa vedem daca am ramas singuri, doi oameni intr-o oarecare conjunctura, sau daca am devenit partasi la caratul unui sentiment atat de puternic, invelit intr-o femeie goala, frumoasa, a noastra. Dragostea noastra.
Poate ca a trecut o zi, poate un an, poate cinci, nimeni nu mai stie. Din pacate am incetat sa mai privim in spate, am incetat sa ne mai intrebam daca suntem atat de norocosi incat sa ne urmeze. Am inceput sa stim.
Probabil ca atunci nu s-a mai simtit confortabil in pielea ei alba, care o imbraca perfect.
Apoi m-am simtit singura. Singuri? Singura. Am dat drumul mainii care ma tinea, ca sa ma pot intoarce cu totul. Sa privesc in urma. Sa caut urma ei in urma mea. Sa fi fost vantul, sa fi fost gandul, cel care i-a sters urmele? Nu pot sti...
La fereastra mea ninge, ea nu mai e, el... El.
Mi-a ramas amintirea, bucuria ca am cunoascut-o si o usa inchisa, in spatele meu. O sa ies sa ma plimb in iarna. Port cu mine o cheie cu care vreau sa imi incui usa. O cheie mica, argintie.
Mai bine mi-o agat de gat, sa nu o pierd. Si las usa inchisa... dar descuiata. Poate ca o sa i se faca dor. Poate o sa se intoarca...

6 comentarii:

M spunea...

:|

Alice Georgiana spunea...

Daca vrei sa faci bani din ceea ce scrii, incearca Blogmoney si inscrie-te!
http://aff.blogmoney.com?aid=2647&acid=223

Eu spunea...

Cred ca dragostea are si ea o pereche, doar ca perechea lor, e nefericita, precum Soarele si Luna - niciodata nu se intalnesc, una urmand celuilalt - Dorul.. El, ii succede Ei, femeii cu sentiment in piele alba.. Daca ea ne'a condus pana la usa (ei/lui - sufletului "pereche") pe care a inchis'o in urma noastra dupa ce am plecat, El, ne este un ghid permanent pana uneori chiar la capatul lumii acesteia, de'alungul unei calatorii ce poate dura o viata.. Am ajuns la concluzia ca Dorului, ii e dor de Draoste,iar Draostea iubeste Dorul mai mult decat orice, drept pt care Dorul calca pe urmele celor care au iubit, iar Draostea "prieste" in sufletele indurerate de dor. Cat de trist.. Daca Draostea e sentimentul perfect (implicit complex), Dorul, e imperfect prin faptul ca e in plus, nici decum pt ca ar fi incomplet.. Exista pentru, dar si din pricina Draostei.. Cel mai mare confident al Lui, cu siuranta trebuie sa fie cel mai nefericit om din lume :)...

Diana Vlase spunea...

Frumos gandul cu Dragostea si Dorul, n-am pus niciorata problema asa dar ai dreptate o gramada. Hm... :)
De ce esti pe blogul meu si nu esti in sarmalute si cozonaci la ora asta??? :))

Eu spunea...

Well, sarmalele se servesc doar calde, insa ce scrie aici se poate citi si "la rece" oricand.. Si parca e mai dulce cozonacul, cand citesti ceva frumos, nuh? :P

Diana Vlase spunea...

Oh, isn't that sweet :)) Gracias!