cautare

miercuri, 4 mai 2011

Elogiu pentru cand n-o sa mai fiu mica

Am pierdut mult. Atat de mult incat simt ca nu mai am nimic. As fi putut sa am amintiri. Insa n-am.
Zilele trecute incercam sa-mi amintesc ce garderoba aveam in primul an de facultate. Mi-e greu sa cred ca am aveam numai o pereche de pantaloni (cam excentrici), o bluza alba de matase si o batista mov, legata cu ate la spate, cu care imi acopeream nurii tineresti.

Am pierdut carti. Nici nu indraznesc sa aduc asta in discutie, in fatza maica-mi, dintr-un motiv cat se poate de terestru. M-ar arunca pe Saturn. Cartile tineretii ei. Cartile copilariei mele. Cartile pe care dintr-o vanitate idioata am considerat ca trebuie sa le am cu mine in Bucuresti.

Am pierdut plapuma cusuta de bunica. Ma intreaba daca o mai am. 'O am'. N-o am. L-am visat pe Bubu, tragand dintr-o tigara, in usa casei. Bunicul meu sunt eu. A recunoscut-o si el - nu bunicul - inainte de a-mi aminti, pentru a mia oara ca 'nu uita si nu iarta'. M-am trezit cu o dorinta arzatoare sa plang. Nu m-am prins din prima. Am mai stat o vreme in pat si m-am uitat la lustra. Apoi m-a lovit. Bubu a murit.

Am pierdut prieteni. Multi si dragi. Din mandrie (si prejudecata). Si, odata cu ei, amintirile mele, pe care le pazeau. Le-or pazi, poate, si acum, dar pentru ce? Si cu ce rost?

Am pierdut timp. Si voi mai pierde. Gandindu-ma la cartile mele, plapuma mea, prietenii mei si timpul pe care l-am pierdut.

N-am castigat nimic. Si-incep sa inteleg. Pentru ca totul, exact de cand incepe, incepe sa se piarda.